Elefanții, porcul spinos și lebăda neagră

„În perioadele de opresiune, oamenii scriu fabule.” – Italo Calvino

Nu știu dacă ați observat, dar, de-o vreme încoace, cetățenii sunt tratați de autorități ca niște copii. Nu în sensul de a fi mângâiați pe cap, ciupiți de fălcuțe și cadorisiți cu bomboane la fiece pas, ci în sensul că ori nu ni se spune nimic din ce fac puterile zilei – pe banii noștri, pielea noastră și viitorul nostru, chiar și când e evident că fac ce fac – ori, dacă, totuși, îngaimă ceva, ne vorbesc de parcă am fi preșcolari. Și ne mai și trimit la colț dacă deschidem gura.

Sigur, unii dintre ei, fiind ei înșiși incapabili de articulare, n-ar putea să comunice ca adulții nici dacă ar vrea. Dar interesant este că și puținele concepte cu care lucrează au fix conținutul contrar celui consacrat. De exemplu, „democrația” nu mai e atunci când oamenii votează liber pe cine vor, ci dimpotrivă: este când, dacă oamenii votează liber pe cine vor și autorităților nu le place cine a ieșit, ele anulează alegerile și interzic candidatul.

(Aici e punctul la care se citează, de regulă, Orwell, dar ăsta se face pe la liceu, dacă s-o mai face, și nu vreau să fiu dată afară din clasă pentru precocitate.)

Mai recent, oare unde realizează, poate, că nu conving nici sugarii cu sloganul „Democrație = Dictatură = Love Valori Europene” – deși au făcut din el șervet brodat și-l atârnă de Curtea Constituțională – autoritățile încep să iasă tot mai des de după colț și să facă „bau!” la noi.

Mie, de exemplu, mi-a stat inima de sperietură acum câteva zile, când au făcut „bau!” cu o conspirație fascistă și xenofobă înfiorătoare, în care șase domni în vârstă, reuniți sub titulatura „Vlad Țepes”, încercau să transforme România în Geția și guvernul într-un sfat al bătrânilor. Un coșmar.

După ce mi-a fost foarte frică preț de câteva minute, regulamentar, m-am gândit. Nu e bine să te gândești, pentru că uite, de exemplu, ce mi s-a petrecut mie. Imediat ce m-am gândit am și zis: păi și Vlad Țepeș era fascist?

Că Vlad Țepeș era, oarecum, xenofob, în sensul că trăgea în țeapă persoane care invadau teritoriul în scop de jaf și pradă, știam, dar se cuvine să fie spus, în apărarea lui, că: se și exagerează – mulți au scăpat; că așa era moda atunci, cam cum e o modă acum să dea unii la străini cam tot ce-ai prin casă; și, în plus, că invadatorii erau otomani, nu bolșevici sau mai-știu-eu-ce, deci faza cu fascismul nu se verifică.

Cât despre Dromihete, înțeleg că se cuvine să țin cu Lisimah. Dincolo de faptul că acțiunea se petrece în antichitate și nu bănuiam că mergem atât de riguros cu rescrierea, tema devine complexă, întrucât președintele Macron spune că imperialismul expansionist nu e frumos – or, în cazul de față, geții se opuneau expansionistului par excellence Alexandru cel Mare. Într-o anumită lumină, Dromihete ar putea fi ca un Churchill al secolului III-IV d.H., nu?

Încerc și eu. Vorba unui oficial sovietic, uluit de cum rescriau bolșevicii istoria (oficial pe care, ca să fie clar, nu-l cunosc; am citit într-o carte): „Nimeni nu știe ce se poate petrece în trecut”.

În orice caz, am observat că autoritățile nu doar că au deconspirat de pe net tenebroasa conspirație a bătrânilor domni, dar au și anunțat ritos că-și retrag urările de la mulți ani, exprimate anterior dintr-o regretabilă lipsă de informare corectă. Nu știu ce se mai poate spune într-un asemenea caz. Poate doar „Ursuleț de catifea, ce se dă nu se mai ia”, nemuritorul adagiu.

