După eşecul loviturii de stat din Turcia – între haosul Orientului şi «ordinea» manipulativă a Occidentului

 

Au trecut mai multe luni de la încercarea de lovitură de stat din Turcia, eveniment extrem de important pe scena geostrategică a omenirii, despre care mijloacele mass-media s-au întrecut în aprecieri şi comentarii.

S-a mai răcit cerneala ziarelor şi s-au şters urmele de sânge de pe caldarâm. Turcia pare a se fi liniştit. Atât de liniştită cât poate fi această ţară aflată pe o falie a cutremurelor la propriu şi la figurat. La urma urmei, după un cutremur, după o catastrofă de orice tip, la un moment dat se aşează liniştea. Acea linişte apăsătoare însă, care este suspectată de a fi mereu deranjată şi deranjantă. În Turcia această linişte are şi un nume: stare de necesitate.

Ce s-a petrecut s-a văzut cu ochiul liber: a avut loc o reglare de conturi la lumina zilei şi teama tuturor în faţa a ceea ce, în scurt timp, va deveni „Dosarul turc”. Acestea au fost lucrurile vizibile, pe care unii le-au criticat, iar alţii le-au lăudat. În spatele uşilor închise însă s-au elaborat diverse variante, s-au făcut nenumărate calcule şi scenarii. Realitatea a diferit mult de versiunea cosmetizată servită publicului.

După cum se cunoaşte, Turcia este considerată a fi unul dintre cele mai importante puncte ale planetei. Poate fi socotită cheia Orientului Mijlociu, a Asiei, a Caucazului, a Europei de Est şi a Mediteranei. Fără doar şi poate, din punct de vedere geostrategic, Turcia pare a fi buricul Pământului.

Mulţi consideră că încercarea de lovitură de stat ar fi fost concepută de americani. Pentru a o înţelege trebuie să privim cu ochii de acum evenimentele trecutului recent. În septembrie 2015, Rusia executa cu precizie bombardamente în Siria. Interesul Rusiei era reprezentat de slăbirea forţelor ISIS pentru a-şi proteja aliatul. Paralel cu bombardamentele ruseşti, au fost efectuate operaţiuni sub steag fals asupra insurgenţilor grupaţi în aşa-zisa opoziţie siriană (în fapt, forţe paramilitare susţinute unele de Turcia, altele de SUA sau de cine mai era interesat prin zonă). De asemenea, sporea numărul alertelor privind violarea spaţiului aerian turcesc de către avioanele ruseşti, pe care de fiecare dată ruşii le contestau, iar turcii protestau.

Apogeul evenimentelor a avut loc la 24 noiembrie 2015, atunci când un F16 al forţelor aeriene turce a doborât un Suhoi rusesc. Este foarte vag ordinul care-a fost dat, cum de-a fost pregătit F16 să doboare Suhoi-ul ș.a.m.d. Cert este că, în urma evenimentelor de-atunci, relaţiile dintre Turcia şi Rusia au îngheţat. Practic acesta poate fi considerat a fi fost şi începutul loviturii de stat.

Răspunsul ruşilor a fost unul dur, dar nu chiar atât de radical precum s-ar fi putut aştepta opinia publică. Într-adevăr, au fost impuse restricţii puternice produselor turceşti şi a fost dată o lovitură teribilă turismului prin interzicerea curselor charter. Se apreciază că numai din turism, Turcia a pierdut în primele şase luni ale anului (2016) aproape 30 miliarde dolari.

Dar la 27 iunie (2016), în mod surprinzător, Erdogan i-a trimis lui Putin o scrisoare în care-şi cerea scuze asupra incidentului aviatic. A fost un eveniment-surpriză; nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Iată cel de-al doilea indiciu al ecuaţiei pe care dorim s-o rezolvăm. Pentru cei care-l cunosc pe Erdogan, gestul a fost unul cu totul inexplicabil, dar poate că, în viitor, se va dezlega şi această enigmă.

