Drôle de guerre: Războiul între discurs și realitate

Stau și mă uit și eu, ca tot românul, la clipulețe electorale pe TikTok. Cele corecte. Văd oameni cunoscuți, care, deși mai zic și chestii năstrușnice – precum „suveranitate”, amenințând chiar că o să-l sune pe Elon Musk, să-i spună și lui ce înseamnă, ha-ha – sunt aceiași.

Zgomotele asociate acestor imagini pe ecran îmi spun: avem problema asta; asta, nu altceva, nu ailaltă. Suntem o țară normală în prag de alegeri. Ăștia sunt candidații, concentrează-te aici. Vezi cine-ți place, te duci, votezi și gata.

Ceea ce nu ar fi remarcabil, dacă, între timp, lumea nu s-ar fi transformat. Lumea, în general, și lumea românească, în particular. Dacă nu aș avea sentimentul că asist la un teatru kabuki pe sfârșite, în timp ce, în afara sălii, se produc modificări atât de mari, încât, când vom ieși din nou la aer și realitate, o să ne întrebăm de ce-om fi pierdut în halul ăsta timpul.

Drept e că nu suntem noi singurul caz de inerție. Conducerea Uniunii Europene este în aceeași situație de ofsaid. Unda de șoc provocată de manevra bruscă a imensului portavion american a zguduit barca europeană de le-a sărit la căpitani chipiul (sau, după caz, poșeta), dar – deși au intrat grav la apă – ei continuă să dezbată și să se certe între ei, unul mai curajos ca altul.

În ciuda agitației de suprafață – haide să haidem în nesfârșite întruniri și declarații – plutește un sentiment greu, de falsă acalmie.

Zic acalmie, pentru că ni se spune că mergem înainte, nimic nu s-a schimbat.

Zic falsă, pentru că, de fapt, liniștea asta este ca atunci când asurzești după o explozie; sau ca plapuma pusă pe țambal.

Și zic grea pentru că, în România, degringolada europeană s-a manifestat printr-un viol: anularea alegerilor din noiembrie 2024, alegeri care au demonstrat că, spre deosebire de zisele-i elite, populația nu suferă de inerție, instinctul ei politic și istoric este viu. Motiv pentru care, din nou, spun acalmie: o stare inerent trecătoare. Poți anula niște alegeri (deși te compromiți definitiv, oricât ai încerca s-o dai cotită), dar instinctul viu de care spun nu se poate înăbuși.

Până se termină această falsă acalmie în care suntem suspendați, arunc o privire în jur, să vedem ce se mai petrece. Nu de alta, dar, când va trece asurzeala, acolo o să aterizăm și noi. Pentru simplul motiv că acolo e realitatea. Dar aș vrea să încep cu teatrul propriu-zis.

Paharul este 70% plin, sau 30% gol?

Zilele trecute, UE a publicat un sondaj Eurobarometru reflectat în presă sub titlul Cetățenii europeni doresc ca UE să se concentreze asupra apărării și securității.

Președinta Parlamentului European, Roberta Metsola, a declarat că:

„Două treimi dintre europeni doresc ca UE să joace un rol mai important pentru asigurarea protecției lor. Acesta este un apel clar la acțiune, la care vom răspunde. Europa este necesar să fie mai puternică, astfel încât cetățenii noștri să se simtă în siguranță. Parlamentul European se va asigura că fiecare propunere prezentată în acest sens este suficient de îndrăzneață și ambițioasă pentru a corespunde nivelului serios de amenințare cu care se confruntă Europa.”

Citind aceste declarații, ai spune că europenii imploră UE să îi înarmeze și să le facă promisa cazemată, cu tot cu scutul de cenzură și supraveghere pe care le împinge Madame Frau.

Când colo, dacă te uiți la rezultatele sondajului, afli că:

„Apărarea și securitatea (36%) și competitivitatea (32%) sunt considerate principalele priorități politice la nivelul UE. Pentru cetățenii din România prioritățile sunt siguranța alimentară și agricultura (32%) și apărarea și securitatea (31%)”.

Și că:

„Inflația, creșterea prețurilor și costul vieții reprezintă o prioritate principală pentru toate grupele de vârstă, cu rezultate maxime înregistrate în Portugalia (57%), Franța (56%), Slovacia (56%), Croația (54%) și Estonia (54%).”