Sfatul moșilor globaliști

În fine, tot gândindu-mă – că n-am mai putut să mă opresc, a fost ceva infernal, după așa o sperietură – mi-am adus aminte unde am mai dat recent peste un sfat al bătrânilor. Pentru că, înțeleg de la autorități, ăștia, moșii, sunt cei mai periculoși. Stau ei, așa, pe câte o băncuță în parc sau la scara blocului și-ți zici, ușuratic: „Ce poa’ să facă?”. Când colo……. pac, dărâmă stupefiant de solidul stat de drept și te întorc din drumul tău istoric inalterabil cu vreun mileniu jumate!

Chiar și la maică-mea mă uit acum cu un ochi suspicios; zilele trecute, lăcrima la un film rusesc, și nu cred că e nevoie să-și schimbe iar ochelarii. La următoarea abatere, o denunț la recent-înființatul centru anti-conspiraționist și de busolă a gândirii de la Berlin. Am și prevenit-o, dar nu cred că m-a auzit, pentru că, în mod perfid, nu avea aparatul auditiv în ureche.

Pe valul de vigilență, mi-am adus aminte unde am mai auzit eu recent de un complot de pensionari periculoși. Ei bine, la ONU, WEF & Co. Uluitor – cum stau moșii ăștia ascunși la vedere! Este o organizație care se cheamă The Elders, formată din doisprezece moși (deci dublul complotiștilor de la noi!) plus trei „moși emeriți” – banca de rezerve, pentru că, de la o vârstă, nu știi când ai nevoie rapid de o înlocuire în teren.

În orice caz, acești moși, în particular, spun ei înșiși că sunt „lideri globali independenți” – având în vedere cine îi finanțează, se și vede în fața cui nu răspund – și care luptă cu tot ce vă puteți închipui, inclusiv viruși și schimbare climatică, folosindu-se de „cei aproape o mie de ani de experiență colectivă”.

O mie de ani?! Așa ceva nu am mai auzit de la anunaki și reptilieni. În orice caz, dacă sfaturile bătrânilor sunt din oficiu nocive și periculoase, cum înțeleg eu zilele astea de la autorități, semnalez că printre moșii globali sunt foști directori ai OMS, foști înalți comisionari și chiar secretari generali ai ONU, nobeliști de una-alta-ailaltă – deci, mă gândesc, moși care au o influență nefastă mult mai mare decât domnii în vârstă pe care i-au descoperit cu imense eforturi la noi.

Unde mai pui că sfatul bătrânilor noștri urma să conducă doar Geția, nu întreaga lume, ca moșii globali, care – au, n-au ei treabă cu experiența diferitelor regiuni în ultima mie de ani, nu mai zic două mii – conduc din umbră întreaga planetă pe subiecte precum criză climatică, pandemii, arme nucleare, războaie, avort, imigrație în masă. Deci, aștept cu încredere să se ia măsuri și împotriva acestui cuib geriatric subversiv.

Elefantul din cameră

Cu sentimentul datoriei de turnător de moși împlinite – sau pe cale de a se împlini, în ce-o privește pe maică-mea, dacă o mai prind că se uită la altceva decât la ce trebuie – am luat un și mai mare avânt de supunere și colaborare și mi-am zis, dacă autoritățile vorbesc cu noi (noi, publicul, că înțeleg că popor nu mai e la modă să avem) așa, pe înțelesul tuturor, cum vorbești cu un copil mic, de ce să nu fiu și eu drăguță și să ofer, din puținul meu, câteva fabule și povestioare posibil utile în interpretarea lumii în care trăim.

Prima povestioară aparține lui Ivan Krîlov, cel mai mare fabulist pardon rus – dar să știți că a murit demult, la 1844, probabilitatea să fi fost putinist este mică.

Oricum, povestioara asta a devenit celebră și se folosește de mult timp în spațiul occidental prin deja celebra expresie: „the elephant in the room” („éléphant dans la pièce”, „Der Elefant in Raum” – pentru marile puteri UE).

