Dumnezeu a sădit de la început sămânța fericirii în inima fiecărei fiinţe umane ca să o atragă astfel la El, căci este singurul care poate împlini această aspirație (I)

– Termen de glosar: Fericire –

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Termenul „fericire” provine de la cuvântul latin felicitas, în traducere românească „fericire”, care îşi trage originea de la cuvântul latin felix, care în traducere românească înseamnă „fericit”.

Starea de fericire este, la modul general vorbind, o stare intensă, care apare în sfera conştiinţei şi care este în mod plenar satisfăcătoare pe nivelele lăuntrice ale ființei. În tradiția greacă, starea de fericire este desemnată prin intermediul cuvântului grecesc eudaimonia, care arată revărsarea plenară în fiinţă a ceva tainic care provine din exterior. Acel „ceva” care se revarsă în fiinţa ce trăieşte o stare de fericire este energia subtilă sublimă a fericirii ce provine de la Dumnezeu, care energie este nesfârşită. Energia subtilă sublimă a fericirii este, în realitate, expresia Atributului Dumnezeiesc al Fericirii Dumnezeieşti.

Starea de fericire presupune apariția în universul ființei umane a unei stări de mulţumire intensă, benefică, totală, care este stabilă şi, în mare măsură, durabilă. O astfel de stare reprezintă chiar un optim existenţial, inclusiv în viaţa pământească. Fericirea este caracterizată de o stare de conştiinţă plenar satisfăcătoare, intensă, care este declanşată de captarea în universul ființei umane a energiei subtile sublime a fericirii ce provine de la Dumnezeu, care energie este omniprezentă şi nesfârşită.

Stările de fericire pe care o ființă umană le trăieşte în anumite condiții, atunci când survine în Microcosmosul fiinţei umane un proces de rezonanță ocultă cu energia subtilă sublimă a fericirii, prezintă grade de intensitate care fac ca astfel de stări să fie pregnante, medii, mari, extraordinar de intense sau chiar copleşitoare.

Stările de fericire sunt direct proporționale cu cantitatea de energie subtilă sublimă a fericirii care este acumulată din abundență în universul fiinţei umane în anumite condiții ce facilitează declanşarea unui proces de rezonanță ocultă cu energia subtilă sublimă a fericirii ce există în Macrocosmos.

În anumite condiţii, fiinţa umană ajunge să trăiască stări de fericire perfectă, care sunt considerate de cei iniţiaţi şi de marii înţelepţi ca fiind stări de fericire supremă, mai ales atunci când durata lor este foarte mare.

Atunci când în universul ființei umane se revarsă din plin doar energia subtilă sublimă a fericirii, respectiva fiinţă trăieşte o stare intensă de fericire care nu presupune niciun amestec cu alte energii subtile inferioare ce sunt de natură să umbrească, să diminueze puritatea stării de fericire ce este trăită atunci.

Atunci când energia subtilă sublimă a fericirii este în mod considerabil prezentă în universul fiinţei umane, datorită unui proces de rezonanță ocultă care este constant, se instalează apoi în Microcosmosul fiinţei respective o stare ce este supranumită fericirea de a trăi.

În anumite condiţii, devine cu putinţă ca o fiinţă umană care iubeşte intens, constant şi fără de măsură, să declanşeze chiar în simultaneitate un proces de rezonanță ocultă cu energia subtilă sublimă a fericirii, iar în felul acesta respectiva fiinţă ajunge să trăiască în mod permanent fericirea de a iubi. Iată că, în felul acesta, energia subtilă sublimă a fericirii se combină şi se amalgamează uneori, în anumite condiţii, în universul ființelor umane, cu energia subtilă sublimă a iubirii şi în felul acesta este trăită starea complexă de fericire a iubirii.

Atunci când unele ființe umane trăiesc din plin stări foarte intense, copleșitoare de fericire, obişnuiesc să spună că sunt bete de fericire.