Se spune că, prin martie, ruşii i-ar fi „sugerat” lui Erdogan că i se pregăteşte debarcarea de către armată. Ştiindu-şi oamenii aşezaţi în poziţii cheie şi dată fiind relaţia încordată ruso-turcă, Erdogan a ignorat iniţial informaţia, însă a intrat la bănuieli în momentul în care a primit un semnal similar de la serviciile iraniene de securitate. În aceeaşi ecuaţie trebuie văzute şi atentatele teroriste care au sporit vizibil după răcirea relaţiilor ruso-turce.

Apoi, după ce Erdogan şi-a cerut scuze public, Serviciul de presă al Kremlinului a dat comunicatul că urmează să ridice treptat restricţiile aplicate Turciei. Ca un făcut, pe 28 iunie (2016) a avut loc un atac terorist de proporţii în aeroportul Ataturk din Istanbul. Merită menţionat că singura ţară care a oprit cursele aeriene către Istanbul a fost tocmai Iranul. În multe rânduri au fost evocate performanţele spectaculoase ale serviciului secret iranian. De amintit faptul că Iranul a fost singura ţară care a protejat informativ regimul lui Bashar al Assad, înainte de începerea războiului civil în Siria.

În spatele perdelelor de fum ale atacurilor teroriste s-au împletit iţele conspiraţiei. Personaj central a fost comandantul turc al bazei militare de la Incirlik, Bekir Ercan Van, fost ataşat militar în Israel şi „cadru de nădejde” al americanilor în Turcia. Acesta controla o reţea extrem de întinsă formată, în principal, din adepţii Hizmet, mişcarea imamului radical Fethullah Gülen.

Cu toate că ar fi mult de discutat despre Hizmet, ne limităm la a spune doar că, în perioada în care Erdogan şi Fethullah Gülen erau aliaţi, mişcarea imamului reuşise să atragă personalităţi marcante, în special din intelectualitate (spre deosebire de AKP care a fost interesată să lucreze mai „la firul ierbii” pentru strângerea unui bazin electoral cât mai generos). Astfel, Fethullah Gülen a pus la punct o reţea de putere paralelă, în special în justiţie, armată, educaţie şi mass-media.
Nu este clar ce anume a ştiut Erdogan, dacă într-adevăr a jucat cartea neştiutorului şi a lăsat conspiraţia să se dezvolte monitorizând-o atent prin intermediul propriului serviciu secret loial. Încă se ştie foarte puţin! Ceea ce e însă cunoscut este că, înainte cu o oră de planificata lichidare a sa, Erdogan a fost informat de către iranieni despre declanşarea loviturii de stat. Confirmarea i-a venit aproape instantaneu, atunci când a fost anunţat de către conducătorul Armatei I – generalul Umit Dundar – că a fost declanşată lovitura de stat, că o bună parte din armată va lua parte la această acţiune, şi, mai ales, că Armata I îi rămâne fidelă şi că-l va apăra. A părăsit în grabă hotelul, lăsându-şi gărzile de corp ca „perdea de fum” pentru acoperire.

Probabil că mare le-a fost mirarea atacatorilor atunci când au constatat că în hotel, în afara gărzii, nu era nici urmă de Erdogan. Practic, de-aici lovitura de stat s-a fâsâit. Aici s-a pierdut totul. Cu un Erdogan scăpat din cursa ce i se întinsese, lucrurile erau definitiv compromise. Toată lumea ştia asta şi acesta este motivul pentru care Erdogan a făcut singura mişcare pe care trebuia s-o mai facă pentru a câştiga: să se arate în viaţă. Aceasta a fost miza apariţiei sale la CNN Turk.

Întoarcerea victorioasă a „Sultanului” n-avea cum să fie altfel decât înecată în sânge. Miile de arestaţi din rândurile armatei şi justiţiei, personalul demis din învăţământ, interdicţiile şi starea de semi-necesitate par a fi „lucruri normale”. Era ceea ce de fapt aştepta turcul de rând care trăia exuberant răzbunarea lui Erdogan ca pe propria sa răzbunare.

