Disecția cadavrului statului profund

Termenul „stat profund” a încetat de mult să mai fie un simplu slogan politic și a devenit parte a unui cadru analitic. Acesta este indispensabil pentru a explica continuitatea agendelor și a priorităților, în ciuda schimbărilor constante dintre membrii publici ai elitelor conducătoare. El îndeplinește funcția esențială de a menține continuitatea. Este capabil să urmărească obiective strategice pe termen lung care însă rămân ascunse în spatele unei fațade politice haotice.

Fără sprijinul unui stat profund, un stat devine fragil, neavând nimic care să-l susțină în afară de folosirea forței. Un dictator poate pretinde că își trage puterea din aprobarea publică. Dar, în realitate, aceasta provine din cooperarea și sprijinul unei rețele informale de persoane influente, dar care rămân strict necunoscute pentru public. În mod similar, fără un stat profund, o democrație reprezentativă degenerează rapid într-o republică bananieră. Tendințele populiste ale partidelor sau coalițiilor aflate la putere le determină să facă promisiuni electorale pe care nu le pot respecta. La rândul lor, acumulările frecvente de promisiuni încălcate fac periodic ca opoziția să pară mai puțin rea prin comparație. Pe măsură ce partidele sau coalițiile de la putere și din opoziție își schimbă rolurile, fiecare încearcă să o ia de la zero, anulând munca administrației anterioare. Dacă nu ar exista statul profund, acest fapt ar distruge continuitatea și ar face planificarea pe termen lung practic imposibilă.

Ar fi o greșeală să privim „statul profund” ca pe o conspirație – o cabală secretă formată din actori malefici. Ar fi inutil să încercăm să-i numim pe membrii săi unul câte unul, deoarece puterea sa nu rezidă în membrii săi, ci în interacțiunile lor informale. Actorii cheie din cadrul elitei se auto-organizează spontan într-o rețea fluidă. Această rețea exercită apoi influență asupra deciziilor critice privind politica internă și externă. Este un sistem viu, dinamic, care supraviețuiește prin capacitatea sa de a se adapta și de a răspunde eficient la realitățile în dinamică.

Este foarte important de menționat că statul profund nu servește în mod specific intereselor oamenilor. Nu urmărește să servească societatea în general. Statul profund poate beneficia atunci când societatea în ansamblu o duce bine, dar acesta nu este niciodată scopul său final. Scopul său este de a servi interesele actorilor cheie, nucleul elitelor și de a menține rețelele lor de influență. Orice beneficii sau efecte secundare benefice care se repercutează asupra societății în ansamblu sunt pur incidentale.

De exemplu, realitățile politice ale Războiului Rece au obligat SUA să concureze cu URSS în domeniul politicii sociale. În URSS, guvernul comunist a îmbunătățit nivelul de trai al tuturor, nu doar al elitelor sau al clasei de mijloc. Drept urmare, în SUA, pentru prima dată, sărăcia larg răspândită a devenit jenantă din punct de vedere politic și era necesar să fie făcut ceva în privința ei. Pentru aceasta, guvernul federal a introdus așa-numitele proiecte pentru o „societate măreață” („great society”). Această măsură a fost o injecție unică a unei doze de socialism într-un sistem alergic la acesta. Așadar, aceste proiecte au fost toate jumătăți de măsură. SUA nu au mers niciodată până la introducerea învățământului superior gratuit sau a concediului de maternitate plătit. Apoi, prăbușirea URSS au făcut ca proiectele pentru o „societate măreață” să devină ceva superfluu, o moștenire.

Însă era imposibil din punct de vedere politic să le elimini pe toate dintr-o dată. În schimb, administrațiile succesive au fost forțate să le reducă treptat prin decenii de reduceri bugetare, descentralizare și reformă a asistenței sociale. Dar procesul a stagnat și acum aproximativ 50% din gospodăriile americane primesc un fel de plată recurentă de la Trezoreria SUA. Aceasta este aceeași Trezorerie americană care are o datorie de 40 de trilioane de dolari și un deficit bugetar de aproximativ o treime din veniturile sale. Aceasta duce la faliment național. Între timp, deficitul bugetar și datoria federală a Rusiei sunt mici, în timp ce cheltuielile sale sociale sunt uriașe. Putem numi aceasta răzbunarea comuniștilor.