Pentru România, în particular:

„Cetățenii români consideră că Parlamentul European ar fi necesar să aibă pe agendă teme precum inflația, creșterea prețurilor și costul vieții (44%), sprijinirea economiei și crearea de noi locuri de muncă (38%) și combaterea sărăciei și a excluziunii sociale (30%).”

Prin urmare, titlul știrii despre Eurobarometru s-ar fi cuvenit să fie: 70% dintre cetățenii europeni NU cer mobilizare și cazemată. Cer prosperitate sau, măcar, repararea unor economii căzute în bernă printr-o combinație de măsuri aberante luate în timpul zisei pandemii, sancțiuni economice aplicate Rusiei cu efecte mai proaste asupra noastră decât asupra lor și politici absurde de tipul Net Zero.

(Doar ca referință, Google spune că economia Rusiei a crescut cu 4% PIB anul trecut, în timp ce cea a Germaniei, cea mai puternică economie europeană, a scăzut, în aceeași perioadă, cu 0,20%. Mă întreb cum o să arate dacă reușește cancelarul Merz să-și aprobe noua datorie de un trilion de euro.)

Continuând: după cum reiese din Eurobarometru, cetățenii Europei vor repararea unor economii distruse prin incompetența liderilor europeni. Aceiași lideri europeni care ne îndeamnă astăzi la război – sau, mai exact, la „ca și cum ar fi război”. Căci le plac (până la dependență, practic) „situațiile de urgență”.

Aceiași lideri europeni care, apropo de sondaje, continuă din interes și inerție politicile apusei administrații Biden, despre care un recent sondaj întreprins de Universitatea Oxford, Gallup și ONU a conchis că a reușit să-i facă pe americani (și pe britanici) mai nefericiți în 2022-2024 decât au fost vreodată în istorie. Un record remarcabil pentru țări trecute prin depresia economică a anilor treizeci și, în cazul britanicilor, printr-un Prim Război Mondial și un Blitzkrieg.

Deci, la o primă constatare, susținerea populară pentru proiectul UE de a ne securiza de ne merg fulgii este minoritară. Nu că mă așteptam la altceva, dar e relaxant să vezi că îți confirmă chiar și Eurobarometrul.

„Noua Ordine Mondială cu Valori Europene”

În ciuda celor de mai sus – și a realității, în genere – pe același val de amețeală cauzat de pivotul făcut de americani, Forumul Mondial de la Berlin a militat, în martie anul ăsta, sub sloganul „O Nouă Ordine Mondială cu Valori Europene”.

Care sunt acele valori am înțeles prea bine. Libertatea de expresie este o valoare, cum să nu, dar se „moderează conținutul”, eliminându-se ceea ce birocrația UE și reprezentanții ei locali consideră a fi discurs „fals”, „plin de ură” sau „incitator”.

Democrația este o valoare, mai încape vorbă, doar că se elimină votul celor pe care birocrația UE și acoliții îi consideră „dezinformați” sau „cu nivel redus de informare” – ori, cum au spus niște elite de pe plaiurile noastre, se dă la o parte „pleava”.

În esență, starea valorile europene rezultă din discursul vicepreședintelui american J.D. Vance la München. Nu știu cum să decriptez faptul că, la finalul acelui discurs, președintele summit-ului, om în toată firea, a izbucnit în lacrimi.

O fi fost frustrarea celui care credea că a făcut bine, dar noua tovarășă învățătoare i-a dat nota doi și l-a trimis la colț? O fi obidă, că inversiunea orwelliană a eșuat lamentabil să convingă tocmai pe cine s-ar fi cuvenit? Oroarea celui obligat să-și vadă față-n față prăbușirea? Sunt sigură că se va scrie multă psihologie istorică despre acel moment – căci istoria s-a scris deja, atunci și acolo.

Dar, apropo de psihologie, ce e interesant e că liderii europeni se văd în stare să impună o „nouă ordine mondială” în general, nu mai spun una bazată pe aceste splendide „valori”. Asta da „reziliență”, în condițiile în care singura mare putere din blocul occidental care ar putea avea pretenția de a stabili vreo ordine mondială este SUA, iar SUA tocmai a comunicat și ce ordine vrea (și nu, nu e un război cu Rusia), și pe ce fel de valori s-ar întemeia aceasta (și nu, nu-s „valorile europene”).

Acrobații la sol

Aici e necesar să-mi întrerup oleacă zborul pentru a da seamă de un eveniment local. Pentru că acrobațiile nu au loc doar la mare înălțime; ca spectacolul să fie cât mai acoperitor, există și evoluții la sol, la firul ierbii.

