Drapelul Național – inima de aur a României

Întotdeauna pentru însemnele naționale am avut un respect nețărmurit. Pentru că, dincolo de orice dispoziții constituționale, am convingerea fermă că reprezintă parametrii superiori, de mândrie și de respect, care așază România în rândul statelor civilizate. Tot atâtea considerente de mare fală pentru oricare alt popor al lumii. Între acestea, pentru drapelul sfânt al patriei am o considerație cu totul specială. Nu numai ca militar de carieră, ci și ca un bun român, care cunoaște și înțelege foarte bine care a fost (și ar fi cazul să fie) rolul și semnificația acestuia în perenitatea românească. Căci Drapelul de stat nu reprezintă doar un simbol, ci constituie o adevărată efigie de neam. Una care concentrează idealurile scumpe ale nației și revigorează simțirea patriotică, năzuințele, ca și dragostea de țară.

Drapelul nu este numai un steag, el este sufletul material al Țării, inima ei de aur, în jurul căreia se statornicesc temeinic unitatea și demnitatea poporului. Tocmai de aceea, evoluția și impunerea sa peste timpuri este dependentă nemijlocit de împlinirea aspirațiilor de secole ale neamului românesc, chiar dacă prin strădanii impresionante.

Martor al tuturor marilor transformări, al luptelor pentru independență, integritate teritorială și suveranitate deplină, Drapelul Național poartă în culorile sale amprenta unor evenimente ce ne-au modelat istoria și ne-au asigurat identitatea la intersecția intereselor unor mari imperii.

Iată de ce Ziua Drapelului Național nu constituie doar o aniversare consfințită prin lege și nicidecum un prilej de desfășurarea a culorilor naționale, de joc și de voie bună, ci reprezintă marea sărbătoare națională a valorilor tradiționale, față de care se cuvine manifestată o atenție desăvârșită. Fie și în pofida unor sancțiuni împotriva acelor care acționează și altfel.

Mi-aduc aminte că, doar cu câțiva ani în urmă, fiind la mii de kilometri de România, în Auckland-ul Noii Zeelande, de 1 decembrie, grupul nostru a așezat pentru masa de prânz, la loc de cinste, un steguleț al Țării (pe care l-am adus personal), iar tuturor le-am agățat cocarde tricolore în piept. Surprinderea pentru localnici, care credeau că e vorba de o altă formă de grevă, a fost nemaipomenită când le-am explicat rațiunea „protestului” și le-am intonat, cu toții, o strofă din Imnul național. A fost un moment de excelență, care ne-a umplut sufletul de mulțumire. Sunt convins că la fel au procedat și alții în situații asemănătoare.

Atunci să nu pară nimănui ieșit din comun că am simțit gustul amar al înjosirii naționale la vederea, pe posturile de televiziune, a unui polițist local din Timișoara, care – după arestarea unui protestatar – călca drapelul românesc în picioare. De fapt, dacă este să ne amintim bine, însuși primarul Dominic Samuel Fritz, la o întâlnire oficială de anul acesta, ne-a demonstrat că în sala lor de protocol nu există Drapelul Național. Desigur, exemplele sunt multe, dacă este să avem în vedere că și pe clădirea primăriei din Oradea, în locul Drapelului Național domină vulturul unguresc sau în așa-numitul „ținut secuiesc” arar mai poate fi văzut un steag românesc. Asta ca să nu mai amintim de Ucraina, unde steagul românesc a fost terfelit – chipurile – pentru că era confundat cu cel belgian. De dorit ar fi fost ca și de Ziua Solidarității și Prieteniei dintre România și Israel, pe fațada clădirii Casei Parlamentului, odată cu drapelul evreiesc, să fi fost proiectat și drapelul românesc. O chestiune simplă de reciprocitate în respect.

Într-un alt articol al nostru, evidențiam că cea mai dură dintre toate pedepsele pe care ar putea să le suporte oricare militar american din teatrele de operațiuni (război) externe este ca, atunci când se înalță drapelul SUA, să nu aibă voie să-și ridice privirea. Nu este umilință mai mare, plâng soldații. Plâng pentru că oamenii aceia identifică culorile și steluțele de pe drapel cu propria țară, cu patria lor scumpă, și nu-i mai acuză nimeni de patriotism sau de cine știe ce alte invective pro, cărora unii le răstălmăcesc, nepermis de mult, înalta semnificație.

Da, există dispoziții constituționale exacte în privința însemnelor naționale, există și Legea nr. 96 din 20 mai 1998, din conținutul căreia rezultă modul în care este necesar să fie arborat și respectat Drapelul României, precum și situațiile în care prezența și dispunerea acestuia este obligatorie. În completare, printr-un decret prezidențial, ulterior s-a consolidat Ziua Drapelului Național, ca sărbătoare națională a României, care să aibă loc anual, la 26 iunie. Deci, un cadru normativ foarte clar, care pune la dispoziția autorităților recomandările corespunzătoare. Din nefericire, un alt fel de act normativ care, în foarte multe situații, a căzut în desuetudine.

Față de o asemenea gravă caracteristică, de neadmis, nu știm exact în sarcina cui să punem nedemna manifestare: a celor care sunt îndrituiți de lege să vegheze la respectarea legislației sau a celor încă răspunzători de bunul mers al societății sau ……. Dumnezeu să mai știe?!

Nu ne rămâne decât să ne agățăm speranțele de noua administrație, care – independent de orice culoare politică – are puterea să instaureze ordinea, atât de afectată, și în România. Așa, puțin câte puțin, printre clipele de răgaz, când nu-i preocupă atât de mult soarta altora ori, cine știe, făcând abstracție de orice tendință de aservire, se mai gândesc la demnitatea și mândria de neam, la tradițiile noastre istorice, căci de bunăstare slabe speranțe.

Autor: General-locotenent (r) dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

Citiți și:
Istoria oficială a Tricolorului. Ce spunea antropologul Vintilă Mihăilescu despre Drapelul Național
„Nu vă rămâne decât ca și voi să vă iubiți neamul, patria, tricolorul și credința”

yogaesoteric
10 iulie 2025