Această competiție est-vest a depășit proiectele „societății mărețe” și „războiul împotriva sărăciei”. Însăși existența clasei de mijloc din SUA era necesară doar pentru a ține la distanță comuniștii și socialiștii. După încheierea experimentului comunist, clasa de mijloc, atât în SUA, cât și în restul Occidentului, a fost treptat erodată. Iar acum, aproximativ jumătate dintre absolvenții de facultate din SUA se întorc să locuiască cu părinții lor după absolvire. Această statistică, luată separat, infirmă afirmația că SUA ar fi încă o societate a clasei de mijloc. Este o societate de clasă inferioară care se îndreaptă cu viteză spre a deveni o societate de clasă joasă. Fiecare generație următoare se descurcă mai prost decât cea precedentă. Oare acest aspect tulbură în vreun fel „statul profund”? Nici pe departe! Desigur, acesta este tulburat de falimentul național care se profilează la orizont. Dar este prea târziu pentru a mai face ceva care să-l prevină. „Statul profund” nu este atotputernic, după cum vedeți.

Ca o paranteză, prăbușirea bruscă a URSS a fost declanșată de mașinațiunile secrete ale statului profund sovietic. Acesta era format, în mare măsură, din personalitățile de seamă ale partidelor comuniste din diversele republici socialiste sovietice – așa-numita „nomenclatură”. Se remarca în mod deosebit absența Partidului Comunist Rus – rușilor nu li se permitea să aibă unul. URSS era destul de populară în rândul poporului – dar nu și în rândul statului său profund! 77,8% dintre cetățeni au votat pentru menținerea URSS într-un referendum național organizat pe 17 martie 1991. Cu toate acestea, URSS a fost dizolvată oficial pe 26 decembrie 1991. A fost dizolvată printr-un vot al Sovietului Suprem. Aceștia, teoretic, erau reprezentanții poporului. Dar fiți siguri, bazele acestei decizii au fost puse în altă parte, cu ușile închise. Voința poporului a fost ignorată. Mulți oameni au considerat acest fapt un act de trădare. Rezultatele au fost oribile pentru populație în general. Conform unor estimări, 10 milioane de oameni au pierit ca urmare a acestui fapt. Dar a fost un rezultat excelent pentru o nouă clasă de proprietari privați. Mulți dintre ei au apărut din vechea nomenclatură a partidului comunist. S-au îmbogățit prin privatizarea proprietății publice. În ochii multora dintre cei care au fost martori la acest proces, „privatizarea” era doar un eufemism pentru „furt”. A fost o înfrângere pentru națiune și o victorie pentru statul său profund.

Prin urmare, ar fi o greșeală să credem că statul profund servește societății în general. Ar putea fi chiar exagerat să spunem că servește statului însuși. Această legătură devine din ce în ce mai fragilă pe măsură ce statul profund începe să-și piardă caracterul național. Poate un stat profund supraviețui pe măsură ce devine din ce în ce mai internaționalizat, așa cum s-a petrecut în Europa și pe măsură ce corporațiile transnaționale câștigă mai multă putere în SUA? În prezent, Europa este guvernată de o colecție de cosmopoliți profund nepopulari și fără rădăcini (așa i-ar fi numit Iosif Stalin). Franța și Germania sunt conduse în prezent de foști bancheri. Aceștia sunt direct responsabili de conglomeratele financiare transnaționale. Vorbesc engleză când se adună. Le pasă foarte puțin de națiunea istorică care se află în responsabilitatea lor. Și toți sunt numiți de un stat profund transeuropean, transatlantic.

