ENEAGRAMA LUI IISUS (2)
fragment din lucrarea „Eneagrama – Un itinerar al descoperirii de sine”
de Maria Beesing * Robert Nogosek * Patrik O’Leary
Vă propunem o reflecţie asupra modelului în acelaşi timp uman şi divin al lui Iisus Hristos, privit din perspectiva Eneagramei. Faptul că El Însuşi, aşa cum ni-L prezintă Evangheliile, manifestă trăsături specifice de caracter (pe care le vom evidenţia în cele ce urmează) poate să ne uşureze descoperirea şi acceptarea aceloraşi trăsături în noi înşine, oricare ar fi slăbiciunile pe care ar trebui să le recunoaştem odată cu ele.
Citiţi prima parte a acestui articol: ENEAGRAMA LUI IISUS (1)
Tipologia CINCI
Înţelepciunea iubirii
Fiinţelor din tipologia CINCI le este mai uşor să se identifice cu Iisus prin prisma ideii Sale că viaţa trebuie trăită cu înţelepciune. Exemplul Său demonstrează că ar fi fost de acord cu declaraţia lui Socrate „o viaţă fără gândire nu merită să fie trăită”, neîncetând să mediteze la Lumina lui Dumnezeu, care I se revarsă necontenit din suflet. Iisus îşi petrece o mare parte din timp în rugăciune şi meditaţie, după care le împărtăşeşte ucenicilor Săi ceea ce I se revelează astfel (Ioan 15, 15). Le cere tuturor ca, după cum ştiu să „citească” vremea după „faţa” pământului şi a cerului”, să înveţe să discearnă şi semnele timpurilor” (Luca 12, 56), adică să înţeleagă că a venit vremea împlinirii profeţiilor mesianice. Totodată, El îi învaţă pe ceilalţi că, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, nu este suficient să accepte Scriptura în mod convenţional, în litera ei, aşa cum le este ea transmisă de alţii, ci trebuie să o asimileze lăuntric, să o trăiască în spiritul ei, descoperind prin propria intuiţie şi simţire modul viu în care Dumnezeu acţionează, intervenind direct în evenimentele din viaţa lor şi a lumii.
Cu puterea Sa de pătrundere, Iisus percepe cât de deşartă, găunoasă, dezamăgitoare este viaţa celor mai mulţi dintre oamenii cu care vine în contact. El înţelege prea bine că, pentru a trăi cu adevărat într-un mod religios, oamenii trebuie să înveţe să deosebească ceea ce este important în ochii lui Dumnezeu, de ceea ce nu este aşa, stabilind priorităţile reale; predica de pe Munte ne oferă sinteza lor (Matei 5-7). Iisus atrage atenţia că ele constituie temelia solidă a înţelepciunii, pe care fiecare îşi poate clădi viaţa. Ascultându-L, toţi descoperă prospeţimea învăţăturii Sale, care decurge în primul rând dintr-o trăire profundă şi autentică şi abia apoi din convingere. Cei din mulţime sunt uimiţi, pentru că El îi învaţă „… ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29), care-şi ascund mereu ignoranţa în spatele citatelor din scripturi. Iisus îi îndeamnă pe cei care cred în El, dar şi pe adversarii Săi, să caute şi să recunoască în spusele şi în faptele Sale adevărul divin, singurul care îi poate face liberi (Ioan 8, 32).
Prin claritatea, simplitatea şi puterea de pătrundere a gândirii Sale, Iisus este un model pentru tipologia CINCI: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1); „şi mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31); „Căci jugul Meu e bun şi povara mea este uşoară” (Matei 11, 30). El foloseşte simbolurile şi analogiile, provoacă oamenii să gândească în imagini, spunându-le de pildă ucenicilor să evite „plămada fariseilor” (Marcu 8, 15) şi să-şi ţină „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” pentru venirea Sa finală (Luca 12, 35) sau explicându-le: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis” (Ioan 4, 34). Întotdeauna, Iisus găseşte mijloace originale pentru a împărtăşi adevărurile pe care le descoperă în meditaţia Sa, promiţând tuturor celor ce cred în El trezirea unei puteri creatoare care se va revărsa „precum râurile de apă vie” (Ioan 7, 38). El este cu adevărat un înţelept, un autentic Ghid spiritual, care îşi iniţiază ucenicii în descoperirea unor adevăruri ce conduc la comuniunea directă a sufletului cu Dumnezeu.
Capcana abstracţiunii
Căutând cunoaşterea prin studiu şi reflexie, fiinţele din tipologia CINCI se confruntă cu riscul de a cădea în abstracţiunea sterilă. Lor nu le place să se integreze în grupuri şi să participe la activităţi sociale şi uneori chiar privesc cinic „vorba goală”, în absenţa meditaţiei serioase şi a logicii. Dobândirea cunoaşterii necesită mult timp, astfel că persoanelor din tipologia CINCI le este greu să-şi sacrifice din timp pentru ceilalţi. Ele afirmă adesea că nu le plac petrecerile, pentru că sunt plictisitoare şi superficiale. Când iau totuşi parte la ele, rămân închise în gândurile lor şi au o înfăţişare indiferentă sau chiar glacială. Dând impresia că ştiu mai mult decât spun, rămân rezervate, iar ceilalţi le suportă cu greu neimplicarea. Cu toate acestea, ele nu sunt întotdeauna calme.
Când sunt invitate să-şi prezinte gândurile, o fac cu multă claritate. Expunerea lor aduce însă cu o mică prelegere doctă, pe capitole, astfel că sfârşesc prin a-i irita pe ceilalţi, care ajung să nu mai asculte cu atenţie. Persoanele din tipologia CINCI au atunci impresia că cei din jur nu ştiu să aprecieze ceea ce au ele de spus şi bat în retragere, închizându-se din ce în ce mai mult în gândurile lor.
Un gânditor care se preocupă de ceilalţi
În ciuda înclinaţiei Sale pentru meditaţie, Iisus evita cu grijă să cadă în capcana tipică pentru tipologia CINCI. El îşi începe misiunea alcătuind un grup de intimi, cărora le împărtăşeşte toate revelaţiile spirituale pe care Dumnezeu I Le face (Ioan 15,15). Chiar dacă adesea se îndepărtează, retrăgându-Se în locuri solitare, El nu dă niciun semn de nemulţumire atunci când cei din grup vin şi-I răpesc singurătatea, pentru că ei nu fac decât să ceară îndrumare ca ucenici şi apropiaţi ai Săi.