În realitatea ei tainică, fericirea este o energie subtilă sublimă nesfârşită ce provine de la Dumnezeu, iar atunci când sunt întrunite condiţiile necesare în universul fiinţei umane se declanşează un proces de rezonanță ocultă cu energia ei, a cărei frecvență de vibraţie nu se modifică niciodată.

Primii filosofi greci, începând cu Socrate (470-399 î.Hr.), sunt, am putea spune, nişte filosofi ai fericirii, deoarece ei considerau că fericirea copleșitoare este Binele Suprem. Binele Suprem, în viziunea filosofilor greci, era considerat ca fiind un maxim de fericire, care era combinat cu un maxim de virtuți. Tocmai de aceea ei considerau că nu poate exista o reală fericire imorală, o fericire care apare făcând rău sau o fericire care apare în absenţa oricărei virtuţi.

Socrate considera că „secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauți din răsputeri într-un mod meschin, ci ți se dezvăluie prin trezirea capacității de a te bucura din plin chiar şi pentru puţin”.

Discipolul lui Socrate, Platon (427-347 î.Hr.), definea astfel fericirea: „Fericirea cuprinde cinci ingrediente. Un prim ingredient este să iei hotărâri benefice, bune; al doilea ingredient este să ai simţiri benefice, bune și o excelentă sănătate trupească; al treilea ingredient este reușita deplină în ceea ce întreprinzi binefăcător; al patrulea ingredient este reputația bună printre oameni şi al cincilea ingredient este abundenţa bunurilor de strictă necesitate ce îți sunt folositoare pentru a trăi o viaţă minunată”.

În conformitate cu punctul de vedere al lui Platon, fiinţa umană care face ca tot ceea ce conduce la o reală fericire să depindă în cea mai mare măsură de ea însăşi şi nu de alte fiinţe umane a adoptat în felul acesta cel mai bun plan de a trăi fericită. Aceasta este o fiinţă umană moderată, care are caracter armonios şi care a trezit în fiinţa ei starea de înţelepciune.

Discipolul lui Platon, Aristotel (384-322 î.Hr.), considera că fericirea este rezultanta binelui perfect, deoarece ea reprezintă ţelul prin excelență al tuturor acţiunilor noastre benefice, aceasta neavând nevoie de nimic altceva care ar urma să îi ridice valoarea. Aristotel considera că fericirea se numără printre aspectele desăvârşite şi demne de venerație, care le apropie pe fiinţele umane de starea de îndumnezeire.

La modul general vorbind, aproape orice am face, realizăm, de fapt, fie pentru a fi fericiți, fie pentru a ne apropia cât mai mult de starea de fericire. Fericirea este de cele mai multe ori ţelul vizat, în raport cu care toate celelalte scopuri (cum ar fi, spre exemplu, banii sau puterea) sunt doar mijloace. Fericirea este unul dintre mijlocele de a atinge starea de îndumnezeire.

Uneori fericirea este considerată suprema frumusețe trăită ca atare, supremul bine simţit şi, totodată, ea este suprema plăcere care se manifestă de fiecare dată într-o unitate paradiziacă inseparabilă.

Aristotel remarca faptul că fericirea presupune întrunirea unei serii de condiții – atât referitoare la relaţiile cu ceilalți, cât şi personale – care sunt favorabile.

Cu toate că fericirea este o anumită activitate a sufletului care este conformă cu o virtute perfectă, ea mai are nevoie şi de siguranţă şi de stabilitate, precum şi de anumite bunuri exterioare de bază, chiar dacă acestea servesc doar ca accesorii. Cu alte cuvine, ființa umană este fericită inclusiv atunci când poate realiza într-un mod benefic ceea ce, prin natura sa, este predestinată să realizeze. Tocmai de aceea, se poate vorbi în cadrul moralei aristotelice despre o adevărată datorie, care este fundamentală, de a fi mai mereu fericit.