Ce se va petrece cu statele naționale profunde ale națiunilor europene, pe măsură ce națiunile lor continuă să se dizolve în cadrul Uniunii Europene? Poate că vor deveni precum crabii pustnici care și-au pierdut carapacele – o pradă ușoară pentru alte state profunde? Crabii pustnici sunt canibali extrem de oportuniști, nu-i așa? Imaginați-vă, dacă vreți, o adunătură de crabi pustnici, cu carapacele dizolvate de acizi secretați de Comisia Europeană, înghesuiți laolaltă de o frică totală față de Rusia. Dar Rusia nici măcar nu este interesată de ei. În cele din urmă, le va fi foame și vor începe să se muște unii pe alții. Conform vechii tradiții europene, probabil că vor mânca mai întâi Polonia. Vom reveni asupra acestui punct mai târziu.

Nu ar avea de ce să fie o surpriză prea mare dacă pierderea identității naționale ar face ca statul profund al unei națiuni să-și piardă coerența și orientarea, să fie supus unor conflicte intern și să se dizolve. Singura excepție s-ar putea dovedi a fi statul profund britanic. Rămâne de văzut dacă acesta va supraviețui destrămării Regatului Unit – pe măsură ce acesta se fragmentează, revenind la situația de dinaintea anului 1707, pierzând Scoția, Irlanda de Nord, Țara Galilor, precum și orice alte mici colonii care i-au mai rămas. Pe măsură ce Marea Britanie se va micșora până la „Mica Anglie”, oare statul său profund va rămâne unit sau diversele sale elemente componente se vor împrăștia în căutarea altor „cochilii” naționale în care să se ascundă?

Statul profund britanic merită o analiză atentă. Este, de departe, cel mai vechi stat profund care încă mai există. Este singurul stat profund care este, de fapt, recunoscut oficial. O serie de documente oficiale, începând cu Carta lui William din 1067, i-au garantat drepturile și privilegiile speciale. Parlamentul nu îndrăznește să încalce aceste drepturi, iar City-ul – centrul financiar al Londrei – îi atribuie un supraveghetor special care să se asigure de aceasta. Astfel, City-ul este un adevărat stat în stat. Și apoi mai sunt masonii și aristocrația, cu propriile lor moduri de a acționa, destul de opace și secrete.

Secretul specific al statului profund britanic constă în a profita de nenorocirile altora. Dacă poate contribui vreodată la provocarea și perpetuarea unui conflict, cu siguranță o va face. Multe națiuni au suferit din cauza amestecului nefast al Marii Britanii, în special Rusia. A contribuit la declanșarea unui război între Rusia și Franța sub Napoleon Bonaparte. A contribuit la Revoluția Rusă din 1917. Mai recent, a făcut tot posibilul pentru a împiedica restabilirea păcii între Rusia și fosta Ucraină. Acțiunile sale ascunse de-a lungul secolelor i-au adus porecla rusească de „poganîi ostrov” – insula putredă. Acum, mulți ruși privesc Marea Britanie ca pe o cochilie postimperială în descompunere, al cărei colaps este matematic inevitabil. Decăderea sa socială, economică și morală este pur și simplu prea profundă. Știrile de seară din Rusia se bucură nespus să relateze despre declinul acesteia.

Statul profund britanic este, de asemenea, un fel de franciză. Tentaculele sale au ajuns până la New York, Singapore, Hong Kong, Dubai și alte centre financiare globaliste. În fiecare caz, un detașament format din câteva mii de supuși britanici este trimis pentru a manipula situația în interesul statului profund britanic. Această tendință de a se răspândi peste tot, infestând noduri-cheie de-a lungul rutelor maritime importante, face dificil să se vadă unde se termină. Chiar și după ce Regatul Unit nu va mai exista, tăierea acestor tentacule se anunță a fi un proces îndelungat și laborios pentru statele ascunse concurente.