Iisus ştie că nu-şi poate comunica toate ideile dintr-o dată. Pedagogia Sa comportă o apropiere gradată, pas cu pas, aşa cum lasă să se întrevadă învăţătura sa despre iubirea aproapelui, esenţa Evangheliei Sale. El începe prin a reaminti că poruncile Vechiului Testament se rezumă la două principale: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui (Luca 10, 25-28). Apoi precizează că cerinţa de a-ţi iubi aproapele este întru totul asemenea cu aceea de a-L iubi pe Dumnezeu (Matei 22, 39), sugerând astfel că trebuie să ne iubim aproapele pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Ascultătorii sunt astfel determinaţi să întrebe cine este aproapele care trebuie iubit şi Iisus le răspunde, prin pilda samariteanului milostiv, că aproapele se cunoaşte la nevoie. El îşi îndrumă ascultătorii să devină apropiaţii celorlalţi, făcând asemenea samariteanului (Luca 10, 30-37). Ucenicii descoperă astfel că slujindu-i pe alţii, fac de fapt dovada dragostei lor faţă de Iisus Însuşi şi înţeleg că acesta este criteriul pentru a fi socotiţi printre cei drepţi la Judecata de Apoi (Matei 25, 31-46). Înainte de a fi răstignit, Iisus adaugă la această poruncă a iubirii aproapelui şi ceea ce El numeşte „noua Sa poruncă”, cerinţa ca ucenicii să se iubească unii pe alţii, aşa cum El i-a iubit pe ei şi declară că împlinirea ei îi va face să fie recunoscuţi ca ucenici ai Săi (Ioan 13, 34). El Îl roagă apoi pe Tatăl Ceresc să-i unească pe ucenici, făcându-i şi pe ei să devină o singură fiinţă, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Graţie acestei unităţi de credinţă şi iubire, lumea va putea crede că Iisus este într-adevăr trimisul lui Dumnezeu (Ioan 17, 20-23). După ce au înţeles aceasta nouă învăţătură, ucenicii au reţinut-o, astfel că după Înviere, ei demonstrează că au asimilat-o (Epistola întâia către Tesalonicieni 3, 12 şi urm.)
Iisus se fereşte să le prezinte oamenilor cărora li se adresează, pe străzi şi în sinagogi, o învăţătură în formă de catehism, de formule prestabilite. El povesteşte diferite pilde, lăsându-i adesea pe interlocutori să descopere ei înşişi semnificaţia acestora şi modul în care să le aplice apoi în viaţa. Fiecare pildă este rezultatul unui efort de adaptare la cerinţele ascultătorilor Săi, prin care reuşeşte să le capteze atenţia asupra problemelor spirituale. Chiar dacă nimeni nu ia notiţe, cum ar putea cineva vreodată să uite astfel de pilde pline de tâlc? Cei care le aud, le povestesc la rândul lor altora, căci toţi le recunosc adânca înţelepciune. De asemenea, Iisus veghează ca discipolii Săi să înţeleagă bine sensul cuvintelor Sale. Atunci când ei nu înţeleg pildele, El nu Îşi ascunde decepţia (Matei 13, 14-16). Ca un adevărat înţelept, El ţine să le transmită ştiinţa Sa, dând dovadă de o mare răbdare. Ca Maestru capabil să se adapteze oricărui ascultător, El vorbeşte simplu, într-o limbă putem spune populară, dacă o comparăm cu cea a lui Pavel, care nu ezită să înceapă o epistolă printr-o sinteză a planului lui Dumnezeu legat de Creaţie, de la originea veacurilor.
Cu adevărat preocupat de oameni şi iubindu-i aşa cum sunt ei, Iisus nu alunecă niciodată în ispita tipologiei CINCI; El nu are nimic dintr-un gânditor distant şi suficient, fiind întotdeauna gata să-şi reia explicaţia şi încurajându-i pe ceilalţi să pună întrebări, pe care Le ascultă cu calm şi seriozitate, chiar dacă sunt copilăreşti. Aşa este cazul în clipele premergătoare Înălţării la cer, când ucenicii Îl întreabă dacă va restaura în curând împărăţia lui Israel (Faptele Sfinţilor Apostoli 1,6). Un reprezentant tipic al tipologiei CINCI ar fi „sărit în aer”, ceea ce ar fi constituit un gest total nepotrivit de rămas bun. Iisus vede în întrebare un simplu mijloc de comunicare. Tocmai acest fapt se demonstrează prin convorbirea de la fântână, cu Samariteana: deşi la început, ea pune întrebări chiar absurde, El o îndrumă cu abilitate la aprofundarea continuă a întrebărilor. Iisus poartă cu răbdare dialogul, conducând-o pe samariteană la exprimarea credinţei sale în Mesia şi descoperindu-i în final că El este chiar Mesia.
Poate părea surprinzător faptul că în Evanghelii se pune mai mult accent pe minuni decât pe conţinutul învăţăturilor Sale. În realitate, minunea este un mod de a înfăţişa celorlalţi învăţătura: prin intervenţia divină în evenimentele vieţii lor, oamenii conştientizează în mod direct prezenţa lui Dumnezeu şi Îl descoperă. Pentru că înţeleptul nu este de fapt cel care adună cunoştinţe, ci cel care descoperă adevărul, învăţând mereu de la viaţă. Prin puterea influenţei Sale spirituale, Iisus îi susţine pe ceilalţi, trezindu-le capacitatea de a face ei înşişi această descoperire. Înţelepciunea vieţii îi cere omului să fie deschis faţă de tot şi de toate şi mereu pregătit să descopere oriunde darul iubirii divine. Viaţa este cel mai bun maestru.
Fiecare este astfel chemat să afle în propria sa viaţă modul în care se manifestă graţia divină, devenind astfel precum o uşă deschisă spre lumea libertăţii totale de mişcare. Această modalitate de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă de fapt descoperirea unei noi vieţi, pline de taină, chiar în miezul vieţii prezente. Fiecare trebuie să ajungă să participe la misterul vieţii, în loc să rămână simplu spectator.