În povestioara lui Krîlov, un om curios din fire se duce la Muzeul de Istorie Naturală, unde vede tot ce crede el că se poate vedea și examinează totul cu cea mai mare atenție.

Întâlnindu-se cu un prieten la ieșire, îi povestește câte minunății a văzut: toți șoriceii, cățelușii chihuahua și gândăceii și toate libelulele și toți viermișorii; câte culori, câte feluri, ce varietate! Unele mai mici decât un vârf de ac!

Prietenul îl întreabă:

„Bun, dar elefantul? Elefantul nu te-a impresionat? Ai văzut cât e de mare? Cât un munte!” 

„Elefant? Care elefant?! Nu era niciun elefant!……. Tu ești sigur?!”

„Ăăăă……. Da.”

„Te rog să nu spui la nimeni că am fost acolo și nu am remarcat tocmai elefantul!”

Morala poveștii, potrivit Wikipedia:

„Expresia se referă la o întrebare, problemă, soluție sau chestiune controversată care este evidentă pentru oricine cunoaște situația, dar este ignorată în mod deliberat pentru că, altminteri, ar cauza stânjeneală, supărare sau certuri, ori, pur și simplu, pentru că este un tabu.

Expresia poate sugera că subiectul ar fi necesar să fie discutat în mod deschis sau că ar fi necesar să se recunoască faptul că problema există și nu se va rezolva de la sine.”

La o privire sumară în actualitate, muzeul oficial aproape că nu se mai vede de elefanți, situați și în exterior, și înăuntru – de la „Turul Doi Înapoi!”, un elefant cu o masă electorală care, procentual, depășește orice ar putea visa, de exemplu, un mic Napoleon contemporan sau o Wonder Frau nealeasă de nimeni, la elefantul portocaliu care bubuie din trompă de peste ocean, plus cei doi elefanți care se legănă amical, mână în mână, pe un balansoar mare cât Eurasia.

Porcul spinos și șacalul

În aceste condiții, Ursula von der Leyen a spus că vrea să facă din Ucraina un „porc spinos de oțel”. Asta era înainte de recentul summit al liderilor europeni, unde s-a decis că nu doar Ucraina, ci Europa întreagă ar fi necesar să sufere aceeași soartă țepoasă.

Pentru adulți, modelul de finanțare propus pentru înarmarea Europei este același ca la faimoasa reparare a efectelor covid-19, doar că nu pe bază de fonduri nerambursabile, ci pe bază de împrumuturi. Care, cum, cine le ia, aceste împrumuturi, de unde, cum le restituim, cât cresc taxele, dar nu cumva ne îngroapă orice sistem de asigurări sociale, dacă nu cumva ne fac federație etc. etc. – nu ne spune nimeni.

Guvernul pare fericit că are voie să crească deficitul peste limita impusă, oricum, din afară, dar nu pentru proiecte de investiții de țară, că nu mai avem, ci pentru cazemata cu țepi în care vrea să ne închidă, într-un atac de isterie, Bruxellesul.

Dar cine suntem noi să ni se dea explicații. Oricum n-am înțelege nimic. De exemplu, văd cuvintele „tax smoothing”, „fiscal space”, „redirecționarea fondurilor de la programele de coeziune socială”, „mobilizarea economiilor private”. Nimic nu pricep.

Mai bine dintr-o fabulă să înțelegem și noi care e treaba cu porcul ăsta spinos în care vrea vajnica Wonder Frau să preschimbe Europa.

Și aici mă bucur onctuos că am ocazia să fiu în trendul bruxellez și să-l critic pe președintele Trump, care a spus, în discursul lui în fața Congresului, că SUA a trimis 8 milioane de dolari pentru sprijinirea mișcării LGBT etc. din Lesotho – „o țară de care nu a auzit nimeni”.

Această ultimă parte a comunicării lui Trump a stârnit mult mai multe comentarii scandalizate în presa pentru copii (pentru că toată lumea a fost la lecția despre Lesotho) decât elefantul curcubeic de 8 milioane de tone menționat în premisă. Dar, mă rog, cum spuneam, suntem în Krîlov.