La București a avut loc recent un miting intitulat #EuRo Manifest. Potrivit relatărilor de presă, mitingul s-a dorit „răspunsul pașnic al cetățenilor simpli, care ne reunim pentru a reafirma că România face parte din familia europeană și că valorile comune ne ghidează spre un viitor mai bun”.

Ceea ce, lăsând la o parte bâlba gramaticală, mi se pare onorabil. Nu poți să faci un viitor mai bun dacă nu te bazezi pe valori împărtășite de cât mai multă lume. Uite, Eurobarometrul ne și spune: 70% dintre europeni vor condiții de viață mai bune, nu împrumuturi aberante și mobilizare de război. Cât despre „familia europeană”, de bună seamă, câtă vreme România nu decolează de pe continent.

Ce nu înțeleg, însă, este: „răspuns pașnic” la ce? Răspuns dat cui? Căci organizatorii au subliniat că nu este vorba despre un protest. Ceea ce, pe de o parte, a fost evident, de vreme ce simplii cetățeni în chestiune susțineau punct cu punct politica puterii de moment.

În paranteză fie spus, asta e o specie mai nouă de miting politic în istoria omenirii, recognoscibilă prin haștag-ceva și vaste coregrafii vizibile din dronă, care se marchează, pe seară, prin luminițele de la telefon și apar apoi pe prima pagină a ziarelor și la programele de știri.

Nimic mai normal; așa fac toți cetățenii simpli când își distrug câte o sâmbătă stând ore în șir în picioare într-o piață publică, doar de dragul de a-i spune guvernului că îl susțin și îl iubesc: fac origami ca să fie pozați frumos de sus.

Cam cum se făceau în copilăria mea sloganuri cu cartoane pe stadion, de 23 august: la un semn, val uman: „Trăiască etc.!”

Zecile de mii de cetățeni care protestează de umplu piețe, poduri și mari bulevarde nu au nici timp, nici chef de balet cu licurici, mai ales că, în cazul lor, nu se permit drone și filmări aeriene.

Pe de altă parte, rezultă că #EuRo Manifest a fost, totuși, un protest, și anume împotriva unor personaje desemnate, în această scenetă, prin eticheta „extremiști”.

Organizatorii au spus:

„Nu vom pleca capul în fața extremismului, fie el fascist, legionar, nazist sau în fața oricărei alte forme de intoleranță. Nu vom lăsa dezinformarea și propaganda rusă să otrăvească conștiințele și sufletele oamenilor. Nu vom permite ca România să fie împinsă în întunericul autoritarismului sau să privească cu speranță către est”.

Mă rog, înțeleg intenția, dar nu știu, zău, în ziua de azi, cum mai pot niște cetățeni simpli să nu permită aia și-ailaltă României, când tocmai am văzut cum se anulează alegerile după bunul plac. Poate sunt EuRo-manifestatorii niște cetățeni cu puteri mai speciale.

Motiv pentru care am încercat să pricep ce-și doresc cu atâta foc acești colegi de țară. Potrivit relatărilor de presă, s-au fluturat pancarte cu: „Moldova spune NU extremismului”. Probabil că erau și niște cetățeni simpli din Moldova printre non-protestatarii pro-guvernul României. Dar, da, sigur, sunt de acord cu mesajul. Cine are nevoie de extremism?

„România în UE și în NATO, nu în Evul Mediu”. Clar. Deși nu știam de inițiativa cu Evul Mediu.

„Toți pentru Europa”. Aici nu cred că avem de ales. Trăim pe continent.

Mai dificil mi-a fost cu: „În Piața Universității s-a murit pentru valori occidentale, nu pentru neocomunism cu influențe legionare”. Fiind întrucâtva prin zonă, eu îmi aduc aminte că s-a murit pentru libertate, nu pentru „valori occidentale”, care, oricum, înțeleg că azi sunt cam împărțite: una sunt „valorile europene”, și alta cele americane, după cum a spus și Vance la München. O fi existat și o glosă la pancarta asta, dar n-au mai relatat în presă.