Această înţelepciune este un îndemn adresat oamenilor de a-şi „încinge mijlocul”, de a nu înceta să acţioneze şi să facă binele, trăind totodată fiecare clipă în aşteptarea venirii darului lui Dumnezeu, un dar care învaţă şi îndreaptă, stimulează şi întăreşte, uimeşte şi încredinţează totodată. Ea le reaminteşte fiinţelor din tipologia CINCI că, dacă doresc cu adevărat să şi-o însuşească, trebuie să înceteze să mai stea deoparte: Împărăţia lui Dumnezeu poate veni chiar aici şi acum. Refuzul de a trăi clipa înseamnă în acelaşi timp refuzul de a vedea în profunzime, deci excluderea de la înţelepciunea divină.
Tipologia ŞASE
Loialitatea lui Iisus
Pentru fiinţele din tipologia ŞASE, cea mai importantă este loialitatea faţă de grup, fie că acesta este familia, Biserica sau o întreprindere comercială. Ele găsesc în această direcţie un model divin în Iisus, care şi-a consacrat fără rezerve energia pentru redeşteptarea vieţii religioase şi îmbunătăţirea vieţii sociale a poporului Său. Până şi duşmanul Său, Caiafa, Îi recunoaşte într-un fel misiunea, spunând că este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Evangheliile comentează această afirmaţie arătând cum, de fapt, Iisus S-a lăsat răstignit, pentru a reface unitatea poporului ales, adunând astfel „laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 49-52).
Iisus este devotat acestei cauze, din loialitate faţă de Dumnezeu, care Îl trimite pentru a împlini făgăduinţa făcută poporului Său ales. El vede în viaţa Sa un mod de împlinire a Scripturilor, cu toate exigenţele lor, considerându-Se doar slujitorul credincios al lui Dumnezeu.
Aşa cum El Însuşi spune, nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească ,,şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45). Cu toate că inima Sa este la fel de deschisă pentru toate neamurile, El se mulţumeşte să rămână, cu fidelitate, darul lui Dumnezeu pentru Israel; Apostolii sunt cei cărora le încredinţează misiunea de a vesti păgânilor. Auzind că nişte greci vor să intre în legătură cu El, nu profită de acest prilej pentru a fugi cu ei şi pentru a scăpa astfel de prigoană şi de arestare, chiar dacă ştie că timpul răstignirii este aproape (Ioan 12, 20-33). Scripturile L-au făcut să înţeleagă că oferirea vieţii Sale ca jertfă pentru Dumnezeu este condiţia necesară pentru mântuirea popoarelor.
Iisus respectă cu credinţă nu doar Scripturile, ci şi legea evreiască în întregul ei. Astfel, El chiar îi provoacă la un moment dat pe acuzatorii Săi să-I dovedească fie şi un singur păcat (Ioan 8, 46), iar în faţa sinedriului, în ciuda tuturor eforturilor, cei care L-au arestat nu pot să găsească nicio dovadă a vinovăţiei Sale şi sunt nevoiţi să folosească martori falşi, care Îi răstălmăcesc cuvintele, spunând că El ar fi vrut să distrugă templul (Marcu 14, 58), că s-ar fi opus plătirii taxelor către Cezar sau că s-ar fi pretins rege (Luca 23, 2).
Iisus Îşi dovedeşte în mod deosebit fidelitatea faţă de cei care Îi sunt mai apropiaţi. Pentru a Se putea consacra ucenicilor Săi şi a le putea acorda cât mai mult din timpul Său, El îşi părăseşte casa, atelierul de tâmplărie şi bunurile. El spune că pentru ei este gata să-şi dea viaţa: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei… ” (Ioan 15,13-14).
Pe cruce, la vederea mamei Sale, El îşi manifestă loialitatea de fiu, cerându-i lui Ioan, discipolul cel mai iubit, să o ocrotească, luând-o la sine, din momentul acela (Ioan 19, 25-27). În sfârşit, Iisus îşi dă duhul numai după ce împlineşte tot ce are de făcut, spunând: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30).
Capcana legalismului şi autojustificării
În grija lor pentru loialitate, persoanele din tipologia ŞASE sunt adesea tentate să alunece într-un aşa-numitul legalism. Ele tind să creadă că respectarea legii este un scop, iar nu un simplu mijloc pentru realizarea unui ţel şi văd viaţa doar ca pe un mod de conformare la cerinţe. Pentru ele, morala şi religia constau înainte de toate în a respecta poruncile biblice. Astfel, ajung chiar să nu mai vadă relaţia lor cu Dumnezeu, decât sub forma supunerii la prescripţiile care I se atribuie.
Cauza acestei viziuni religioase centrate pe respectarea exterioară a legii este nevoia de siguranţă. Persoanele din tipologia ŞASE tind să considere că supunerea de care dau dovadă le îndreptăţeşte la graţia şi binecuvântarea divină, care le asigură mântuirea. Acest legalism constituie o veritabilă capcană, cea a autojustificării. Supunerea faţă de reguli le dă un sentiment de siguranţă, iar cea mai mică abatere le proiectează în nelinişte. De aici, dificultatea lor de a-şi admite cea mai mică vină. Dacă cineva le dă de înţeles că au comis cea mai mică neglijenţă, că şi-au neglijat responsabilităţile, ele se apără cu violenţă, acuzându-i pe ceilalţi de fapte şi mai grave.
În afara respectului lor pentru legile scrise, persoanele din tipologia ŞASE mai caută sentimentul siguranţei în supunerea faţă de reprezentanţii autorităţii. Atunci când circumstanţele nu le permit să hotărască ce este de făcut, ele preferă să se conformeze unei păreri venite din afară, crezând că astfel procedează corect. Ele au impresia că, atâta timp cât ascultă de superiorul lor, Dumnezeu însuşi nu le poate reproşa nicio greşeală.
Spiritul, mai presus de litera legii
Iisus este departe de a se pune în siguranţă printr-o respectare exterioară a legii. Pentru Noul Testament, legile nu sunt decât mijloace, importantă este doar adevărata legătură cu Dumnezeu. Trebuie respectat spiritul, iar nu litera Legii. Pavel face aici o distincţie fundamentală. El aminteşte mereu că Iisus ne-a eliberat din sclavia Legii şi ţine ca noi să ne păstrăm libertatea (Galateni 5, 1). Cel care se gândeşte la legătura sa cu Dumnezeu doar în termeni de ascultare a poruncilor îşi face din acestea un scop, ridicând prin aceasta o adevărată piedică în calea legăturii înseşi. El ajunge să se înşele în privinţa graţiei divine. Pavel afirmă: „… dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 21).
Ce semnificaţie are afirmaţia după care important este spiritul, iar nu litera Legii? A trăi după litera Legii înseamnă a crede că legătura cu Dumnezeu se reduce la respectarea exterioară a poruncilor. A trăi în spiritul ei înseamnă a conştientiza că legătura cu Dumnezeu se bazează şi pe altceva decât pe supunere. Fiinţele din tipologia ŞASE se preocupă în primul rând de ascultare şi supunere din cauza tendinţei lor de a vedea viaţa doar ca pe un mod de a răspunde exigenţelor celorlalţi şi de a-i judeca pe alţii numai în funcţie de aceste exigenţe. Nu întâmplător, Pavel reaminteşte cu mereu înnoita râvnă că unica şi adevărata „dreptate” este cea care pune omul în legătură eu Dumnezeu; acesta este, chiar şi astăzi, unul dintre punctele cele mai delicate ale doctrinei creştine. Dificultatea ţine în mare parte de tendinţa creştinilor de a interpreta religia şi morala din tocmai perspectiva „schemei” tipologiei ŞASE. Pentru toţi cei care văd în Dumnezeu în primul rând pe Cel care impune Legea, respectarea literei legilor este punctul de vedere cel mai logic. Dar Iisus a venit ca să ne arate adevărata faţă a lui Dumnezeu, aceea de Tată iubitor.
Cel care respectă nu litera, ci spiritul Legii, scapă de o dublă greşeală, morală şi religioasă
Constituirea Legii ca scop în sine conduce inevitabil la greşeala morală de a atribui aceeaşi importanţă tuturor greşelilor, deoarece ele sunt, toate, acte de neascultare a legislatorului. Iisus nu încetează să se ridice împotriva acestei egalizări, evidenţiind mereu priorităţile: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt înainte de toate. El reproşează fariseilor că ignoră această ordine a lucrurilor prin respectarea rigidă a legilor lor morale şi religioase şi îi acuză că lasă la o parte părţile mai importante ale Legii: judecata, mila şi credinţa, dar se preocupă în schimb de amănunte, precum zeciuiala pe izmă, pe mărar şi pe chimen (Matei 23, 23). În mod plastic, El îi învinuieşte că „strecoară ţânţarul şi „înghit cămila” (Matei 23, 24). Iisus nu le cere să se renunţe la practicile tradiţionale, ci doar să nu le acorde o importanţă mai mare decât cea cuvenită şi să recunoască astfel primatul obligaţiilor esenţiale. În această privinţă, Pavel nu face decât să se arate fidelul Său ucenic, insistând fără încetare asupra întâietăţii iubirii. Astfel, el declară că „Toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Galateni 5, 14).
A vedea în respectarea Legii un scop în sine înseamnă a face şi o eroare religioasă. Adevărata religie ne mântuieşte restabilind comuniunea noastră cu Dumnezeu. Chiar cuvântul „religie” vine de la latinescul „religare”, însemnând „a reface legătura”. Religia implică legătura cu Dumnezeu, o relaţie cu El bazată pe încredere. Cel care crede că respectarea Legii este adevăratul mijloc de a-şi asigura comuniunea cu Dumnezeu ajunge să greşească, nesocotind esenţa în favoarea formei. În conformitate cu Noul Testament, relaţia nu este autentică decât dacă ne încredinţăm cu toată fiinţa lui Dumnezeu în virtutea iubirii pe care El ne-a revelat-o şi a manifestat-o prin Iisus, iar nu pentru că ne supunem Legii Sale. Iubirea lui Iisus este motivul mântuirii noastre, căci prin ea putem devenim fii ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie: „… Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5) şi continuă adăugând că, odată ce suntem fii (şi fiice), suntem meniţi mântuirii, căci Dumnezeu „a trimis Duhul Fiului Său în inimile noastre” (Galateni 4, 6).
Acest mesaj al mântuirii vine prin urmare să îndrepte greşeala fundamentală a celor din tipologia ŞASE privind cerinţele Legii. Mântuirea nu este asigurată doar de acţiunile exterioare ale unei persoane, fie ele chiar responsabile şi legale. Ea este anterioară acestora, bazându-se pe renaşterea oamenilor în duh, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Nu intrăm cu adevărat în relaţie cu Dumnezeu decât acceptând această legătură cu El ca Tată şi răspunzând cu o iubire şi o dăruire pe măsura acestei noi relaţii. Respectarea Legii rămâne importantă, dar trebuie văzută numai ca un mijloc pentru punerea în practică a poruncii de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Izvorul adevărat al mântuirii este intervenţia lui Dumnezeu, care susţine refacerea legăturii noastre cu El şi înfierea noastră, ridicarea noastră la rangul de Fii şi Fiice ale Sale.
Tipologia ŞAPTE
Optimismul lui Iisus
Cei care fac parte din tipologia ŞAPTE apreciază la Iisus faptul că ştie să se bucure de prezenţa prietenilor, atunci când îi regăseşte. Ajunge să ne gândim la episodul apariţiei Domnului la Marea Tiberiadei, după Înviere (Ioan 21, 1-14). După ce apostolii petrec o noapte de pescuit fără nicio izbândă, Iisus li Se arată dimineaţa şi le oferă un nou prilej de învăţătură. El le indică să arunce mreaja „în partea dreaptă a corăbiei”, iar Evanghelia menţionează chiar şi numărul peştilor prinşi atunci, o sută cincizeci şi trei, număr cu profunde semnificaţii simbolice. Apoi îi invită pe ucenici să aducă din peştii pescuiţi de ei şi să-i alăture celor deja puşi la prăjit pe jar de către El însuşi. Astfel, Iisus adaugă îndeletnicirii obişnuite de a pescui semnificaţii spirituale, apostolii devenind în această viziune „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Peştii reprezintă oamenii care vor primi Împărăţia lui Dumnezeu, iar numărul de o sută cincizeci şi trei are valoarea aritmologică de 1 + 5 + 3 = 9, care corespunde ciclului zecimal încheiat şi semnifică trecerea în final a tuturor popoarelor la creştinism. Decât să piardă vremea certându-i pe apostoli că pescuiesc în loc să vestească Împărăţia, Iisus le arată prin simboluri accesibile ce aşteaptă de la ei, îmbinând bucuriile vieţii cu învăţătura spirituală.
Iisus petrece întotdeauna clipe plăcute împreună cu apropiaţii Săi. Adversarii Săi Îl acuză că Îi place vinul şi că este opusul profetului ascetic, cum este de exemplu Ioan Botezătorul (Matei 11, 18-19). Iisus răspunde comparându-şi prietenii cu oaspeţii de la o nuntă: sărbătoarea venirii Sale este prilej de bucurie, nu de tristeţe (Matei 9, 15). El Însuşi demonstrează aceasta la nunta din Cana. Transformând în vin apa din şase vase mari, fiecare din ele conţinând 120 de litri, Iisus dă semnul revărsării în lume a Împărăţiei lui Dumnezeu prin fiinţa Sa şi prin acţiunile Sale (Ioan 2, 1 -11). El evocă astfel profeţiile Vechiului Testament, după care semnele venirii lui Mesia constau în abundenţa de hrană şi de vin, după cum afirmă de exemplu Isaia: ,,Şi Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăţ de cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite!” (Isaia 25, 6).
Iisus nu are nicio reţinere în a se bucura de aceste semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. La nunta din Cana, El dăruieşte cu asupra de măsură, căci apa se trans-substanţiază în vinul cel mai bun. Îi place să compare Împărăţia lui Dumnezeu cu sărbătoarea nunţii (Matei 22, 2) şi nu ezită să ia parte la această anticipare a cerului pe pământ.
El manifestă de asemenea această abundenţă mesianică atunci când înmulţeşte cele cinci pâini şi cei doi peşti, hrănind cinci mii de persoane în pustie (Marcu 6,35-44). Prin adunarea resturilor mesei, în urma căreia rămân 12 coşuri pline cu firimituri şi cu peşte, Iisus le dă ucenicilor unul dintre semnele simbolice ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 8, 19-21). Încă necopţi pentru cele divine, ucenicii se îngrijorează mai apoi că nu au decât o pâine, deşi prezenţa lui Iisus este în sine o garanţie a îndestulării şi a fericirii veşnice (Ioan 6, 54). Deloc întâmplător, creştinii folosesc la masă pâinea şi vinul pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu. Aceasta nu face decât să demonstreze caracterul vesel al unui cult divin, care nu poate fi redus la o simplă negare de sine.
Celor din tipologia ŞAPTE nu le va fi greu să se apropie de Iisus, care apreciază din suflet lucrurile bune, văzând în ele un semn al făgăduinţei lui Dumnezeu. Modul Său de viaţă arată că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar simbolul unei perfecţiuni viitoare, ci este deja prezentă, aici şi acum, conştientizarea sa depinzând doar de capacitatea noastră, mai mică sau mai mare, de a ne deschide faţă de ea. Oamenii trebuie să se bucure împreună de darurile lui Dumnezeu făcute poporului Său. În lipsa bucuriei de a trăi, cum ar putea fi atrăgătoare Împărăţia pe care o vesteşte Iisus?
Capcană: fuga de suferinţă
Datorită atracţiei lor pentru plăcere, fiinţele din tipologia ŞAPTE întâmpină o reală dificultate în a accepta suferinţa. Ele se străduiesc din răsputeri să evite tot ceea ce le provoacă neplăcere. Astfel, ele caută să scape de toate conflictele şi să nu vadă niciodată ceea ce nu le place. Ele „ascund murdăria sub preş” şi spoiesc peste tot cu un strat de „pace”. De asemenea, au tendinţa să amâne lucrurile de pe o zi pe alta; apoi, în loc să încheie pe loc cu lucrurile care nu le plac, le lasă pentru mai târziu şi în loc să ducă la bun sfârşit proiectele începute, concep mereu altele noi. Atunci când lucrurile nu merg după planurile lor, încep să se irite şi să bombăne. Refuzul oricărei neplăceri le face cu atât mai mult să îşi dorească ceea ce le poate aduce plăcere.
Starea de siguranţă la timpul prezent
Asemenea nevoie constituie o adevărată capcană. Fiinţele din tipologia ŞAPTE caută de fapt plăcerea pentru că aceasta le conferă un sentiment de securitate mărită. Modul în care Iisus abordează problema suferinţei este infinit mai realist. El este capabil să-şi întreţină încrederea în clipa prezentă, anunţând, la fel ca şi Ioan Botezătorul, că „… s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 1 şi 4, 17). Acesta este mesajul esenţial al învăţăturii Sale: prezenţa aici şi acum a Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără îndoială, ne vom bucura mai mult de ea în viitor decât în prezent, dar singura modalitate de a ne pregăti pentru această bucurie viitoare este aceea de a ne deschide faţă de ea începând chiar cu clipa prezentă. Împărăţia lui Dumnezeu este într-adevăr asemănătoare unui grăunte care creşte şi rodeşte, dacă este semănat aici şi acum. Este adevărat că prezentul poate fi uneori dureros, sumbru sau ameninţător, dar oricum ar fi el, nu este decât semnul premergător al bucuriei viitoare, aşa cum ne este ea pregătită de către Dumnezeu. Înainte de a trăi această bucurie, trecem adesea prin momente de tristeţe: grăuntele de grâu trebuie să moară ca să poată da roadă (Ioan 12,24); mama trece prin durerile facerii înainte de a aduce copilul pe lume (Ioan 16,21). Oricare ar fi suferinţa momentului prezent, ea este întotdeauna mai mică decât bucuria care îi urmează. Apostolul Pavel scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică…” (II Corinteni 4, 17).
Aşteptându-se să găsească plăcerea peste tot, cei din tipologia ŞAPTE dau dovadă de lipsă de realism. Esenţialul în viaţă nu este evitarea oricărei neplăceri. Astfel, chiar dacă schimbarea scutecelor nu este neapărat un lucru de dorit, mamele îşi iubesc copiii destul ca să facă şi acest lucru neplăcut cu dragoste. Importantă este prin urmare înţelegerea faptului că suferinţa nu trebuie evitată cu orice preţ. Începând din momentul în care ea este văzută ca un preţ care trebuie plătit pentru o condiţie mai bună, încetează să mai fie suferinţă. Iisus îşi depăşeşte suferinţele şi înfruntă chiar moartea, făcând dovada unei speranţe pline de curaj şi răbdare. Suferinţa Lui are un sens; Îşi dă viaţa pentru a da viaţa. Apostolilor le spune că întristarea lor din acel moment poate fi, într-un anume fel, asemănată durerilor facerii (Ioan 16, 20-22). Iar cel care se zbate să scape de toate neplăcerile se lipseşte şi de bucuria pe care o aduce în final creativitatea, cu toate eforturile penibile care o însoţesc.
Sfântul Pavel declară că întreaga Creaţie, în aspiraţia sa de a scăpa de rău, suspină şi geme de durere (Romani 8, 8¬12). Prezenţa lui Iisus înviat în Lume (Efeseni 4, 10) o face să renască. Gemetele facerii sunt necesare, revărsarea slavei cereşti presupune suferinţa crucii. Fiecare probă îndurată cu răbdare devine, precum grăuntele care pregăteşte viitoarea recoltă, germenele fericirii veşnice. Aspirând la o viaţă mai bună, trebuie să integrăm toate lipsurile şi stările de gol lăuntric în marele proces de restaurare a Raiului din noi. Vom regăsi fără îndoială ceea ce am pierdut odinioară, dar aceasta se va petrece în clipa dorită de Dumnezeu şi abia după ce am parcurs misterul pascal al moţii şi al renaşterii. Înţelegând cuvintele învăţătorului lor, ucenicii lui Iisus ajung să fie întotdeauna pregătiţi cu răspunsul, pentru a da seamă de râvna şi nădejdea care-i animă (I Petru 3, 15). Dificultăţile sunt, de fapt, chiar cele ce trezesc puterea de a îndura cu răbdare, care place lui Dumnezeu şi de care este nevoie pentru a putea trăi cu încredere aşteptarea venirii Împărăţiei (Romani 5, 3-4).
Tipologia OPT
Iisus înfruntă nedreptatea
Fiinţele din tipologia OPT recunosc fără dificultate în Iisus modelul fiinţei puternice. Pentru aceasta, nu trebuie decât să se gândească la modul în care îi tratează pe cămătari în templu (Ioan 2, 13-17). El reacţionează violent împotriva modului neruşinat în care aceştia îi înşeală pe săraci în plin loc sacru. Faptul că este suficient să ridice asupra lor un bici din frânghii pentru a-i pune pe fugă ne lasă să înţelegem că aceştia nici nu aveau conştiinţa prea curată. Deşi ne putem aştepta din partea unui profet la un asemenea gest, atitudinea Lui ne arată o dată în plus că frica Îi este complet străină. Ucenicii Săi sunt uimiţi de mânia Lui, dar o pun pe seama râvnei Sale pentru Dumnezeu.
Alt exemplu pentru modul profetic în care Iisus înfruntă nedreptatea şi făţărnicia capilor religioşi este cuvântarea Sa atât de violentă împotriva fariseilor şi cărturarilor (Matei 23). Aceştia se plâng chiar că sunt insultaţi. Fără îndoială, El îi mustră în cuvinte aspre, căci îi numeşte nu numai făţarnici, ci şi „morminte văruite”, „călăuze oarbe”, „şerpi, pui de vipere”. Apărând dreptatea şi adevărul, El nu ezită nicio clipă să-i certe, dezgustat de farsa ordinară pe care aceştia o joacă şi de pretenţiile lor penibile de perfecţiune spirituală. În fapt, tocmai poziţia lor privilegiată în cadrul societăţii ar trebui să-i facă să devină modele pentru coreligionarii lor, să urmărească îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, să caute asemănarea cu El.
Abuzând de autoritatea dobândită, ei îi deturnează pe semeni de la adevărata credinţă şi formează o pătură socială separată de cea a oamenilor obişnuiţi, folosindu-şi educaţia şi bogăţia numai în propriul beneficiu. Demascaţi de Iisus, conspiră în mod criminal pentru a-L suprima.
În ceea ce-L priveşte, Iisus nu caută decât să-i mântuiască, astfel că-i cheamă şi pe ei la pocăinţă. Eforturile Sale sunt sortite eşecului, ca şi cele ale profetului Ioan Botezătorul (Matei 3, 7-9): aceşti oameni nu numai că nu au nici cea mai mică dorinţă de convertire, dar şi caută prilej să-L ucidă. Pentru a-L aresta, ei corup un ucenic de-al Lui, iar pentru a-L putea acuza în faţa tribunalului, aduc martori falşi. În sfârşit, când, după crucificare, soldaţii găsesc mormântul gol, ei plătesc soldaţii ca să răspândească zvonul perfid şi înşelător că ucenicii I-au furat corpul în timp ce ei dormeau (Matei 28, 12-13).
În faţa răului social la care este martor, cu toate că este lipsit de putere politică, Iisus refuză să păstreze tăcerea, preferând să rişte moartea. El crede cu fermitate în datoria Sa de a-i înfrunta pe cei care sunt vinovaţi pentru nedreptate şi care, în orbirea şi lăcomia lor, profită de tăcerea şi laşitatea celorlalţi pentru a-i oprima în continuare. Înţelegând că a nu denunţa nedreptatea înseamnă a pactiza cu nedrepţii, El acţionează aşa cum avea să scrie mai târziu şi apostolul Pavel: ,,Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11).
Cu profundul Său simţ al dreptăţii şi cu curajul Său de a înfrunta toate greutăţile, Iisus este cu adevărat modelul perfect al celor din tipologia OPT. El îi atacă pe faţă pe cei care se folosesc de forţă pentru a-şi impune influenţa sau pentru a-şi apăra poziţia şi îşi dă seama că aceştia acţionează din slăbiciune. Adevărata forţă este cea a oamenilor care nu se tem de cei ce pot ucide trupul, fără a avea însă vreo putere asupra sufletului (Matei 10, 28). Iisus le cere astfel ucenicilor să nu-şi încalce conştiinţa, chiar cu preţul suferinţei sau al vieţii.
Capcana autoritarismului
Persoanele din tipologia OPT sunt cu adevărat înzestrate pentru a înfrunta în mod curajos nedreptatea, dar tind să caute confruntarea pentru ea însăşi. În plus, de cele mai multe ori ele nu se rezumă la confruntare, ci vor să-i şi domine pe ceilalţi, să se afirme în defavoarea lor. Tendinţa lor la autoritarism se traduce prin dorinţa de a controla totul. Nu este de mirare că celorlalţi le este greu sa le suporte.
Iisus nu reacţionează însă în acelaşi mod în faţa greşelilor celorlalţi, nu îi înfruntă întotdeauna. El ia în mod tacit apărarea femeii adultere prin gestul de a scrie cu degetul în nisip şi refuză să o judece, dându-le acuzatorilor răgazul şi libertatea de a-şi examina propria conştiinţă (Ioan 8, 3-11). Apoi, merge ca un prieten la Zaheu, vameşul bogat (Luca 19, 1-10), a doua zi după tăierea capului lui Ioan Botezătorul, şi nu consideră util să înceapă o confruntare cu regele Irod. Putem chiar să interpretăm că, atacându-i pe cărturari şi pe farisei, El denunţă mai degrabă o clasă cu interese bine definite, o structură socială injustă, decât nişte indivizi în sine.
Puterea non-violenţei
Nu putem înţelege rolul profetic al lui Iisus fără a vedea că El este mai întotdeauna blând şi că nu recurge la forţă nici atunci când celorlalţi li se pare că ar fi necesar, cu riscul de a rămâne vulnerabil. Acest fapt este în mod deosebit evidenţiat în timpul patimilor Sale. În grădina Ghetsimani, El îl opreşte pe Petru de la vărsarea de sânge, asigurându-l că ar putea scăpa oricând de arestare: „Sau ţi se pare ca nu pot ruga pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53). De altfel, El iese înaintea ostaşilor veniţi să-L aresteze şi este suficient să se prezinte spunând „Eu sunt” pentru ca aceştia să dea înapoi şi să cadă la pământ, paralizaţi de puterea cuvântului Său (Ioan 18, 6). Cu toate acestea însă, nu răspunde cu violenţă la violenţa lor, tot El îndemnându-l pe Petru: „întoarce sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”(Matei 26, 52).
Pentru El, adevărata forţă constă în non-violenţă: Dumnezeu acţionează chiar prin blândeţea pe care Iisus o opune agresiunii. Acesta era adevărul pe care Iisus îl afirma încă din momentul alungării vânzătorilor din templu, când declara că, dacă templul trupului Său va fi distrus, El îl va reclădi în trei zile (Ioan 2, 19). Blândeţea şi dăruirea de sine de care dă dovadă în momentul crucificării sunt semnele puterii Sale de a vindeca lumea, după cum şarpele de aramă ridicat de Moise în deşert îi vindeca pe evrei (Ioan 3, 14). Şi în fapt, văzându-L răstignit pe cruce, o parte din duşmanii Săi îşi dau seama de greşeala lor: dacă El ar fi recurs la forţa Sa pentru a se apăra de rău, ei ar fi rămas convinşi că au avut dreptate (Ioan 8, 28, Matei 27, 54).
Chemându-şi ucenicii să devină martorii Săi în lume, Iisus îi invită totodată să fie curajoşi şi să accepte urmările atitudinii lor fără a se opune agresiunii. Meditând la învăţătura Sa privitoare la blândeţe, la non-violenţă, persoanele din tipologia OPT vor trebui să se întrebe dacă modul lor de a lupta împotriva nedreptăţii este cu adevărat cel mai bun, dacă acesta îi va conduce în final pe ceilalţi la recunoaşterea greşelilor, ori este mai degrabă o simplă manifestare a dorinţei lor de a-i zdrobi pe cei răi.
Tipologia NOUĂ
Iisus este răbdător
Fiinţele din tipologia NOUĂ sunt capabile să aprecieze răbdarea lui Iisus, la care El îi îndeamnă şi pe ucenicii Săi, de pildă înainte de Înălţare, atunci când le cere să aştepte împlinirea făgăduinţei Tatălui şi să nu se mai frământe inutil pentru „împărăţia lui Israel” (Fapte 1,4-7). În ce-i priveşte pe ucenici, ei aşteptaseră triumful Său şi în loc de aceasta, El este răstignit. Apoi învie, dar tocmai urmează să-i părăsească. Acesta este motivul pentru care ei se frământă. Iisus le spune că totul se află în mâinile Domnului, iar ei trebuie să înveţe să aştepte: Împărăţia cerurilor va veni în momentul dorit de Tatăl. Altfel spus: „Aveţi răbdare, căci lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinţă.”
Societatea mondenă insistă mereu asupra eficienţei imediate. Ajunge să apeşi un buton pentru a aprinde lumina, iar ceasurile sunt fixate la minut, dacă nu la secundă. Reuniunile, programele TV, slujbele la Biserică trebuie să înceapă şi să se termine la ore dinainte fixate. Totul trebuie să meargă ca pe roate, iar această eficacitate trebuie să fie imediat vizibilă. Evidenţa depozitelor bancare este făcută cu ajutorul calculatorului, pentru a se putea calcula profitul zilnic.
Învăţătura lui Iisus referitoare la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu poate constitui un sprijin excepţional pentru cei din tipologia NOUĂ. Ei au dreptate să se opună neîncetatei curse lumeşti contra-cronometru, căci Împărăţia lui Dumnezeu urmează ritmul Firii. În viaţa oamenilor, ea nu se poate manifesta decât treptat, precum sămânţa pusă în pământ. Ea prinde încet rădăcini şi îi trebuie un timp până când aduce rod (Matei 13,4-9). În acelaşi fel, viaţa întru Dumnezeu cere răbdare. Chiar evoluţia planetei noastre ilustrează acest fapt: Dumnezeu a aşteptat milioane de ani până la apariţia condiţiilor care au făcut posibilă viaţa omului pe Pământ. Este necesar un anume timp pentru ca planul pe care-l are Dumnezeu cu lumea să se poată desfăşura. Fiecare dintre noi trebuie să treacă proba răbdării, pentru a-şi putea împlini menirea ce-i revine în cadrul acestui plan.
