Elemente ajutătoare

Încetinirea vieţii organice va fi facilitată prin respectare anumitor reguli, mai ales alimentare. De fapt, sângele trebuie să conţină cât mai puţin CO2. Ori, absorbţia amidonului şi zahărului ridică câtul respirator (raportul CO2 eliminat pe O2 absorbit), în timp ce absorbţia proteinelor şi mai ales al grăsimilor îl scade, având în vedere formulele de ardere a acestor substanţe.

Deci o alimentaţie pe bază de proteine şi lipide în ziua ce precede experienţa, face să fie mai puţin accentuată setea de aer, deoarece CO2 sanguin va fi mai puţin abundent.

În fine, am putea acţiona direct asupra oxidării ţesuturilor reducând acest proces:
1. Prin regim vegetarian; de fapt, regimul pe bază de carne creşte mult oxidarea. Cel mai bine este să avem o alimentaţie pe bază de brânză, lapte, curmale, migdale, în zilele care preced experienţa, dacă vrem să ne găsim în cele mai bune condiţii posibile.
2. Postul este de asemenea recomandat dacă dorim o experienţă mai plenară. În orice caz, este bine să nu fi mâncat înainte de începerea experienţei.

3. Întunericul. Schimburile respiratorii la mamifere sunt mai scăzute în întuneric decât la lumină.
4. Temperatura. O temperatură exterioară apropiată celei corporale diminuează combustia, deci degajarea de CO2 în sânge; prin urmare, ea este cea mai propice stabilirii hibernării; apoi această stare obţinută va fi mai uşor menţinută graţie unei răciri treptate care blochează lent activitatea celulară. Dar pentru început, deoarece nu putem extinde această experienţă, să reţinem că trebuie să ne aflăm la o temperatură ridicată pentru a realiza acest exerciţiu.

Această respiraţie superficială este oare singura metodă utilizată de yoghini pentru a intra în stare de moarte aparentă? Nu posedăm decât foarte puţine informaţii asupra acestui subiect. Respiraţia superficială era foarte cunoscută de lamaşii din Tibet. Alexandra David Neel ne spune în caretea sa „Iniţierea lamaistă” cu privire la iniţiere: „Sunt încă multe lucruri de învăţat, cum ar fi să respiri superficial, până în profunzimea gâtului, cum spun tibetanii”.

Kerneitz a creat termenul de „respiraţie superficială” pe care îl regăsim în lucrarea sa „Yoga Occidentului”. Aici se subliniază importanţa acesteia fără a se preciza tehnica. Sunt foarte puţine datele tradiţionale de care dispune Occidentul asupra acestui model respirator, totuşi teoria şi practica ne fac să îl considerăm fundamental.