Cât despre „neocomunism”, probabil se referă la neobolșevism, care este acea ideologie toxică, scursă de la Școala de la Frankfurt, care vrea să distrugă identitățile personale pornind de la cea națională și religioasă și terminând cu cea sexuală. Dar cum ar putea avea el „influențe legionare” – care, înțeleg, ar fi tot aia cu „naționalist-fasciste” – în timp ce neo-bolșevismul cultural e mai comunist și mai internaționalist decât visa chiar Troțki – nu știu. Probabil că, în acest caz, simplii cetățeni care au scris pancarta au dat prea repede scroll pe telefon și s-a bulibășit citatul.

În fine, cum era de așteptat, cetățenii simpli s-au unit într-un „gest sublim”, o „coregrafie impresionantă”: au „încercat” să întruchipeze un organ anatomic. Un ficat cu o îngrijorătoare pată albă în centru, pare-se. Asta se vede în poza cu luminițele. Care luminițe ne-au și devoalat (grație ChatGPT) numărul participanților: aproximativ 3.435 de persoane. Ceea ce nu a împiedicat presa să numere 15.000, că inteligența artificială nu ia în calcul entitățile subtile.

Deși, sinceră să fiu, nu am înțeles niciodată de ce obsesia asta pentru cifre mari la cetățenii simpli care se cred elite. Elitele sunt, prin definiție, minoritare. Nu înțeleg de ce nu-și asumă rarefierea de pe culmile pe care locuiesc și vor să fie câtă frunză, câtă iarbă, ca toți hoi polloii. Mai bine așa, finuț, frunză și iarbă cât am eu în răsadul din balcon.

Acrobații la înalt nivel

Las în urmă organul aparent lovit de icter din piața bucureșteană și mă îndrept spre marile înălțimi. Acolo, apropo de noua ordine mondială, SUA și Rusia poartă negocieri pentru încetarea războiului din Ucraina – și altele, multe subiecte, nu mă îndoiesc. Deși au zis că nu ne zic și nouă.

Poate tocmai de-aia, nefiind invitați la aceste discuții, liderii europeni fac diverse chestiuni, în mare parte greu de înțeles.

Fapt constatat și de Steve Witkoff, înaltul reprezentant SUA pentru relația cu Rusia, care spunea, într-un interviu recent cu Tucker Carlson:

„Deși cred că este necesar să ajungem la o soluție justă pentru Ucraina, nu putem permite acelei țări să ne târască în al Treilea Război Mondial. Și asta nu este politica mea, este politica președintelui Trump.”

Tucker Carlson a întrebat:

„Dacă îmi permiteți, ce se petrece cu acea Ligă Europeană? Keir Starmer spune că va trimite trupe britanice? Păi toată armata lor e mai mică decât U.S. Marine Corps. Țara aia moare economic. Toate acele țări mor economic. Ce au în cap? Ce sunt astea? Figuri, pretenții?”

Steve Witkoff:

„Cred că o combinație de poză și pretenții și o combinație simplistă, în același timp. Există ideea asta că, acum, noi toți e necesar să fim ca Winston Churchill. Că rușii vor mărșălui în Europa. Ceea ce, apropo, este ridicol. Avem ceva care se cheamă NATO și care nu exista în al Doilea Război Mondial.”

„Toți pentru Europa”, dar fiecare cu felia – pardon, cordonul lui

Un indiciu despre ce fac europenii, oarecum pe secțiuni, găsim în Financial Times, care anunța, zilele trecute, că „patru oficiali europeni” nenumiți au declarat că „puterile militare ale UE lucrează la un plan pe 5-10 ani pentru a înlocui SUA în cadrul NATO”, plan pe care ar vrea să îl prezinte și americanilor anul ăsta, la summit-ul din iunie.

Acele „puteri militare”, în caz că vă întrebați, ar fi, potrivit articolului, Marea Britanie, Franța, Germania și statele nordice.

Aceiași oficiali enigmatici au spus, însă, și că „unele țări au refuzat să participe la aceste discuții, fie de teama că asta va încuraja SUA să se miște mai repede în această direcție [să abandoneze mai repede NATO în mâinile «puterilor militare» europene], fie din convingerea lor că SUA nu va abandona niciodată Europa”.

Cum oficialii nenumiți n-au zis-o pe-aia dreaptă, sau au zis, dar Financial Times n-a relatat, comentatorii speculează că aceste țări care o țin langa cu SUA, deși uite ce frumoasă cazemată face UE, ar fi Polonia, Statele Baltice și România, cele mai importante țări de pe flancul estic al NATO, care – toate – ar prefera să rămână sub umbrela de securitate oferită de americani.

