„Efectul de seră al gazelor nu există”, afirmă un fizician elvețian

La puțin timp după ce un om de știință german a declarat public că „efectul de seră” nu există, un fizician elvețian face aceeași afirmație.

Thomas Allmendinger, un fizician elvețian independent, a efectuat o serie de experimente publicate în reviste științifice cu referenți care pun sub semnul întrebării principiile fizice ale teoriei gazelor cu efect de seră.

Allmendinger, un cercetător independent educat la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie din Zurich, a îndrăznit să conteste dictonul convențional și corect din punct de vedere politic privind clima, conform căruia CO2 este un gaz cu efect de seră cu proprietăți unice de încălzire globală.

Într-o serie de articole publicate în reviste științifice, Allmendinger a susținut că cercetările sale experimentale cu absorbția termică a radiației infraroșii (IR) au demonstrat că „gazele atmosferice prezente în cantități mici, cum ar fi dioxidul de carbon, nu au nicio influență asupra climei”.

Teoria gazelor cu efect de seră datează de la o publicație din 1827 a fizicianului francez Jean Baptiste Joseph Fourier, intitulată Mémoire sur les temperature du globe Terrestre et de espaces planétaires, [Memoriu privind temperaturile globului terestru și ale spațiilor planetare].

La fel ca multe metafore din știință, imaginea efectului de seră este înșelătoare în sensul că sugerează că anumite gaze, precum vaporii de apă și CO2, acționează ca un scut care împiedică radiațiile infraroșii (IR) emise de Soare și absorbite de Pământ să scape noaptea în spațiul cosmic.

O sursă considerată atât de autorizată precum NASA continuă să detalieze efectul de seră după cum urmează:

„O seră adevărată este făcută din sticlă, care lasă să treacă lumina solară vizibilă din exterior. Această lumină este absorbită de toate materialele din interior, iar suprafețele încălzite radiază înapoi lumina infraroșie, numită uneori «raze de căldură».

Dar sticla, deși este transparentă la lumina vizibilă, acționează ca un scut parțial împotriva luminii infraroșii. Astfel, o parte din această radiație infraroșie, sau căldură, rămâne captivă în interior. Rezultatul este că totul în interiorul serei, inclusiv aerul, devine mai cald.”

Această descriere a NASA amintește de un site de grădinărit care explică fizica complicată în acești termeni simpli: „În timp ce lumina Soarelui intră, căldura nu poate ieși”, o descriere care atribuie efectul de seră convecției termice.

Dar, în loc să blocheze IR să scape de sub stratul de gaz cu efect de seră, gazele atmosferice cu efect de seră „protejează” împotriva scăpării IR în spațiul cosmic prin absorbția energiei IR care scapă. Fizica convențională a IR, care datează de aproximativ 200 de ani, se bazează predominant pe analiza spectrografică, din care derivă presupunerea că numai gazele dipolare, cum ar fi vaporii de apă sau CO2, pot absorbi radiația infraroșie.

Cea mai mare parte a atmosferei este compusă din oxigen (O2) și azot (N2), care nu sunt gaze dipolare.

În 2016, Allmendinger a publicat o lucrare intitulată Comportamentul termic al gazelor sub influența radiației infraroșii în International Journal of Physical Sciences. Aici, Allmendinger a abordat înțelepciunea convențională conform căreia „orice activitate IR a moleculelor sau atomilor necesită o deplasare a momentului de dipol electric, astfel încât moleculele homonucleare cu doi atomi (precum O2 sau N2) sunt întotdeauna active în IR”.

Allmendinger a insistat că această propoziție „este bine să fie privită ca o teoremă și nu ca o lege naturală principală”, deoarece „sunt cunoscute numeroase exemple de substanțe nepolare în care are loc o interacțiune cu radiația electromagnetică, de exemplu, la halogeni, unde chiar și lumina colorată și, prin urmare, vizibilă este absorbită”.

Ceea ce Allmendinger a găsit surprinzător a fost faptul că oamenii de știință din domeniul fizicii se bazaseră aproape în întregime pe analiza spectrografică pentru a măsura absorbția moleculară a energiei IR de către gaze.

El a subliniat că „aparent nu s-au făcut măsurători termice ale gazelor în prezența radiației IR, în special a luminii solare”, chiar dacă principala preocupare climatică legată de gazele cu efect de seră implică absorbția termică a energiei IR.

În 2017, Allmendinger a publicat un articol intitulat Respingerea teoriei efectului de seră asupra climei: O alternativă plină de speranță în publicația Environmental Pollution and Climate Change. Allmendinger a argumentat necesitatea de a măsura absorbția termică pentru a determina dacă analiza spectrografică nu a reușit să detecteze activitatea moleculară care absoarbe energia IR în gazele atmosferice non-dipolare. Într-un limbaj extrem de tehnic, el a explicat:

„După cum știm astăzi, absorbția fotometrică este însoțită de excitarea (cuantificată) electronilor, fiind urmată de o emisie de lumină, datorită saltului înapoi al electronilor excitați în starea fundamentală. Acest salt electronic poate fi – dar nu este necesar să fie – asociat cu vibrațiile sau rotațiile nucleelor din moleculă.

În corpurile solide și, într-o anumită măsură, și în mediile fluide, aceste vibrații sau rotații nu sunt independente, ci cuplate. Cu toate acestea, în gaze, ele sunt în mare măsură independente, deoarece moleculele sau atomii se deplasează respectând legile statistice, prin care energia lor cinetică medie de translație este proporțională cu temperatura lor absolută.”

Acesta a continuat:

„Se poate demonstra teoretic că puterea de emisie a unui gaz este legată de frecvența particulelor (atomi sau molecule) și, prin urmare, de mărimea acestora.”

Testele experimentale ale lui Allmendinger nu au constatat diferențe semnificative între capacitățile de absorbție IR ale CO2, O2, N2 sau Ar atunci când s-a măsurat absorbția termică în loc de absorbția prin unde spectrografice.

„În consecință, un «efect de seră» nu există cu adevărat, cel puțin nu legat de gazele prezente în cantități mici, cum ar fi dioxidul de carbon.”

Comunitatea științifică „ortodoxă” a încălzirii globale a respins munca lui Allmendinger ca fiind un nonsens total, argumentând că acesta „nu este în prezent afiliat la niciun institut de cercetare sau universitate de renume”. Cu toate acestea, Thomas Kuhn, în cartea sa extrem de influentă din 1962, Structura revoluțiilor științifice, ne-a reamintit că schimbările de paradigmă științifică implică revoluții, în care teoriile noi, concurente, apar mai întâi ca „erezii”.

Provocările la adresa „ortodoxiei” științifice este necesar să lupte pentru a fi acceptate împotriva unei legiuni de oponenți consacrați care au investit cariere în a-și baza opiniile privind încălzirea globală și schimbările climatice pe teoria gazelor cu efect de seră.

Argumentul lui Thomas Allmendinger potrivit căruia efectul de seră al CO2 este inexistent merită o analiză serioasă.

Argumentul încălzirii globale eșuează dacă se poate dovedi că CO2, un oligoelement din atmosfera complexă a Pământului, nu are nicio capacitate de încălzire a atmosferei care să nu fie împărțită în mod egal cu oxigenul și azotul.

Citiți și:
Monștrii rațiunii față cu încălzirea globală
10 mituri despre încălzirea globală demontate într-un minut

 

yogaesoteric
5 octombrie 2022