Eu nu doar că auzisem de Lesotho, ceea ce sper că mă califică în ochii cui trebuie drept anti-Trump, dar am a vă spune o fabulă din această țară, fabulă care se cheamă „De ce are porcul spinos spini?” și are, după cum veți vedea, profunde semnificații geopolitice.

În înțelepciunea sa, poporul lesothian a spus așa: Acum multă vreme, porcul spinos era cea mai frumoasă creatură din lume, cu o blană luxuriantă. Cum celelalte animale îl admirau și îi făceau complimente, el a devenit arogant și vanitos.

(Nu știu dacă vă mai amintiți cum spunea Josep Borrell, fostul „șef al diplomației europene”, despre Europa, care este o grădină frumoasă, față de restul lumii – o biată junglă.)

Într-o zi, aerele porcului au reușit să-l scoată pe șacal din sărite. „Auzi, porcule”, i-a zis șacalul, „în boschetul ăla țepos există un nganga care te poate face și mai frumos decât ești. Ia du-te și vezi”.

E nevoie să întrerup suspansul poveștii ca să vă spun că nganga nu e, din prima, de bine. În diverse religii africane, nganga este un cazan vrăjitoresc în care sunt puse, printre altele, și oase umane, în care se crede că spiritul celui mort supraviețuiește și – dacă este hrănit (inclusiv cu sânge) – devine sclavul celui care deține cazanul.

Nganga e nevoie să fie întreținut cu grijă și este considerat o entitate supranaturală, un spirit unic, cu puteri magice, fiind venerat ca atare.

Dar nganga e pervers și periculos; el poate ajunge să-și domine deținătorul; îi poate face rău. Îl poate distruge.

Acum, poate că porcul nu știa la fel de multe ca lesothienii despre nganga – sau, poate, nu era doar frumos, ci și foarte prost. Cert este că – zice mai departe fabula – el și-a dat jos superba haină de blană, dându-i-o șacalului cel viclean să i-o țină un pic, și s-a băgat direct în boschet, de unde, previzibil, a ieșit plin de țepi.

„Ha-ha”, a râs șacalul: „Ce spini mari și urâți! Adio haina ta frumoasă de blană, că nu o mai poți îmbrăca înapoi!”. Și a plecat, râzând, mai departe.

Morala (citez de la cunoscătorii culturii lesothiene):

„Azi, vedem șacalul purtând acea haină frumoasă de blană, în timp ce porcul spinos, slab la cuget, se ascunde pe timpul zilei și nu iese decât noaptea din bârlogul său, pentru că restul animalelor râd de el și-l batjocoresc, amintindu-și cât de arogant și mândru de frumusețea lui era înainte”.

Și acum, copii: la întrebarea cine se vrea porcul spinos, răspunsul e în ziare. Cine e șacalul, nu mai zic cine și a cui este nganga, cine sunt celelalte animale……. eu nu știu, probabil că partea asta este pentru clasele II-III și nu am încă acces.

Porcul spinos și cuibul de șerpi

Pentru copiii mai mici și mai puțin imaginativi care nu ar înțelege realitățile dure ale istoriei naturale africane sau s-ar speria, pe bună dreptate, până la urmă, de nganga, există și o fabulă clasică a lui Esop, fabula porcului spinos și a cuibului de șerpi.

Aici, povestea e mai puțin voodoo dar la fel de grăitoare: porcul spinos își căuta o casă. În cele din urmă, a dat peste o peșteră în care locuia o familie de șerpi. I-a întrebat dacă îi dau și lui voie să se adăpostească acolo, iar șerpii, ca niște papagali, au zis da.

Curând, inevitabilul s-a petrecut, în sensul că spinii noului lor colocatar au început să-i înțepe pe șerpi la fiecare mișcare. Politicoși, i-au spus să plece. Dar el, porc fiind, și spinos, a spus: „Eu mă simt foarte bine aici, mersi de întrebare. Am toate intențiile să rămân”. Și, cu asta, i-a dat pe șerpi afară, de au rămas fără casă.