Comentariul spune:

„Din Estonia până în România, ba chiar și mai jos, Bulgaria și Grecia……. flancul estic al NATO ar cădea sub influență americană. Acest așa-zis cordon sanitar ar putea servi dublul scop de a reține influența SUA în această zonă strategică a Europei, în timp ce SUA pivotează (înapoi) spre Asia, păstrând, în același timp, diviziunea dintre Europa de Vest și Rusia”.

Un nou cordon sanitar?

N-am eu de unde ști dacă, într-adevăr, se pune de un nou „cordon sanitar” în Europa de Est. Și, mai ales, n-am de unde ști, dacă o fi să fie, cine-l controlează. Pentru că variante sunt, pare-se, destule.

Cert e că UE pregătește un plan multi-cincinal de înarmare și austeritate (inevitabilă, având în vedere poverile enorme ale împrumuturilor care ne pasc potrivit proiectului ReArm propus de Madame Frau) – plan din care, în lipsa unor mențiuni contrare, fac parte și țările astea, „de pe flancul estic al NATO”. Printre care, nu știu, s-ar putea să fim și noi.

Cert mai este și că, pe 12 martie 2025, Parlamentul European a adoptat o rezoluție despre „viitorul apărării europene”, care, la punctul 15, „subliniază că protecția granițelor terestre, aeriene și maritime ale UE contribuie la securitatea întregii UE, în particular a graniței sale estice, astfel că accentuează faptul că East Shield (Scutul Estic) și Baltic Defence Line (Linia de Defensivă Baltică) ar fi necesar să fie principalele proiecte ale UE pentru asigurarea factorului de intimidare și respingerea unor potențiale amenințări din est”. (Iar alocările de la buget se fac, firește, în ordinea importanței; zic și eu.)

„East Shield” și „Baltic Defence Line” fiind două proiecte defensive complementare ale Poloniei și țărilor baltice, care, pare-se, s-au cam unit. La câteva zile după ce von der Leyen a anunțat ReArm, Donald Tusk, prim-ministrul Poloniei, a declarat că:

„Scutul Estic, care nu este un proiect doar polonez, după ce în el s-au implicat finlandezii și țările baltice, precum și granița de est a UE, a devenit acum o prioritate ce nu mai este contestată”.

Nu știu dacă granița asta estică „a UE” coboară și mai jos, până la Marea Neagră; nu-mi dau seama, nu am auzit.

Nu știu nici dacă acest nou bloc defensiv estic o avea vreo legătură cu „Inițiativa Celor Trei Mări” (Adriatica, Baltica și Marea Neagră), la care participă toate țările de pe flanc, inclusiv România, și care tocmai ce a anunțat că se întrunește iar, în aprilie anul ăsta, sub președinția Poloniei. Nu-mi dau seama din ce s-or fi luat, așa, din senin; ultimul summit a avut loc, hăt, în 2018. Care-o fi urgența?

Cât despre o eventuală legătură între această inițiativă – să-i zicem, la repezeală, „Trimarium” – și vechiul proiect mini-imperial polonez Intermarium, probabil nu există, pentru că Wikipedia nu dă hyperlink-uri între ele.

Adevărata „Mare Resetare”

Pe de altă parte, rămânând în aceeași zonă geografică, dau peste un recent raport comun al Centrului pentru Studii Europene de la Universitatea Matei Corvin din Budapesta și al Institutului Ordo Iuris din Polonia, intitulat, fără nicio jenă, The Great Reset: Marea Resetare.

Am salutat, în paranteză fie spus, această perversă lovitură. După ani de zile de redefiniri orwelliene ale unor concepte de bază ca „democrație”, „stat de drept”, „libertate de expresie”, a venit și acest moment, în care hidoasa „Mare Resetare” e capturată și întoarsă spre autori ca un bumerang. Căci „Marea Resetare” de care vorbesc colegii noștri de centru-est de continent este „o propunere de readucere a Uniunii Europene la rădăcinile ei” (pre-Maastricht), prin „restaurarea suveranității statelor membre”.

Spre „isteria presei europene până recent susținute de USAID”, acest raport despre noua Mare Resetare a fost prezentat en fanfare (cu surle și trâmbițe – n.r.) la Washington, pe 11 martie, în cadrul unui eveniment organizat de influenta Heritage Foundation.

