Dr. Raluca Teleanu, medic neurolog avertizează: «Peste o oră de privit la televizor pe zi este deja mult pentru un copil»

Dr. Raluca Teleanu, şefa secţiei de Neurologie pediatrică de la Spitalul de Copii Victor Gomoiu din Capitală, a dezvăluit, pentru Weekend Adevărul, atât din experienţa de medic, cât şi din cea de mamă, sfaturi preţioase pentru protejarea creierului copiilor dinainte de a se naşte până la vârsta adolescenţei.
 

Reporter: Ce probleme întâlniţi frecvent la copii? 

Dr. Raluca Teleanu: Jumătate din consultaţiile pe care le am sunt pentru cefalee psihogenă. Sunt copii cu oboseală cronică, cu un program infernal de viaţă, care acuză dureri de cap. În afară de cefalee, surprinzător de mult în ultima vreme vedem manifestări paroxistice, spunem noi, medicii. Părinţii le spun crize, alţii le spun convulsii. Ceea ce aş vrea eu să se reţină este că nu toate manifestările de acest gen sunt epileptice, dar multe sunt. De aceea, atunci când se întâmplă aceste manifestări, este corect să ajungi la un neurolog, să faci nişte investigaţii, iar tu ca părinte să te lămureşti de ce face copilul tău în diverse feluri. Sunt crize epileptice în care copilul nu îşi pierde cunoştinţa. Eu văd un număr foarte mare de copii cu epilepsie şi în ultimii ani din ce în ce mai mulţi. Nu-mi dau seama din ce cauză. Pe plan internaţional nu se ştie de ce vedem mai mulţi copii cu astfel de probleme neurologice. Apoi văd copii cu malformaţii şi care au deficite motorii, pareze, paralizii, cu întârziere mentală. Cam aceasta e patologia care predomină.

Tot la noi ajung copii cu deficit de atenţie şi sindrom hiperkinetic, pe care sincer eu nu îi gestionez. De ce? Părinţii sunt speriaţi de cuvântul psihiatru şi li se pare că dacă vin să discute cu un neurolog, este mai puţin grav. Eu întotdeauna îi încurajez să meargă la psihiatru. Important este să găsească o soluţie pentru copil. O altă categorie de copii pe care îi văd, dar nu îi monitorizez pentru că nu ţin de neurologie, sunt cei cu suspiciune de autism. Încerc să respect nişte reguli pe care mi le-am propus, printre care şi aceea de a lucra în echipă, şi trimit pacienţii cu autism la psihiatru şi psiholog. Doar dacă e nevoie şi de prezenţa mea alături de ei, dacă au şi epilepsie, pentru că sunt copii cu autism şi epilepsie, atunci mă implic şi eu. Mai sunt copii cu întârziere de limbaj pe care îi văd, dar şi ei sunt îndrumaţi către psihiatru.

O categorie nouă sunt copiii cu autism light, cei care privesc mult la televizor, dar ei nu sunt autişti, ci sunt „autizaţi” de mediul în care stau.

R: Ce înseamnă privit mult la televizor?

Dr. R. T.: Privit de la o oră în sus pe zi la televizor e mult pentru un copil…

R:
Cred că sunt extrem de puţini copii care privesc doar o oră pe zi la televizor…

Dr. R. T.: Într-adevăr, dar sunt mulţi copii care stau şi o jumătate de zi la televizor. Mănâncă la televizor, stau pe oliţă la televizor, toată viaţa lor se petrece într-o cameră unde se află un televizor. Părinţii sunt mulţumiţi că ei sunt cuminţi. Mamele spun: „Eu trebuie să gătesc, am treburile casei şi atunci îmi e uşor”. Dar eu mă întreb oare ce făcea mama cu mine prin anii ̓70. Şi ea gătea, şi ea avea serviciu, şi eu nu stăteam la televizor. Nu e mai puţin adevărat că societatea s-a schimbat, că trăim într-un stres mai mare, dar nu cred că trebuie să ne ascundem în spatele acestor lucruri. Trebuie să învăţăm a ne gestiona timpul şi, foarte important, să aveam curajul să ne creştem copiii. Părinţii noştri erau mai curajoşi. Copiii nu vor ei să vină pe lumea asta şi atunci trebuie să ni-i asumăm. „Sting televizorul!”

R:
Ce le spuneţi părinţilor cu copii „autizaţi” de televizor?

Dr. R. T.: Sunt foarte radicală. Sting televizorul! Am făcut acest „experiment”, mai mult din curiozitatea mea ca părinte, nu ca profesionist, în cazul unor copii despre care mi-am dat seama că nu au autism. Am evaluat copilul, împreună cu colegii mei, şi le-am propus părinţilor „să facem o probă, să vedem ce se întâmplă într-o lună, în care televizorul dumneavoastră s-a stricat, e o cutie neagră, nici măcar dumneavostră nu vă uitaţi”. Există şi părinţi care spun „dar el nu priveşte la televizor, pentru că stă pe un post de ştiri”. Nu contează. Ecranul este o atracţie pentru copil şi el receptează orice.

Le propun părinţilor să se implice în schimb în viaţa copiilor, să meargă în parc, la teatru, să citească împreună, să povestească, să deseneze, să facă orice, dar nu cu mijloace audiovizuale. Surpriza extrem de plăcută a fost că părinţii se întorc cu alţi copii, după numai o lună. Este magie, spun părinţii. Copiii îşi doresc afecţiunea părinţilor, se deschid şi rareori se întâmplă să nu vezi un progres. În câteva luni, copiii pierduţi în lumea televizorului revin foarte frumos la realitate. Este greu la început, dar copilul uită uşor-uşor de televizor şi este fericit că petrece timp cu părintele.

R:
Este vorba despre un timp de calitate…

Dr. R. T.: Eu nu prea sunt de acord cu această formulă. De obicei, când spunem timp de calitate înseamnă ce e puţin. Sunt părinţi care spun „da, dar stau o jumătate de oră şi sunt tot al lui”. Eu cred că şi trei ore dacă ar sta şi copilul ar fi lângă el, ar fi şi mai bine. Nu putem să ne ascundem după această formulă modernă în care petrecem calitativ, dar cantitatea nu este. Trebuie să ne străduim atât timp liber cât avem să-l petrecem cu copilul. Cel mai bun exemplu sunt copiii cu situaţie materială foarte bună care vin în cabinet şi, când îi întreb ce îşi doresc, spun că nu ştiu ce să îşi dorească. Mi se pare atât de trist pentru un copil să nu ştie ce să-şi dorească. Eu îi las pe copiii mei tot timpul să-şi dorească lucruri. Nu poţi să trăieşti fără să-ţi doreşti nimic. Dacă totul e perfect în viaţa ta, la un moment dat te plictiseşti de atâta perfecţiune.

Citiţi şi:

Realităţi şocante: concluziile studiilor sociologice despre copiii şi tinerii români

Manipularea mediatică

yogaesoteric
2 decembrie 2015