Statul ascuns britanic este, de asemenea, un parazit de mare succes. După prăbușirea Imperiului Britanic, s-a atașat de SUA, la fel cum un pește-ventuză se atașează de un rechin. Nefiind capabil să se descurce singur, a folosit cu abilitate puterea americană pentru a-și servi propriile interese dăunătoare, pe care le-a prezentat în mod ironic drept interese comune. Unii oficiali americani au fost prea naivi pentru a înțelege vicleșugul, în timp ce alții au trebuit să fie corupți. În prezent, apar fisuri între statele profunde britanic și american. Acest fapt ar putea însemna că această relație specială se apropie de sfârșit. Sau ar putea însemna că statele profunde britanic și american se pregătesc să sară împreună de pe o stâncă, ținându-se de mână.

Este statul profund o binecuvântare sau un blestem? Cu siguranță este ambele. Este un blestem deoarece deturnează statul pentru a-și servi propriile nevoi, mai degrabă decât nevoile populației în general. Este o binecuvântare deoarece fără el, statul pe care îl locuiește devine o pradă ușoară pentru alții. O ipoteză perfect rezonabilă care merită testată este aceea că o națiune care nu are un stat profund este o colonie a unei națiuni care are unul.

Ca exemplu de stat profund degenerat, să ne uităm succint la Polonia. Polonia suferă de un defect congenital: a avut în mod constant nu unul, ci cel puțin două state profunde care se află permanent în război unul cu celălalt. Ranchiuna lor erupe inevitabil în discursul public, dând naștere la cele mai ridicole, bombastice și provocatoare comportamente politice. Ura lor reciprocă este atât de profundă încât, în lupta dintre ei, neglijează să protejeze interesele naționale ale Poloniei. Privind în urmă de-a lungul istoriei, este în interesul național al Poloniei să evite supărarea Rusiei. Această situație se termină întotdeauna prost pentru Polonia. Dacă Polonia ar avea un stat profund sănătos și consolidat, ar acționa rapid pentru a neutraliza fiecare politician polonez care ar face tot posibilul să ofenseze și să supere Rusia.

În acest sens, un bun exemplu este ministrul polonez de Externe, Radosław Sikorski. Recent, el a sugerat că ar fi o idee bună să se înceapă hărțuirea Rusiei prin organizarea de exerciții militare extrem de agresive de-a lungul granițelor exclavei rusești Kaliningrad. Oficialii ruși au luat notă de acest aspect și probabil au revizuit unele planuri de luptă. Polonia este o țară mică, iar Rusia îi poate forța capitularea într-o zi sau două folosind arme convenționale cu rază lungă de acțiune. Nimeni nu-l obliga pe Radosław să-și asume riscuri. Dar astfel de provocări ridicole sunt caracteristice comportamentului politic polonez de-a lungul istoriei. Dacă Polonia ar fi avut un stat profund puternic, sănătos și unificat, i-ar fi pus lui Radosław un căluș sau l-ar fi tras de pe scenă cu un cârlig. Tocmai această predispoziție la accidente politice a făcut ca Polonia să fie împărțită de șase ori în total, începând din 1772. Europa se străduiește în prezent să se reînarmeze, anticipând plecarea forțelor americane din Europa. Odată ce aceasta se va produce, va veni timpul pentru un alt război european. În mod tradițional, războaiele europene încep cu împărțirea Poloniei.

Și acum, să discutăm despre anatomia statului profund. Care sunt organele sale vitale și cum sunt acestea conectate între ele? Aici, SUA servesc drept un cadavru excelent, având cel mai studiat și cel mai instituționalizat exemplu de stat profund. Statul său profund este mult mai bine documentat decât oricare altul, datorită tradiției jurnalismului de investigație din SUA și a unei mișcări disidente zgomotoase, dar ineficiente. Cercetarea academică a jucat, de asemenea, un rol important. Noam Chomsky, Howard Zinn și alți radicali sistemici și moderați americani au contribuit la clarificarea multor detalii, fără însă a obține vreun efect notabil.

De asemenea, disecția cadavrului statului profund este facilitată de înclinația americană către scurgeri de informații și scandaluri publice. Majoritatea celorlalte țări nu oferă o astfel de transparență observatorilor externi. Asta nu înseamnă că le lipsește un stat profund. Doar că acesta nu este atât de vizibil din exterior, pentru un observator ocazional. Nicio națiune nu este la fel de dornică ca cea americană să-și întindă rufele murdare în văzul public.