Într-un recent interviu, Rodrigo Ballester, directorul Centrului pentru Studii Europene, unul dintre autorii raportului, declara că:

„Uniunea Europeană a devenit un cal troian ideologic, o entitate centralizată care vrea să impună o grămadă de aspecte, inclusiv ideologia, de sus în jos. Așa ceva nu se petrecea acum șaptezeci de ani; nu se petrecea nici măcar acum treizeci și cinci de ani. Pragmatismul și respectul pentru identitățile și suveranitatea naționale au fost înlocuite cu prea multă integrare și crearea treptată a unui monstru centralizat care nu mai servește interesele statelor membre sau ale cetățenilor”.

Și, mai departe:

„Majoritatea țărilor vest-europene acceptă o sumedenie de chestiuni care nici măcar nu sunt incluse în tratate – legislație pentru care UE nu are mandat și tot felul de ideologii. Elitele occidentale, care nu împărtășesc trecutul tragic al țărilor din Europa Centrală și de Est, care nu au avut experiența comunismului și a dictaturii, sunt mult mai dispuse să îmbrățișeze această agendă globalistă, cu o anumită naivitate și aroganță……. Majoritatea statelor membre nu vor să mai fie tratate ca adulți. Sunt foarte bucuroși să renunțe la acele competențe și să-și sacrifice suveranitatea națională. Pur și simplu din confort.”

Să înțeleg că sunt diferențe între cele două jumătăți de Europă? Estul (flancul, cum ar veni) și restul? Cine-ar fi crezut. Acum, că mă gândesc, probabil că, vorbind de „cordon sanitar”, nu despre Paris e vorba – deși, dacă-l asculți pe președintele Macron, ai zice că Palatul Elysée este localizat pe Prut.

Ceea ce-mi aduce aminte de o altă spusă a organizatorilor mitingului #EuRo Manifest:

„Am trăit în comunism și știm cum a fost. Suntem parte din Europa, nu avem nicio legătură cu Balcanii și spațiul ex sovietic”.

Ori au decupat Balcanii din Europa, ori au decupat comunismul din istoria României, ori ceva au făcut ei în conștiința lor – dar realitatea le va spune că, vor, nu vor, ei sunt, alături de restul cetățenilor simpli, fix în „cordon”, în timp ce Franța, de exemplu, nu e.

Resetarea elitelor

Aș vrea să subliniez cu trei linii că acest raport intitulat Marea Resetare nu susține nicio secundă desființarea UE. Și nici măcar ieșirea din UE a unora sau altora nu o susține acest raport – așa cum nici la noi nu s-a vorbit despre asta în alegerile alea anulate, deși presa, isterizată regulamentar, așa a raportat.

În raport se vorbește doar despre revenirea Uniunii Europene la ceea ce a fost ea, de la bun început, a continuat să fie multă vreme, și ar fi fost necesar să rămână, și anume, în esență: o cooperare cu precădere economică și eminamente pragmatică între state suverane. Cu respectarea limitelor de competență impuse prin tratate. Adică acea Uniune Europeană la care noi am aderat.

O Uniune Europeană în care, ca să-l citez pe același Ballester: „Comisia Europeană ar fi necesar să fie un secretariat general în serviciul statelor membre”, iar nu ceea ce a devenit: și parlament, și guvern, și-un soi de mini-monarhie absolutistă, de vreme ce nu e aleasă democratic, dar ia decizii singură și le și pune în aplicare.

Reamintesc că Parlamentul European a fost exclus de Comisia Europeană de la decizia privind cazemata de 800 de miliarde, intitulată, nu-i așa, „ReArm”. Frau a zis, pur și simplu, că „Asta este singura posibilitate pentru a obține finanțare de urgență, și de asta avem nevoie acum”. Scurt pe doi.

Pe acest fond, raportul Marea Resetare vorbește despre nevoia de transformare a politicilor UE, pentru că sunt păguboase, inadecvate vremurilor și nu reprezintă voința popoarelor europene.

Apropo de care voință a popoarelor europene, fac o paranteză de atmosferă: acum câteva zile, la unul dintre prea multele summit-uri bruxelleze, că nu le mai pot ține șirul, Kaja Kallas, ministra de Externe en titre a Uniunii Europene – cea care, într-un exces de diplomație, a spus că vrea să facă Rusia bucăți – s-a supărat rău, da’ rău de tot. Pentru că prim-ministrul Spaniei, Pedro Sánchez, a zis că Europa are nevoie, în negocierile privind războiul din Ucraina (la care, repet, UE nu e invitată, dar, passons), de „o echipă de negociere și un reprezentant care să vorbească pentru cetățenii Europei”. La care Kaja (despre care cunoscătorii spun că și-a cam trăit traiul și mâncat mălaiul la cârma „diplomației europene”) a izbucnit: „Păi, și-atunci, eu de ce mai sunt aici?!”. Exactamente.