Aristotel a făcut din fericire conținutul binelui moral. Fericirea pe care Aristotel o susţine este una pur spirituală, dumnezeiască şi ea este unul dintre cele mai importante ţeluri ale ființei umane. La Aristotel, esența fericirii este determinată de natura activităților benefice care sunt specifice omului în calitate de fiinţă umană ce include o natură pur spirituală, care sunt conforme cu înţelepciunea şi care sunt îndeplinite la superlativ de ființa umană ce este desăvârşită din punct de vedere spiritual şi moral. Aşadar fericirea constă în activitatea benefică a sufletului care este conformă cu o anumită virtute ce este desăvârşită. Adevărata fericire nu poate exista în afara trezirii unei anumite virtuți morale.

Un alt filosof grec, Plotin (205-270), susține că ființa umană devine cu adevărat şi în mod constant fericită abia atunci când îl cunoaşte prin simţire lăuntrică directă pe Dumnezeu Tatăl: „A fi în mod intim unită lăuntric numai cu EL (Absolutul): iată care este suprema fericire. Din momentul în care sufletul se aprinde de o iubire frenetică pentru EL (Absolutul), nu poate să nu-L simtă într-un mod extatic cât mai des și să nu fie în mod intim unită cu EL (Absolutul), chiar dacă va continua să se ocupe cu altceva, care este însă benefic”.

Diverse curente filosofice au analizat in extenso teoria referitoare la binele suprem, adică teoria referitoare la armonia dintre fericire şi o anumită virtute. Pentru epicurieni, fericirea asigură trezirea unei anumite virtuți; pentru stoici, trezirea plenară a unei anumite virtuți asigură simțirea unei stări de fericire.

Filosofii hedoniști consideră că fericirea intensă, plenară, poate fi dobândită doar cu ajutorul plăcerii covârşitoare. Filosoful grec Aristip din Cirene (425-350 î.Hr.) considera că „nu există o plăcere mai mare decât o altă plăcere şi mai mare”. Astfel, în viziunea lui, plăcerea extraordinar de intensă aduce fericire, iar între cele două există o strânsă legătură.

Alături de Aristip, un alt filosof hedonist, Epicur (341-270 î.Hr.), asociază de această dată fericirea intensă, plenară, cu starea de înţelepciune. În viziunea lui Epicur este nevoie şi de o mare înţelepciune pentru a dobândi o imensă plăcere care ulterior conduce la o intensă stare de fericire. Plăcerea intensă este ansamblul senzațiilor foarte agreabile care țin de satisfacerea nevoilor noastre benefice fundamentale: hrană, iubire, eros, confort minim, activități fizice stenice.

Este căutarea fericirii prin intermediul plăcerilor binefăcătoare ale vieţii adevărata cale către fericire? Plăcerea, chiar intensă, este adesea parţială, este limitată la satisfacția superficială şi mediocră a simțurilor şi diferă mai ales prin aceasta de globalitatea sentimentului covârşitor de fericire. Fericirea îmbătătoare nu este o simplă sumă a unor momente de plăcere foarte mare. Acumularea sau repetarea momentelor generatoare de plăcere care nu sunt însoțite apoi de o masivă sublimare a energiei oculte rezultante nu conduce la o reală stare de fericire.

Deşi agreabilă şi chiar necesară existenţei, plăcerea benefică intensă nu este generatoare a unei reale stări de fericire atunci când energia specifică a plăcerii nu este apoi sublimată masiv spre a se transforma în felul acesta în energia fericirii, chiar dacă unora doar stările de plăcere pe care le trăiesc le creează această iluzie ce îi face să-şi imagineze că ei resimt o reală şi mare fericire. Tocmai de aceea un iniţiat a spus cândva: „Plăcerea brută, chiar intensă, este, de fapt, fericirea cea iluzorie a ignoranților. Fericirea elevată, îmbătătoare, veritabilă este plăcerea sublimă a înţelepţilor”.

Limitele evidente ale hedonismului, doctrină care făcea din plăcere binele suveran, au fost de nenumărate ori dezvăluite şi subliniate de către unii filosofi. Fericirea veritabilă, covârşitoare este totuşi diferită de stările intense, grosolane de plăcere, care sunt superficiale și efemere atunci când energia brută a plăcerii nu este sublimată masiv pentru a se transforma, aşa cum este necesar, în energia subtilă sublimă a fericirii care face imediat după aceea cu putință declanşarea unui proces de rezonanță ocultă cu energia subtilă sublimă a fericirii care există în Macrocosmos şi care este nesfârşită.