Însă acțiunile statului profund sunt aproape întotdeauna clar vizibile din interior, pentru cei care sunt la curent. Oricine a reușit să accelereze o decizie prin intermediul instanțelor, al legislativului sau al aparatului de securitate a fost pur și simplu nevoit să ia cunoștință de ele. Evident, rareori este în avantajul unui expert să-și facă cunoscute pe scară largă cunoștințele în materie. În anumite locuri, astfel de acțiuni ar fi considerate trădare. Și, cu excepția cazului în care cineva este american, astfel de acțiuni ar fi considerate de un gust extrem de prost.

Deși este cel mai bine studiat exemplu, statul profund american nu este nici o invenție americană, nici un fenomen unic. Statul profund este umbra universală a autorității oficiale, care o însoțește oriunde există o societate complexă. Poate fi mai mult sau mai puțin coeziv, agresiv sau ascuns, dar este întotdeauna prezent. Întrebarea nu este dacă există, ci mai degrabă care este configurația sa, ale cui interese le servește și dacă este capabil să se adapteze la schimbări catastrofale. În cazul în care vă întrebați de ce s-ar cuveni să fie o preocupare, schimbările catastrofale sunt ceea ce se desfășoară în prezent în mare parte a lumii.

Mass-media și diverși experți, analiști și bloggeri petrec enorm de mult timp discutând despre personalități: cine a spus ce, cui, unde, când și de ce. Dar dacă majoritatea deciziilor importante sunt luate în cadrul statului profund, această discuție nu se referă la nimic important. Accentul nesănătos pus pe personalități – ce aiureală a mai spus Trump acum? – ratează aspectul crucial că statul profund nu este reductibil la persoane specifice. Este un sistem de conexiuni informale între oameni care preferă să rămână anonimi. Nu există o listă publică a acestora pe care să o putem examina.

Dar dacă am căuta membrii săi, i-am găsi în rândul serviciilor de informații și securitate, al armatei și al contractorilor din domeniul apărării, al marilor corporații, al instituțiilor financiare, al rețelelor de lobby, al grupurilor de reflecție, al universităților și al corpului diplomatic. Ceea ce contează este modul în care acești membri interacționează. Esența fenomenului rezidă în protocoalele lor informale de interacțiune. Acestea le permit să păstreze controlul asupra deciziilor strategice chiar și atunci când puterea formală trece în mâinile unui populist sau ale unui reformator. Schimbarea democratică a puterii nu este decât o mică mascaradă jucată în fața unei fațade prezentabile, care ascunde un aparat urât, dar puternic.

Manifestările acestui fenomen sunt diverse și nu întotdeauna evidente la prima vedere. Printre acestea, cea mai importantă este continuitatea politicilor. Războaiele persistă dincolo de mandatele prezidențiale. Supravegherea se extinde indiferent de partidul aflat la putere. Sistemele financiare servesc aceleași interese bine înrădăcinate. Administrațiile prezidențiale se pot succeda ca într-un caleidoscop, dar mașinăria statului profund continuă să producă aceeași substanță, indiferent de cine se află nominal la putere. Acesta dă dovadă de o mare reziliență atunci când se confruntă cu provocări externe, precum ascensiunea politicienilor populiști, dezvoltarea unor noi tehnologii puternice sau tulburări geopolitice. Statul profund își modifică structura și tacticile și fie absoarbe noii actori, fie îi marginalizează.

„Statul profund” împărtășește o caracteristică comună tuturor ființelor vii: capacitatea de a-și menține echilibrul homeostatic. Așa cum un sistem biologic își menține stabilitatea internă, statul profund menține un nucleu neschimbat. Chiar dacă formele sale exterioare se schimbă constant, acesta menține controlul asupra resurselor strategice, securitatea grupurilor de elită și perpetuarea influenței acestora. Modificările în economie, tehnologie și geopolitică declanșează o reconfigurare a conexiunilor interne, dar rețeaua în sine rămâne intactă.