A fost Erdogan crud? Cu siguranţă! Şi dacă n-ar fi vrut să fie atât de radical n-ar fi putut, prin tradiţie el a fost împins să joace pe cadavrele duşmanilor. Au urmat epurările din armată şi justiţie, iar ameninţările Uniunii Europene cu îngheţarea aderării nu au mai speriat pe nimeni. Toată lumea era conştientă că dacă Erdogan va detona „bomba transfugilor”, Europa se va îngropa în noroi.

Aşadar, era de aşteptat o răzbunare dură, întrucât, în cazul în care soarta loviturii de stat ar fi fost alta, aceste „victime” n-ar fi avut absolut nicio remuşcare să comită abuzuri poate chiar mai mari. Ar fi târâit cadavrul însângerat al lui Erdogan în piaţa publică, i-ar fi umilit familia şi apropiaţii şi nu s-ar fi dat înapoi de la nicio atrocitate. Desigur, media propagandistică fidelă ar fi închis ochii. Doar căzuse un tiran, nu-i aşa?

Întrebarea care rămâne este ce va face Erdogan în continuare? Se pare că ar avea două variante: ori să mimeze răzbunarea, dar în spatele scenei să fie mielul blând care acordă clemenţă; sau să continue răzbunările intrând într-o sinucidere sigură. Ce va face deci?

Răspunsul este unul deosebit de complicat. Chiar dacă uneori are accese exuberante, Erdogan pare a fi un individ destul de calculat, cu mult sânge rece şi stăpânire de sine. De-a lungul vremii, el a dovedit că are capacitate de control, este organizat şi dispune de luciditatea necesară în momentul luării deciziilor. Pe de altă parte a dovedit că nu este laş. Cu greu s-ar putea crede că ar sta în genunchi în faţa celui care ar fi vrut să-i fie călău.

Oprirea curentului şi a apei la baza militară de la Incirlik a făcut parte dintr-un scenariu prin care s-a dat semnalul că ştie cine şi ce a făcut! La fel şi anunţul cu pacea regională pe care-o vrea dusă la bun sfârşit, cu Rusia şi Iranul. Toate sunt elemente ale unui dans de echilibru între cele două căi diametral opuse. Lucrurile însă nu pot continua aşa la infinit, apele trebuie să se despartă.

Erdogan dispune acum de posibilitatea de a merge în orice direcţie. Când face declaraţii radicale şi trimite poliţia să facă percheziţii la Incirlik o face pentru a da semnale de negociere de pe poziţii superioare, pentru a cere mai mult. Pare ceva neobişnuit? Amintiţi-vă preţul cerut de Turcia pentru a permite Statelor Unite să folosească bazele sale în războiul din Irak. Aşa se petrece şi acum. Erdogan este pe „cai mari”, a prins slăbiciunea adversarilor săi şi, prin invitaţia la negociere, încearcă să-i umilească. Nu ştie încotro va merge, dar tentaţia tocmelii n-o poate rata.

Există însă şi o forţă ascunsă în toată ecuaţia care descrie situaţia în care se află Turcia azi. Să ne amintim că Turcia n-a putut exista decât printr-o conspiraţie pusă la cale de un general sclipitor, Mustafa Kemal pe numele său. Având sprijinul ocult din spate a reuşit să întoarcă societatea patriarhală otomană fix cu 180 de grade.

Prin intermediul armatei, a combătut radical orice tentaţie religioasă, a controlat şi corectat cu mână de fier „moravurile” populaţiei impunând o ideologie considerată la vremea aceea imposibilă pentru populaţia otomană. Cât timp a fost la putere a combătut activ fostele obiceiuri ale Califatului, impunând o occidentalizare forţată. Desigur, asta nu l-a împiedicat să se lăfăie în fostele palate ale sultanului, fie că a fost  vorba de Dolmabahce, Beylerbeyi sau alte proprietăţi de lux.

