Durata zilei pe Terra creşte sau se micşorează? Inima Terrei bate tot mai accelerat

Durata zilei pe Terra nu este imuabilă. Când este vorba de trecerea timpului şi, mai ales, de percepţia acestuia, a devenit aproape ceva comun să constatăm şi să spunem că „nu ne mai ajunge timpul”, că nu ştim cum trec zilele, săptămânile, lunile, anii. Dăm vina pe ritmul vieţii cotidiene, extrem de stresant, pentru cei mai mulţi, nu înţelegem de ce nu reuşim să facem decât o parte din ceea ce ne propunem pentru o zi etc.

Ne amintim diverse întâmplări şi avem impresia că s-au petrecut ieri, deşi, poate, au trecut săptămâni sau chiar luni de atunci. Cu toate acestea, paradoxal, deşi senzaţia este că timpul se comprimă, în realitate, spun specialiştii, pe măsura trecerii timpului, durata unei zile creşte.

Desigur, în percepţia timpului intervin o serie de alţi factori perturbatori, psihologici, emoţionali etc. Posedăm un „orologiu intern”, care pune în acţiune un sistem neuronal complex, care ne ajută să reacţionăm rapid în diverse situaţii. Uneori, timpul trece prea repede, alteori, prea lent, în funcţie de starea de spirit, de activităţile pe care le desfăşurăm, în funcţie de vârstă ş.a.m.d.

Viaţa în colectivitate impune şi ea un „orologiu” social, care nu ţine seama întotdeauna de ceasul nostru biologic şi nici nu se armonizează cu timpul obiectiv, măsurat de ceasornic.

Dar cum este şi ce înseamnă acest timp obiectiv? Mereu acelaşi, aşa cum îl înregistrează măsurătorile standard? Ce înseamnă durata zilei pe Terra? Care este ecuaţia timpului? Durata unei zile, în prezent, este aceeaşi cu cea de la începuturile planetei noastre? Dar în viitor? Va creşte, va fi aceeaşi sau va scădea durata zilei pe Terra?

Durata zilei pe Terra, în sens strict, este timpul dintre momentul în care marginea superioară a Soarelui apare la orizont, la răsărit, până la dispariţia sa, la apus. Adică timpul dintre zorii zilei şi amurg. În sens larg, durata zilei este timpul cumulat al unei zile şi nopţi consecutive şi corespunde unei rotaţii complete a Pământului în jurul axei sale, adică, în medie, 86.400 de secunde.

Astăzi, durata unei zile pe Terra este de 24 de ore (în raport cu Soarele) şi de 23 de ore 56 de minute şi 04 secunde (în raport cu stelele) şi pare că aşa a fost întotdeauna. Şi totuşi, în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani (cât se consideră că este vârsta Terrei) era de 6,1 ore, în urmă cu 900 de milioane de ani, o zi avea doar 18 ore, iar într-un viitor îndepărtat, spun specialiştii, ziua va avea 26 de ore şi, mai târziu, chiar 50 de ore, deoarece mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale are tendinţa de a încetini, altfel spus, cu cât trece timpul, cu atât mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe este mai lentă.

Mulţi factori pot influenţa viteza de rotaţie a Terrei în jurul axei sale, dar motivul principal al acestei încetiniri este Luna, mai exact, forţa gravitaţională exercitată de Lună asupra Pământului. Acest fenomen se află la originea mareelor, dar are drept consecinţă, pe termen lung, îndepărtarea treptată a satelitului natural, Luna, de planeta noastră şi încetinirea rotaţiei acesteia din urmă.

Conform legilor de conservare a energiei, sistemul Pământ – Lună este necesar să menţină o energie de rotaţie totală constantă. Încetinirea rotaţiei Terrei este deci compensată printr-o creştere a vitezei Lunii. Aceasta tinde astfel să descrie o orbită care este din ce în ce mai largă, sub forma unei spirale. Observaţiile astronomice spun că Luna se îndepărtează de Pământ cu o rată de 3,5 centimetri pe an.