Deși membrii statului profund pot susține o anumită ideologie, statul profund în sine nu are o ideologie. Singurul său imperativ este de a menține condițiile necesare propriei existențe și bunăstării nucleului său de elită și a celor care îl servesc. Orice altceva – fie că este vorba de capitalism, fascism, socialism sau comunism – este doar un instrument. Setul de instrumente al statului profund conține, de asemenea, elemente precum moralitatea publică, patriotismul, drepturile omului, democrația, liberul schimb și așa mai departe, dar acestea sunt doar instrumente aplicate cinic pentru a obține anumite rezultate fizice și, cel mai important, financiare pentru statul profund în sine.

Statul profund nu posedă nicio structură ierarhică de putere. Influența nu este determinată de rang și nu se exprimă prin ordine directe. În schimb, ea curge natural, mediată de diverse fenomene mai mult sau mai puțin intangibile, cum ar fi reputația, loialitatea, legăturile familiale și prieteniile, schimbul de favoruri, oportunitățile de avansare în carieră, obiectivele comune și obligațiile reciproce. Acestea sunt uneori considerate corupție. Într-adevăr, se încadrează undeva în spectrul corupției. Acest spectru cuprinde favoritismul, nepotismul, clientelismul, patronajul și traficul de influență. Atunci când condițiile sunt stabile și benigne, aceasta se oprește în mod normal înainte de comportamente criminale flagrante, cum ar fi mita, delapidarea, șantajul, extorcarea și asasinatul politic.

Unele state profunde sunt doar oarecum corupte, altele ceva mai mult, iar unul – statul profund ucrainean – pare să fie alcătuit de fapt 100% din corupție și criminalitate, nealterate de alte ingrediente. Milioane de ucraineni au fost condiționați să considere această stare de fapt ca fiind perfect normală și sunt dispuși să moară pentru a o apăra. Mai mult, este extrem de contagioasă și a reușit deja să ucrainizeze o bună parte din Uniunea Europeană.

Să ne întoarcem, așadar, la SUA. Acolo, anumite forme de comportament considerate în general corupte sunt perfect legale, în special lobby-ul. Lobbyiștii erau odată acei oameni de proastă reputație cărora nu li se permitea să treacă dincolo de holul unei clădiri publice. Aceștia așteptau în hol și încercau să-i oprească pe funcționarii publici la intrare sau la ieșire, încercând să le influențeze opiniile și deciziile prin manipulare servilă sau prin a-i reține în discuții și a le adresa amenințări fără temei. Acum, desigur, îi găsim în fiecare sală de consiliu. Adesea, ei redactează proiecte de lege pe care legislatorii le semnează fără măcar să se obosească să le citească. Tendința de a adăuga anumite clauze concepute special pentru a favoriza un interes special sau altul duce la o umflare enormă a reglementărilor. Astfel că doar lobbyiștii înșiși, care servesc marile corporații, sunt capabili să navigheze în această mare de jargon legislativ fără sens. Toți ceilalți se zbat și se împotmolesc, iar în cele din urmă se îneacă în ea.

Anul trecut, cheltuielile pentru activități de lobby în SUA, doar la nivel federal, au atins un record de 5 miliarde de dolari. Pe lângă activitățile de lobby, marile firme de lobby oferă o gamă largă de alte servicii. Acestea includ reprezentarea juridică în fața agențiilor guvernamentale, analiza politicilor, pregătirea mărturiilor juridice și sprijinul în materie de reglementare. Personalul lor include foști membri ai Congresului, foști angajați ai Congresului și foști ambasadori. Ei funcționează ca o mașinărie care transformă cheltuielile efectuate în numele unor interese speciale în măsuri legislative și de reglementare concrete, toate perfect legale. Deși poate suna, arăta și mirosi a corupție, nu poate fi corupție – pentru că, vedeți, nu este ilegală. În SUA, a scăpa nepedepsit pentru o infracțiune este echivalent din punct de vedere moral cu a nu o comite.