Aşa zisa democraţie desemnată de a fi garantată cu sfinţenie de armata turcă, cea care s-a simţit datoare să iasă-n stradă de fiecare dată când a fost ameninţată laicitatea statului turc a fost moştenirea exclusivă a regimului instaurat de Ataturk. Armata a fost cea care s-a opus de fiecare dată tentaţiei poporului de a se reîntoarce la originile sale islamice. A negat existenţa oricăror origini prin delimitarea de otomani şi susţinerea unei false descendenţe, a unei tradiţii inexistente. Acumulările de energie reprimate de armată au continuat însă să se dezvolte latent şi au ajuns să explodeze în actualul AKP.

Se poate spune că în prezent asistăm la eliberarea unor energii care se doresc a fi o răzbunare istorică. Şi-aici este marea necunoscută! Erdogan nu i se poate opune deoarece el este parte a acesteia. Oricâte declaraţii de natură „ataturkiste” ar face, mesajul său este unul de compromis, viciat de această energie. Vrând-nevrând Erdogan pare a merge în direcţia care are ca finalitate modelul de democraţie islamică de tip iranian.

Teoretic, aliaţii din NATO şi în primul rând americanii n-ar avea de ce să se teamă. Flexibili cum îi ştim, ei pot conlucra cu orice regim atâta vreme cât le serveşte interesele.

De aceea şi acum ei aşteaptă să se limpezească apele. Problema lor însă este că şi-au pierdut toţi „teleghidaţii” din justiţie, adică acei „eroi” care implementează „statul de drepţi”! Fără această structură de forţă şi fără „teleghidaţii” din armată SUA se simt în nesiguranţă. Însă nu au altceva de făcut decât să-nchidă ochii şi să spere că hachiţele „Sultanului” se vor opri la un moment dat.

Există însă un amănunt peste care nu se poate trece. Oricine vede de la o poştă că personalitatea lui Erdogan rimează de minune cu cea a lui Putin. E clar pentru oricine acest lucru. Atracţia dintre cei doi şi tentaţia implementării „democraţiei de tip islamic” ar putea produce o alunecare definitivă a Turciei spre Rusia. Mai ales că Rusia propune în locul vasalităţii, alianţe „de la egal la egal”.

Iar de-aici începe dezastrul pentru americani. Automat Georgia s-ar simţi strânsă într-o menghină, iar presiunea ar aduce-o din nou în sfera de gravitaţie a Moscovei. De un destin similar ar avea parte şi celelalte ţări balcanice, cu excepţia Greciei, căreia un nou pachet financiar generos şi tradiţionala opoziţie faţă de Turcia îi va garanta rămânerea în tabăra occidentală. România, din nou pe graniţă, ar putea fi folosită ca monedă de schimb. Este mult prea împinsă spre Est şi ieşirea sa la Marea Neagră nu mai face două parale în condiţiile blocării Bosforului.

Ne-am afla aşadar într-un „setup” (aranjament) destul de complex. Confruntarea ar putea fi deschisă, cel mai probabil, de „dosarul cipriot”. Ar fi cea mai facilă răzbunare americană faţă de copilul turc neastâmpărat.

Aceasta ar fi scânteia necesară unei conflagraţii. Cred că e clar pentru toată lumea că industria americană, dar nu numai, aşteaptă războiul ca pe o mană cerească. Iar puncte îngheţate sunt peste tot în lume, fie că vorbim de Ucraina, Marea Chinei de Sud, Coreea, Orientul Mijlociu, Africa și altele.

Trebuie să fii orb pentru a nu observa că atmosfera este încărcată, că din ce în ce mai mult se așteaptă să se petreacă „ceva”, fapt pentru care sunt motive serioase de îngrijorare şi asta indiferent de opțiunea lui Erdogan. Rediscutarea sferelor de influenţă şi eventuala rediscutare a termenilor conveniţi la Malta pot fi elementele  care să determine ca Terra să se cutremure din nou.

Citiţi şi:

Game over Turcia! O ţară terminată de un lider paranoic care a făcut din relaţia Turciei cu ISIS o afacere de familie, via Israel 
Dezvăluiri șocante ale unui fost general SIE: visul «Turciei Mari», șeful ISIS și cine l-a eliberat
Erdogan, acuzaţii grave la adresa politicii duse de Washington

 

yogaesoteric
17 noiembrie 2016