Fericirea intensă, copleșitoare este distinctă şi de stările puternice de bucurie, care sunt mai scurte decât stările profunde de fericire.

Bucuria este o emoție agreabilă și profundă care este adeseori însoţită de sentimente benefice exaltante, ce sunt resimțite la unison în sfera cea tainică a conştiinţei. Stările de bucurie sunt cel mai adesea mai scurte, prin definiţie.

Iată ce ne spune scriitorul şi jurnalistul francez contemporan Jean Daniel în introducerea lucrării sale Fericirea. Antologie de texte filosofice și literare (Le Bonheur. Anthologie de textes philosophiques et littéraires): „Fericirea intensă şi profundă durează. În comparație cu aceasta, bucuria ține doar câteva clipe”.

Fericirea veritabilă, copleșitoare este aproape întotdeauna asociată cu nişte sentimente minunate, de durată. Cu toate acestea, în anumite situații, bucuria se asociază, se amalgamează în mod spontan cu energia subtilă sublimă a fericirii, iar în felul acesta ea devine una dintre expresiile complexe şi una dintre întruchipările pline de nuanţe ale fericirii.

Iată ce ne spune filosoful francez contemporan, André Comte-Sponville: „Bucuria este uneori un ingredient al fericirii şi, în acelaşi timp, poate fi minimul ei (ce se manifestă în timp). Alteori bucuria ni se dezvăluie ca fiind maximul ei (ce se manifestă prin intensitate)”.

Întocmai precum plăcerea intensă, benefică, bucuria imensă, spontană este una dintre căile rapide de acces la stările veritabile, copleşitoare de fericire. Tot André Compte-Sponville ne spune: „Poate fi numit fericire orice interval minunat de timp în care bucuria este mare şi ni se dezvăluie ca fiind neapărat posibilă”.

Din punctul de vedere al filosofului francez contemporan Robert Misrahi, fericirea este „propagarea şi persistenţa care se manifestă în simultaneitate a bucuriei în întreaga existenţă”.

Fericirea, în perspectiva filosofului german Immanuel Kant (1724-1804) constă doar în satisfacerea tuturor înclinaţiilor noastre benefice şi a tuturor dorinţelor stenice, favorabile. În această lume, în conformitate cu perspectiva kantiană, fericirea nesfârşită este inaccesibilă, ba chiar, pentru Kant, aceasta apare de neconceput în mod concret din cauză că oamenii au mereu dorințe nesatisfăcute şi, de aceea, ei nu vor fi niciodată pe deplin fericiți. Din această cauză fericirea, pentru Kant, este un ideal „nu al rațiunii, ci al imaginaţiei”.

De la teologul şi filosoful francez Pierre Charron (1541-1603) ne-a rămas celebra maximă: „Cine este sărac în dorinţe, este apoi bogat în mulţumiri”.

În timp ce gânditorii anticii consideră că fericirea şi virtuţile care au fost deja din plin trezite acţionează întotdeauna împreună, la filosoful Kant acestea două nu se asociază mereu, nu pentru că ar fi incompatibile, ci pentru că nimic nu le garantează în toate cazurile conjuncția, adică nimic nu-l asigură cu anticipaţie pe cel virtuos că va obţine fericirea. Apare astfel ca fiind implicit postulată o altă viaţă, viaţă ce urmează după această viaţă, în care fiinţele umane care au ajuns să fie virtuoase vor fi fericite.