Un alt mecanism perfect legal, dar total corupt, prin care statul profund manipulează alegerile este ceea ce se numește „bani negri”. Organizațiile politice non-profit înregistrate în temeiul Secțiunii 501(c)(4) din Codul Fiscal nu sunt obligate să își dezvăluie donatorii. În 2024, grupurile de „bani negri” legate de candidații la președinție au strâns anonim aproape 900 de milioane de dolari. Un grup care o susținea pe Kamala Harris a strâns 613 milioane de dolari, dintre care 515 milioane de dolari din doar zece donații majore. Cea mai mare dintre acestea a fost de 97,5 milioane de dolari de la o singură persoană sau grup. Astfel de organizații pot canaliza porțiuni semnificative din fondurile lor către Super PAC-uri, care sunt organizații care nu au restricții privind campaniile electorale directe. Împreună, astfel de reglementări au creat un sistem prin care interesele financiare exercită o influență politică directă în mod anonim. Întreaga structură – de la părțile interesate implicate până la campaniile specifice proiectului – funcționează ca un sistem viu care se perpetuează prin interese aliniate. Deoarece stimulentele participanților se aliniază în mod natural, nu necesită nicio comandă centrală. Este imună la schimbările de guvern și continuă să funcționeze indiferent de partidul care controlează ramurile legislativă sau executivă ale guvernului.

În SUA, funcționarea statului profund este supusă câtorva constrângeri legale și unui anumit grad de dezvăluire și control public. În special, uciderea a zeci de americani, așa cum s-a petrecut prin utilizarea vaccinurilor defectuoase împotriva coronavirusului, provoacă câteva reacții de uimire, fără însă a avea vreun efect. Însă nu există astfel de restricții când vine vorba de restul lumii. Acolo, statul profund al SUA are mână liberă și poate acționa în secret total. Totuși, unele fapte sunt bine cunoscute. Companiile militare private americane constituie o industrie de 250 de miliarde de dolari. Companiile care au evoluat din Blackwater, precum Constellis, absorb acum cheltuielile de apărare, indiferent de sursa acestora. Erik Prince, fondatorul Blackwater, a obținut un contract pe 10 ani cu guvernul haitian pentru a combate bandele armate din această țară. Printre celelalte contracte ale sale se numără un acord cu Republica Democratică Congo pentru asigurarea securității operațiunilor miniere și un parteneriat cu Ecuadorul pentru combaterea crimei organizate. De asemenea, a fost numit președinte neexecutiv al Swarmer, o companie start-up specializată în roiuri de drone autonome bazate pe inteligență artificială. Aceasta deține o unitate în fosta Ucraina care, în mod ironic, este ea însăși ținta unor roiuri de drone autonome rusești bazate pe inteligență artificială. Astfel de instrumente private pot fi utilizate pentru a promova agenda părților interesate la scară geopolitică, fără nicio coordonare cu instituțiile de apărare ale SUA și fără a ține seama de interesele naționale sau de politicile Statelor Unite.

Și apoi mai sunt giganții din domeniul apărării: RTX (sau Raytheon), Lockheed Martin și Booz Allen Hamilton. Prin numeroasele lor canale politice ascunse și „uși rotative”, aceștia reprezintă un lobby enorm pentru a face războaiele mai extinse, mai frecvente și de mai lungă durată. RTX a raportat venituri de 88,6 miliarde de dolari pentru anul 2025, cu un portofoliu de comenzi în așteptare de 268 miliarde de dolari. Booz Allen Hamilton, situată la granița dintre consultanța în domeniul apărării și serviciile de informații, a înregistrat venituri de 12 miliarde de dolari și un portofoliu de comenzi de 41,3 miliarde de dolari, inclusiv un contract de 1,58 miliarde de dolari cu Agenția de Informații a Apărării. Și mai este și Palantir, care furnizează informații de pe câmpul de luptă și date privind țintele. Oh, și să nu uităm de sistemul de sateliți Starlink al lui Elon Musk, atât de pașnic, dar folosit totuși pentru a ghida rachetele de croazieră și dronele ucrainene către țintele lor. Aceste ținte includ plaje publice aglomerate, locuri de joacă pentru copii și blocuri de apartamente pline de civili adormiți. Împreună, toate aceste entități permit și facilitează numeroase crime de război, inclusiv acte de genocid. Acestea sunt tipul de fapte pentru care unii naziști germani s-au trezit atârnați de spânzurătoare. Cu toate acestea, în SUA, astfel de acțiuni sunt perfect legale și, mai mult, destul de pe placul majorității americanilor iubitori de libertate și patrioți. Aceste companii nu se limitează doar la a „face lobby” pe lângă guvernul SUA – ele sunt o parte integrantă a infrastructurii procesului decizional. Ele dezvoltă, produc, susțin, întrețin și, adesea, chiar operează sistemele de armament care fac inevitabile conflictele armate internaționale – pentru că sunt extrem de profitabile!