Garanții de securitate

În fine, pentru că mare parte din zgomot e pe tema garanțiilor de securitate care e necesar să fie oferite Ucrainei de UE și/sau statele membre după război, aș vrea să reamintesc de existența a nu mai puțin de douăzeci și două de tratate bilaterale de securitate între diverse state membre UE și Ucraina, încheiate între februarie și iulie 2024. Aceste tratate au fost încheiate sub umbrela Conceptului de Securitate de la Kiev, din 2022 (Kyiv Security Concept – KSC), deși nu răspund cererilor formulate acolo.

KSC voia ca, până la acceptarea Ucrainei în NATO, țările garantoare să-și asume un efort pe termen lung (decade) de susținere a capacităților defensive ale Ucrainei și mai important, să se oblige, colectiv, „să folosească toate elementele puterii lor naționale și colective și să ia măsurile necesare……. pentru a permite Ucrainei să oprească agresiunea, să-și reinstaureze suveranitatea, asigurându-i capacitatea de a-și descuraja inamicii și de a se apăra de orice amenințare”.

Nu a fost să fie. Deși nu identice, cele douăzeci și două de tratate bilaterale seamănă mult între ele și niciunul nu prevede așa ceva. Ca nivel de angajament militar, se oferă Ucrainei cooperare în domeniul industriei militare, echipament militar și o interoperabilitate crescută cu NATO.

În caz de atac armat rusesc în viitor, potrivit acestor tratate, se declanșează un mecanism prin care, în 24 de ore, au loc consultări pentru „dezvoltarea de contramăsuri sau strategii de intimidare”, urmate de „furnizarea rapidă de asistență de securitate, militară și economică Ucrainei”, precum și de măsuri de sancționare a Rusiei.

Repet, asta au fost dispuse statele europene să ofere pe vremea când SUA, sub conducerea administrației Biden, avea o politică de susținere a Ucrainei „până la capăt” (deși capătul nu includea nici atunci acceptarea în NATO).

Acum, când SUA își reduce drastic participarea în războiul ucrainean, ba chiar și în NATO, și face eforturi active de încheiere a păcii prin negocieri directe cu Rusia, ce să înțeleg? Că vor dubla, tripla, cvadrupla europenii „garanțiile”?

Straniu război…….

Nu știu……. Ce văd este că liderii europeni insistă că e necesar să ne înarmăm – cu prețul a ce a mai rămas din economiile noastre „muribunde”, ca să-l citez pe Tucker Carlson – pentru că ne atacă rușii. Rușii zic că nu au nicio intenție să atace Europa. Americanii spun și ei că rușii nu au nicio intenție să atace Europa. Mai mult, SUA și Rusia negociază încetarea războiului din Ucraina. Marile puteri nu vor un al treilea război mondial.

Cu atâtea piese agitându-se cu precădere discursiv pe această scenă, în timp ce, pe fundal, se învârt roțile istoriei, atmosfera îmi aduce aminte de acel „război ciudat” din 1939: „drôle de guerre” – în franceză; „phoney war” – la britanici; „sitzkrieg” – în nemțește. Acea bucată stranie în care, după atacarea Poloniei de către nemți, la 1 septembrie 1939, toată lumea se aștepta să intervină în forță puterile garante: Marea Britanie și Franța. Nu s-a petrecut.

Restul istoriei se știe, cât de cât. Pe scurt, nu degeaba, la masa finală a negocierilor, la Ialta, nu au stat decât America și rușii, cu participarea extraordinară a lui Winston Churchill.

Iar, acum, pare că avem tot un soi de „drôle de guerre”. Cu diferența esențială că, întrucât marile puteri nu vor război, este posibil să izbucnească pacea, iar liderii europeni nu par dispuși să își asume acest risc.

Autoare: Levana Zigmund

Citiți și:
Exploziv! Discursul profesorului Jeffrey Sachs în Parlamentul European, în cadrul dezbaterilor „Geopolitica păcii” (I)
UE ne vinde iluzii bolnave de 800 de miliarde de euro

 

yogaesoteric
4 aprilie 2025