Ceasurile atomice performante din zilele noastre arată că o zi din prezent este cu aproximativ 1,7 milisecunde mai lungă faţă de acum un secol, iar analiza înregistrărilor astronomice de-a lungul timpului indică o tendinţă de încetinire a mişcării de rotaţie cu 2,3 milisecunde pe secol, începând cu secolul al VIII-lea î.Hr.

Durata zilei pe Terra este, aşadar, tot de 24 de ore / 23 de ore 56 de minute şi 04 secunde, viteza de rotaţie a Terrei încetineşte, dar impresia că timpul se comprimă este tot mai accentuată, ceea ce poate părea un paradox. Dincolo de percepţiile subiective, oamenii de ştiinţă sunt de acord însă că există şi o realitate obiectivă în comprimarea / accelerarea timpului, care are legătură cu Rezonanţa Schumann (Rezonanţa magnetică a Pământului).

Rezonanţa Schumann este pulsul, vibraţia Terrei, fiind asemănătoare bătăilor inimii umane, şi a avut, de mii de ani, valoarea de 7,83 Hz (aceeaşi cu frecvenţele electrice ale creierului uman – undele alpha – care ne influenţează ADN-ul, creativitatea, dar şi stresul, anxietatea, echilibrul biologic, emoţional şi mental).

Începând cu anul 1987, Rezonanţa Schumann a început să crească, iar din 1997, „inima” Terrei bate tot mai accelerat, situându-se astăzi în jurul valorii de 12 Hz (12 cicluri pe secundă). Cu cât vibraţia creşte, cu atât timpul se accelerează, în prezent, unei zile (adică ceea ce numim durata zilei pe Terra, 24 de ore) corespunzându-i, în realitate, 16 ore.

Conform unor teorii, această accelerare a timpului va continua până când Rezonanţa Schumann va atinge 13 cicluri pe secundă (într-un viitor nu prea îndepărtat). Atunci, cele 24 de ore, care înseamnă durata zilei pe Terra, vor reprezenta zero ore şi, într-un asemenea moment, se va produce inversarea polilor magnetici ai Pământului. Terra se va opri din rotaţie pentru trei zile, după care mişcarea de rotaţie se va relua, în sens invers, iar Soarele va răsări de la vest.

Deoarece undele emise de creierul nostru sunt în armonie cu Rezonanţa Schumann, valorile mai mici de 12 Hz generează somnolenţă, apatie, în timp ce valori mai mari de 12 Hz (cele la care este nevoie să ne adaptăm acum) provoacă nervozitate, anxietate, concentrare epuizantă.

Mai mult, ADN-ul nostru este legat fundamental de Rezonanţa Schumann şi, dacă momentul t zero (când durata zilei pe Terra va însemna zero ore) se va produce, iar Pământul va trece, potrivit unei ipoteze, în a patra dimensiune, care va însemna un alt nivel al conştiinţei, o lume mai bună, cu alte valori, va fi necesar un efort de adaptare uriaş.

O astfel de transformare implică şi o schimbare climatică dramatică, cu fenomene extreme, cu anotimpuri care nu vor mai fi ca altădată (ceea ce se şi petrece), seisme şi erupţii vulcanice violente. O mare parte din tehnologiile actuale îşi vor pierde viabilitatea, iar la nivelul organismului uman se va înregistra o alterare a percepţiilor şi a cogniţiei, o vulnerabilizare a diverselor organe, oboseală prelungită, senzaţia de epuizare fizică etc.

Despre existenţa celei de-a patra dimensiuni a Universului se vorbeşte de mai mult timp şi unii cercetători susţin că mare parte a materiei din Univers a intrat deja în a patra dimensiune, sub forma „materiei negre”, care nu emite şi nu absoarbe lumină, dar despre care nu se mai ştie altceva. Diverse teorii cosmologice vorbesc de existenţa a zece sau unsprezece dimensiuni, dar acesta este un vast teritoriu de cercetat.

În timp ce durata zilei pe Terra este aproximativ egală cu cea de pe Marte, zilele pe Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun sunt mai scurte – între 10 şi 17 ore. Pe Mercur, o zi corespunde cu circa 58 de zile pe Pământ.