Termenul „statul profund” merge mână în mână cu termenul „teorie a conspirației”. „Teoria conspirației” este un termen foarte util, inventat și introdus în discursul public de CIA. Acesta permite statului profund să se ascundă la vedere. Oricine atrage atenția asupra lui poate fi catalogat drept „adept al teoriilor conspirației”. Însă, în contextul nostru, este important să facem distincția între o abordare pur analitică și orice formă de vânătoare de conspirații. Adepții teoriilor conspirației urmăresc să caute o „mână ascunsă”, dovezi ale unor comploturi și scheme malefice, precum și semne ale unei intenții răuvoitoare. Ideea este să găsească dovezi incontestabile ale unor astfel de fapte ilicite, pentru a le dezvălui apoi public. Răufăcătorii n-ar avea atunci altă opțiune decât să se predea autorităților pentru a primi o pedeapsă justă, nu-i așa? Ei bine, nu. Ți-ar râde pur și simplu în față și te-ar numi „teoretician al conspirației”. Iar tu ai râde împreună cu ei, pentru că „teoria conspirației” este o formă populară de divertisment. „Dovezi enigmatice……. deschide-ți inima!”, cânta odată David Byrne de la Talking Heads.

Conspirație? Ce conspirație? Statul profund nu are un singur centru, președinte sau consiliu de administrație. El constă din diverse grupuri de interese speciale care interacționează în funcție de situație, motivate de priorități și stimulente aliniate. Nu are nevoie de nicio conspirație, deoarece coordonarea lor rezultă spontan din faptul că au interese și agende comune. „Statul profund” constă în interacțiuni spontane, fără un scenariu prestabilit, între actori-cheie care activează în multe domenii diferite. Aceștia sunt capabili să păstreze controlul asupra deciziilor strategice lucrând împreună în spirit de cooperare. Este o rețea vie, dinamică, care se reconfigurează constant ca răspuns la modificările din mediul său, păstrându-și în același timp intacte interesele principale. Dar nu are un nucleu propriu-zis; fiecare parte a sa este periferică față de toate celelalte părți. Această distincție reprezintă cheia înțelegerii fenomenului.

Existența unui nucleu ar implica un cerc fix de persoane, un sediu secret, complici cu carnete de membru. Neavând un nucleu, statul profund se perpetuează prin funcții, mai degrabă decât prin personalități specifice. Anumite persoane pot veni și pleca, generațiile se schimbă, peisajele politice se transformă, însă protocolul informal de interacțiune dăinuie. Acesta se transmite prin canalele de avansare în carieră, prin valorile împărtășite de instituțiile de învățământ de elită, prin schimbul de favoruri personale și prin mecanismul „ușii rotative”, prin care un funcționar se mută în sectorul privat doar pentru a se întoarce ulterior într-o funcție guvernamentală de rang superior. El există deoarece o convergență a intereselor și regulile tacite ale jocului fac coordonarea naturală – și aproape automată. Nimeni nu dă ordine directe, dar cursul rămâne constant.

Citiți și:
Stimulentele absurde pentru recurgerea la forța militară
Statul profund și ascuns în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul neîncetat asupra democrației
Marea Fragmentare

 

yogaesoteric
2 octombrie 2026

 

Also available in: