(Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari)
de profesor universitar doctor Aurel V. David
Problema renaşterii naţionale
Preambul:
„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile puteri, cât şi a presiunilor acestora.
Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identității, dar şi recuperarea unor părți din vatra originară de viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o problemă de conştiință.
Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.
Premise. Între Dacia austriacă şi Dacia rusească
Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizau reconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea.
Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau „Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]
Atât imperiul habsburgic, cât şi cel țarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tampon cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: „Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar „Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.
Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluția paşoptistă, a fost gândită refacerea statalității româneşti în vatra ancestrală a neamului.
O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari reprezentând aşa-numita „generație paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluționară de o activitate laborioasă pentru redefinirea națiunii române.[3] Este important de menționat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.[4]
Pregătirea proiectului „Dacia Mare”
Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.
Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinț german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.
La vârsta de 17 ani, Eminescu, simțind nevoia să reînvie mândria națională,[5] a publicat în revista Familia (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei „În unire e tăria”.[6]
Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale a întregii vetre de viețuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia Doină populară, prima variantă a cunoscutei poeme Doina, primită, precum se cunoaşte, cu multă însuflețire de către cei prezenți, întrucât reflecta dorința fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominație străină.
Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”
După revenirea în țară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucția unității etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucție a statalității româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluțiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita „pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale, „fără tradiții, fără patrie sau naționalitate hotărâtă”.[7]
Posibilitatea inițierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înființarea, la Cernăuți, în octombrie 1875, a Societății „Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit condițiile pentru reconstrucția etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenția că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului Daciei Mari era Austro-Ungaria.[9]
În conlucrare cu conducerea Societății „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenția serviciilor de informații ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activității serviciilor secrete.
În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a intelectualității române era angajată cu condeiul şi cuvântul scris în susținerea războiului cu turcii, Societatea „Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe față autoritățile austro-ungare. Drept urmare, autoritățile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a luat cunoştință, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autoritățile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acțiuni menite să anihileze manifestările sale „naționaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autoritățile statului român n-au sprijinit sub nicio formă acțiunea Societății „Arboroasa”.
Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.
În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şi apărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul Timpul nu şi-au dat seama că Eminescu era un naționalist neclintit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l fizic (ori l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ține sub observare!).
Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.
Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma Principatele Unite Române pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacționat extrem de dur față de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul Timpul într-o campanie de presă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.
Eminescu a ajuns la concluzia că pentru a da viață proiectului respectiv era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în Convorbiri literare a publicat poezia Rugăciunea unui dac (dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul Rugăciunii…, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.
Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obediența partidelor politice, mai ales a politicienilor .[13] Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toți cei care s-au auto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toți aceştia, Eminescu s-a simțit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a creat şi mai mulți duşmani.
La rândul lor, agenții serviciilor de informații austro-ungare, care au urmărit cu rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el „Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români.
De la Viena, conservatorul Petre P. Carp a transmis în țară semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenția pe un ton imperativ: „Şi mai potoliți-l pe Eminescu!”[15]
Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalității româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spațiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe față” autoritățile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitate activă, pentru a feri România de consecințele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligența-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situația noastră excepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile țarist şi austro-ungar, n.n.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre”.[16]
În condițiile înăspririi prigoanei autorităților austro-ungare împotriva românilor încorporați în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenții români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societății Iridenta Română (România Irridenta), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii de deznaționalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.
În vara anului 1881, România Irridenta a pus în circulație o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române”. [17] Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflați sub stăpânirea imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.
Eminescu s-a alăturat cu toată ființa şi priceperea sa reprezentanților românilor ardeleni şi bucovineni stabiliți în Bucureşti, care se simțeau abandonați de către puterea politică „din țară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naționale. Ideea Daciei Mari a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziții organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta „şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie” şi a dispus „să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale „majestății româneşti”. [18]
Constituirea nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpații”)
Loviturile primite de Iridenta Română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iridentei Române, a luat ființă, la Bucureşti, Societatea Carpații,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea Daciei Mari. În acest sens, programul societății a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară.
Societatea Carpații a început să desfăşoare o acțiune susținută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea ființei naționale.[20] Unii membri au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către autoritățile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]
Societatea Carpații a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare serviciile secrete austriece au reuşit să o penetreze informativ.[22]
Zvonul privind intențiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpați, în Transilvania. În acest context, autoritățile de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susținere a luptei naționale a românilor.
Eminescu a simțit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator față de proiectul Daciei Mari sau a „statului daco-român”. El a fost tot mai conştient că poziția lui la ziarul Timpul, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!
Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentat „şlefuit”, la Junimea, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinerețe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sau Povestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.
În noul context, Eminescu a fost atacat dur de către publicații din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autoritățile Imperiului austro-ungar au ațâțat asupra sa politicieni români obedienți Vienei, iar diverşi agenți amenințau cu ocuparea Valahiei. El a explicat că aşa-numitul „iredentism românesc” nu era decât reacția firească față de ocuparea unor ținuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că România irridenta nu exista decât „în imaginația maghiarilor”, iar „Daco-România” constituia o „invențiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simțit obligat de propria-i conştiință să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor „de peste munți” era „un adevăr” şi „o realitate etnologică”.[23]
Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată pe viu de către Societatea Carpații la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii la Iaşi a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Frémiet), Societatea Carpații a dorit să testeze reacția concomitentă a celor două imperii austro-ungar şi țarist față de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.
La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului Timpul, în realitate ca reprezentant al Societății Carpații. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă din Doina, scrisă în spiritul doctrinei Societății Carpații, pentru a fi citită la ceremonie.
Însă unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală”. Incitările la luarea prin forță a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24] neînțelegerile între conservatori şi liberali în privința interesului, necesității şi modalităților de susținere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realități nepercepute de cei mai mulți dintre cei implicați în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Ştefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia Doina la manifestația publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința societății literare Junimea, ținută în casa lui Iacob Negruzzi.
Pentru mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit.
La rândul lor, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia țarului Alexandru al II-lea (cel care răpise județele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, țarul Rusiei a ținut să exprime public că nu era dispus să cedeze „gubernia Basarabia”!
Aflat sub presiunea conjugată a autorităților austro-ungare şi țariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda spiritul congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spațiul etnic românesc printr-o înțelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecință, a fost dezavuată, practic, orice acțiune a Societății Carpații, fiind pusă în discuție chiar existența acesteia. Eminescu a înțeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simțit că puterea politică pregăteşte o acțiune de lichidare prin forță a societății. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naționale româneşti.
Agresivitatea cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, l-a convins pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.
Eminescu a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului Timpul, arătând că în România, „o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți”. Totuşi, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de Dacia Mare exista în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27] Deci, el a conştientizat că planul de a acționa în forță pentru refacerea Daciei Mari era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat!
Citiți a doua parte a articolului.
Note:
[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la anul 1807, în Studii. Revistă de istorie, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2] Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
[3] Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 şi problema unității naționale, în Revoluția de la 1848 în țările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4] Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983;
[5] Pavel Ţugui, Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite, Editura Vestala, Bucureşti, 1996, p.127;
[6] Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943, p. 249-274;
[7] Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galați, 1994;
[8] Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române Junimea din Cernăuți. Partea întâia „Arboroasa” (1875-1877), Bucureşti, Editura Societății, 1930;
[9] Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220;
[11] Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista Argeş, anul III, nr. 16, ianuarie 2003;
[12] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;
[13] T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;
[14] Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 129;
[15] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura Vremea, Bucureşti, 2008, p. 110;
[16] Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irridenta, în Timpul, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18] Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1999;
[19] Despre Societatea Carpații, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate națională şi diplomația Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura Facla, Timişoara, 1979;
[20] Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefață, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura Seculum, Bucureşti, 1997;
[22] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare, Editura Minerva, 1977, p.411-412;
[23] Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;
[24]Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25] Mihai Eminescu, La descoperirea statuii lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, p. 495;
[26] Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în Revista română, nr. 1 (51) / 2008;
[27] Idem., Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.316-325.
Citiți și:
Adevăratul Eminescu
Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la o comandă ce a fost dată de francmasoni
yogaesoteric
13 iulie 2017