Venus, în schimb, are nevoie de 243 de zile terestre pentru a se roti în jurul axei sale, mai mult decât îi este necesar acestei planete ca să înconjoare Soarele, adică 225 de zile, ceea ce înseamnă că, pe Venus, o zi este mai lungă decât un an.

Aceste date referitoare la durata zilei pe Venus sunt însă relative, calculele se refac continuu, pe baza observaţiilor culese de sondele spaţiale. Cunoaşterea exactă a duratei de rotaţie a lui Venus în jurul propriei axe (ca şi în cazul celorlalte planete) este importantă pentru ca viitoarele misiuni spaţiale să beneficieze de repere care să nu le compromită programul şi scopurile.

Călătoria în timp este una dintre temele care l-au fascinat întotdeauna pe om. Ipotetic, o asemenea călătorie s-ar putea face fie în trecut, fie în viitor, la viteze mai mari decât viteza luminii. Teoria relativităţii a lui Albert Einstein spune că timpul trece în mod diferit, în funcţie de viteza de deplasare şi în funcţie de gravitaţie.

Sunt bine cunoscute exemplele cosmonauţilor care călătoresc în spaţiu cu navete super-rapide şi care revin pe Pământ mai „tineri” decât cei rămaşi acasă. În timpul călătoriei în spaţiu, totul este în mişcare lentă, şi ceasul, şi funcţiile biologice, si ritmul cardiac, si îmbătrânirea celulelor etc.

Teoria lui Einstein a fost confirmată şi experimental – un ceas atomic, care permite măsurători extrem de precise, la bordul unui avion, într-un zbor de câteva ore, a fost întârziat cu câteva nanosecunde, comparativ cu cel rămas staţionar, pe Pământ.

Corpurile cereşti mari, precum planeta noastră, încetinesc, de asemenea, timpul. Aproape de mare, timpul trece mai încet decât pe vârful unui munte. Oricât ar părea de ciudat şi, evident, inobservabil, există o diferenţă de timp extrem de mică, spun fizicienii, şi între capul şi picioarele noastre. O viteză mare încetineşte timpul, în vreme ce o gravitaţie slabă îl accelerează.

Pentru sateliţii trimişi în spaţiu cu o viteză de 14.000 de kilometri/oră, timpul lor este cu 7 microsecunde mai scurt decât al nostru. Cu toate acestea, la o altitudine de 20.000 de kilometri, unde nu se simte decât un sfert din atracţia gravitaţională a Terrei, diferenţa între o zi pe Pământ şi una la bordul satelitului este de 38 microsecunde. Corelarea acestor date este esenţială, de pildă, pentru funcţionarea GPS-urilor.

Dacă am putea atinge viteza luminii, timpul s-ar opri în loc, iar dacă am depăşi-o, timpul ar merge înapoi. Deocamdată, însă, suntem prizonieri în timpul nostru, aşa cum îl măsoară ceasornicele, pe care tot omul le-a inventat, ne raportăm la durata zilei pe Terra, la anii noştri, îndreptându-ne într-o singură direcţie, aceea a săgeţii timpului, spre viitor. Nimic din ceea ce s-a petrecut nu putem modifica, trecutul este irecuperabil, timpul ireversibil.

Există însă posibilitatea de a explora dimensiunea trecutului precum şi pe cea a viitorului, aşa cum au arătat şi anumite cercetări ştiinţifice recente. Cronovizorul inventat de părintele Pellegrino Ernetti era un dispozitiv ce permitea captarea şi redarea unor scene din trecut. De asemenea, cu ajutorul unor tehnici yoga adecvate, este posibilă proiecţia conştiinţei atât în dimensiunea trecutului, cât şi în cea a viitorului.

Chiar dacă, la nivel microscopic, săgeata timpului este reversibilă, aşa cum au dovedit experimente recente, va mai trece mult timp până când omul va putea înţelege măcar o parte infimă din legile care guvernează Universul.