Capcana indolenţei
Persoanele din tipologia NOUĂ sunt pe deplin dispuse să aştepte. Problema lor nu este nerăbdarea, ci lenea. Intrarea în ritmul divin al lumii nu se rezumă la a-L aştepta pe Dumnezeu eu braţele încrucişate şi cu sufletul plin de speranţă. Încă din timpurile apostolice, Biserica s-a lovit de această viziune greşită a lucrurilor: primii creştini credeau adesea în iminenţa sfârşitului lumii; la Tesalonic (astăzi Salonic), unii au ajuns să creadă că este inutil să mai muncească şi să-şi câştige astfel existenţa. Pavel le-a atras atenţia că, în timpul şederii la ei, el a lucrat şi ziua şi noaptea, pentru a nu-i împovăra şi a nu abuza de ospitalitatea lor.
Principiul pe care-l aminteşte el este: „… cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (2 Tesalonicieni 3, 7-10). Spunând aceasta, nu făcea decât să reia la un alt nivel cuvântul îngerilor, imediat după înălţarea lui Iisus, când ei le-au reproşat ucenicilor că „stau privind la cer” (Fapte 1, 6-11). În acel moment, viitorii apostoli trebuiau mai degrabă să urmeze îndemnurile lui Iisus şi să se pregătească pentru primirea darului Sfântului Duh, înainte de a-şi pune harul în slujba convertirii lumii.
Folosirea calităţilor şi a carismei
Persoanele din tipologia NOUĂ au tendinţa de a trata viaţa cu superficialitate şi cu lipsă de curaj. De fapt, au dificultăţi mari în a conştientiza resursele de care dispun. Astfel, ele aşteaptă mereu un impuls de undeva din afară, în loc să-şi conştientizeze propriul dinamism şi propria creativitate, fie şi potenţială. Indolenţa lor nu le permite să aibă decât o imagine de sine palidă, slab conturată şi permanent mânată de sentimentul neputinţei. În realitate, ele sunt înzestrate ca şi toţi ceilalţi, doar că le este mai greu să dobândească încredere în ele însele şi să treacă la acţiune. Este mai mult decât necesar ca ele să ia în serios făgăduinţa lui Iisus de a le dărui puterea spiritului.
Duhul sfânt este cel care I-a dat lui Iisus puterea de a acţiona aşa cum a făcut-o. Şi tot El dăruieşte celor care ÎI primesc credinţa că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum L-a iubit pe Iisus (Ioan 17, 26) şi că are încredere în fiecare dintre ei. Răspândindu-şi darurile, Duhul sfânt îi învaţă de asemenea pe oameni să le folosească în mod potrivit şi să le asimileze tot mai bine. Fiecare dintre noi are o menire şi trebuie să se înţeleagă pe sine ca pe un dar deosebit al lui Dumnezeu pentru lume, de la care El aşteaptă la rândul Lui anumite transformări. Toţi sunt astfel chemaţi la această descoperire şi la această viaţă lăuntrică, a cărei lumină trebuie mai apoi să se răsfrângă şi asupra celorlalţi.
Acest dar al Duhului Sfânt este sursa unei profunde stări de pace, consecinţa firească a descoperirii iubirii lui Dumnezeu de către fiecare dintre noi. Dobândirea acestei certitudini ne face să admitem că ceilalţi pot să ne iubească şi că noi, la rândul nostru, ne putem dărui lor. Recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu ne impulsionează să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca ceilalţi să ajungă şi ei la această descoperire.
Când creştinii ajung să trăiască în această iubire frăţească, Iisus este prezent în mijlocul lor, aşa cum a făgăduit (Matei 18,20). În sânul comunităţilor creştine astfel unite, Treimea este prezentă şi se poate manifesta plenar. Cel care nu cunoaşte această comuniune frăţească cu greu poate afla ce este viaţa divină (Ioan 17). Aceasta este învăţătura care le permite celor din tipologia NOUĂ să scape de indolenţa lor. Ea le dă capacitatea de a iubi şi a de comunica, aceea care îi poate smulge din singurătatea lor, infuzându-le chiar energia vieţii trinitare. Apropiindu-se astfel de toţi cei care sunt legaţi de aceeaşi iubire şi credinţă, ei cunosc o veritabilă dilatare a întregii fiinţe, văd cum orizonturile li se lărgesc şi simt astfel forţa divină care se revarsă asupra lor.
A trăi în comunitate înseamnă a trăi în pace. Aşa cum spunea Apostolul Pavel, darul iubirii este răbdarea: iubirea este întotdeauna gata să ierte, să aibă încredere, să nădăjduiască şi să îndure toate cele ce-i sunt date (1 Corinteni 13, 4-7). Răbdarea este aceea care construieşte punţi, aceea care aduce împăcarea. Duhul Sfânt trezeşte dorinţa de unitate. În El vor găsi fiinţele din tipologia NOUĂ resursele necesare pentru a-i apropia pe oameni unii de alţii. Ele au deja o capacitate naturală de a forma grupuri. Prin susţinerea Duhului Sfânt, ele vor descoperi tot mai mult că sunt chemate să creeze legături între oameni şi să-i ajute să treacă peste conflictele şi neînţelegerile lor. De ele depinde să ia iniţiativă şi să-i ajute pe ceilalţi să renunţe treptat la mecanismele lor de apărare, să-şi schimbe cu adevărat atitudinea faţă de problemele şi nevoile lor. Tot de ele depinde şi găsirea cuvintelor potrivite, care să conducă oamenii la o veritabilă împărtăşire a sentimentelor, fără vreo judecată ce răneşte, fără vreo stare de resentiment sau lehamite. Dacă oamenii se vor asculta cu adevărat unii pe alţii, vor deveni capabili să treacă peste neînţelegeri şi vor putea să se ierte reciproc. Aceasta este menirea celor din tipologia NOUĂ: să-i înveţe pe ceilalţi adevăratele valori ale comunităţii, ale grupului, lăsându-i să descopere că nimic nu este mai important decât comuniunea cu semenii. Unirea deschide calea către adevărata viaţă treimică.
Citiţi şi:
JAKOB LORBER – MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN
Omul – robot sau fiinţă liberă?
yogaesoteric
2009