Această idee-forţă a vieții de apoi apare şi la unii teologi, cum ar fi Sfântul Augustin (354-430), dar şi la Toma de Aquino (1225-1274). Aceştia reiau ideile pertinente ale lui Aristotel şi le interpretează în acord cu doctrina Bisericii. În viziunea acestora, starea reală de fericire răspunde aspirației naturale de a trăi stări de fericire, care au în realitate o obârșie dumnezeiască. Este uimitor că în această direcţie a fost intuită vag, am putea spune, existenţa energiei subtile sublime a energiei fericirii care este nesfârşită şi care vine de la Dumnezeu şi apoi se revarsă în universul ființei umane ce este fericită.

Dumnezeu a sădit de la început sămânța fericirii în inima fiecărei fiinţe umane ca să o atragă astfel la El, căci este singurul care poate împlini această aspirație. Iată ce afirmă Sfântul Augustin: „Desigur că noi toți aspirăm cu putere să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte ca ea să fie formulată. Aşadar, cum se face că totuşi Te caut, Doamne? De vreme ce căutându-Te, Dumnezeul meu, caut în acelaşi timp o viață fericită, Te implor fă-mă să Te caut pentru ca sufletul meu să trăiască mari fericiri, fiindcă în realitate trupul meu trăieşte prin darurile dumnezeieşti ce provin prin sufletul meu, iar sufletul meu înflorit trăieşte din Tine”. Cităm în continuare din Toma de Aquino: „Numai Dumnezeu ne îndestulează oricând și pe deplin, dacă merităm aceasta, atunci când îl descoperim şi Îl simțim din plin”.

Sfântul Augustin consideră că fericirea neîncetată şi foarte mare poate fi atinsă de oameni doar în viața de apoi, întrucât ea este pentru ei un dar dumnezeiesc. Deşi aproape toate ființele umane tind, mai mult sau mai puțin, prin natura lor, către stări durabile de fericire, ele nu o vor obţine decât în lumea cealaltă şi numai prin revărsarea iubirii lui Dumnezeu, care se manifestă prin intermediul darurilor Sale dumnezeieşti.

Toma de Aquino distinge însă două tipuri de fericire. Acesta consideră că fiinţele umane pot fi fericite într-o anumită măsură şi în această lume (fericire pentru care sunt folosiţi termenii felicitas şi beatitudo imperfecta). Dar el consideră că această fericire este incompletă, deoarece ţelul ultim, şi anume visio Dei, adică „o cunoaştere care apare printr-o simțire inefabilă, nemijlocită a lui Dumnezeu”, este aproape imposibil de obţinut în această lume. Fericirea deplină, perfectă (ce este desemnată prin termenul beatitudo perfecta) poate fi atinsă, din punctul său de vedere, numai prin darurile dumnezeieşti pe care le vom dobândi în viaţa de apoi. Aici el face o necesară precizare: în realitate, din punctul său de vedere, fericirea obişnuită, aşa cum o cunosc oamenii, este distinctă de beatitudinea perfectă care apare prin trezirea sufletului.

Un alt filosof, Blaise Pascal (1623-1662) considera că, cel mai adesea, noi nu putem trăi plenar fericirea în prezent şi susţinea că cei mai mulţi dintre noi ne petrecem viaţa aşteptând-o sau temându-ne aiurea că aceasta nu va dura. El consideră că, tocmai de aceea, în final, noi, oamenii, nu suntem fericiți: „Procedând mai mereu în felul acesta, noi, oamenii, nu trăim cu adevărat, ci doar sperăm că o să trăim fericirea şi, pregătindu-ne cel mai adesea să fim fericiți, până la urmă, nu suntem fericiți niciodată”.

Acesta considera că fericirea nu constă în „a avea sau în a fi, ci în a acţiona într-un mod eminamente benefic şi plin de înţelepciune dumnezeiască”. Singura fericire profundă, deplină care îi este accesibilă fiinţei umane, în viziunea lui Pascal, este fericirea pe care o trăim atunci când ne aflăm într-o binefăcătoare şi înţeleaptă acţiune. Concluzia acestuia este că: „Nu există fericire perfectă în această viaţă, decât ca o speranţă a altei vieţi”.

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:
Fericirea e atât de aproape
Fericirea lui DUMNEZEU (I)

 

yogaesoteric
7 martie 2024