Morala: „Dai un deget și ți se ia toată mâna” sau „Prieteniile făcute în grabă pot fi regretabile” (Google).

Porcul spinos fără spini și prietena lui

În spiritul sincerității depline, se cuvine să spun că am mai găsit, în căutările mele, o fabulă cu porc spinos, care nu provine din înțelepciunea niciunui popor, ci este scrisă recent de o persoană care se declară „queer, transgender, imigrantă din Asia în America și creștină”.

Această fabulă contemporană vorbește despre un „spineless porcupine” – adică un porc spinos corect politic, fără țepi (în acest caz, „spineless” nu – repet: NU înseamnă fără coloană vertebrală).

Această arătare – sau porc, pur și simplu, cred, logic, dacă nu are spini – nu e iubit de nimeni și ajunge la circ, unde se împrietenește cu, citez, o „creatură albinoasă” și……. nu știu, se împrietenește și după aceea sunt prieteni.

Declar cu toată onestitatea că nu am înțeles absolut nimic din această fabulă. Potrivit cui a făcut-o, morala este că „e nevoie nu doar să accepți ceea ce te face diferit, ci să sărbătorești din plin acest aspect”.

În ce mă privește, cel puțin până la marea reeducare, eu nu văd decât că porcul spinos fără țepi se împrietenește cu o altă creatură dezagreabilă, pleacă în lume și se pierd, braț la braț, la orizont. Koneț filma. Foarte misterios.

Lebăda neagră

Până să-mi fac lobotomia ideologică și să uit, mă grăbesc să adaug în mica menajerie fabulistică un ultim personaj: lebăda neagră. Nivelul de dificultate: gimnaziu.

Nu am găsit fabule cu lebede negre, poate unde ele sunt, în sine, o fabulă vie: ești sigur că așa ceva nu există, până când ești obligat să admiți că te-ai înșelat, pentru că vezi elementul acela imposibil cu propriii ochi. Cum se credea în antichitate că toate lebedele sunt albe; până la proba contrarie.

Bine, aș putea adăuga că sunt unii care nu văd lebăda neagră nici când îi apucă de nas și le scoate zeci de mii de oameni în stradă; dar aceștia sunt, în general, aceiași care nu văd nici invazia de elefanți, fascinați fiind, probabil, de spineless porcupine și de nganga.

Metafora lebedei negre a fost elaborată de matematicianul Nassim Nicholas Taleb în cartea lui cu același nume (The Black Swan), publicată în 2001.

În interpretarea lui Taleb – care este și sensul care se dă azi expresiei – o „lebădă neagră” este un eveniment de mare magnitudine, cu consecințe majore, care apare, însă, în mod (cel puțin statistic) neașteptat.

Acest tip de evenimente beneficiază de ceea ce Taleb numește „predictibilitate retrospectivă” – adică, deși, dacă te punea cineva să ghicești, n-ai fi zis vreodată că acel eveniment se poate petrece, după ce are loc, înțelegi imediat de ce ar fi fost cazul să te-aștepți să se petreacă.

Taleb menționează aici „metaprobabilitatea” – un tip de probabilitate care se calculează nu după frecvență sau propensiune, ci după rezonabilitatea unei așteptări.

Altfel spus, situația este de așa natură încât ceva care nu s-a mai petrecut sau nu era neapărat previzibil, statistic, se petrece.

Vă propun eu o fabulă cu lebăda neagră. Intriga: ai o turmă de elefanți și un porc spinos fără spini care vrea să-i înțepe.

Temă pentru acasă: copii, care este metaprobabilitatea ca-n fabula noastră să apară nu o lebădă neagră, nu două, ci un stol?

Și câte dintre ele sunt, de fapt, atât de previzibile încât devin lebede albe?

Autor: Levana Zigmund

Citiți și:
Circul public și manipularea
UE pregătește Vaccinul Anti-Gândire
Noam Chomsky: 10 strategii de manipulare a populației aplicate zi de zi de «elite»

 

yogaesoteric
21 martie 2025