Energie liberă gratuită ce este extrasă din vid! (I)

de Claudiu Țurțure

În timp ce unele fiinţe umane naive şi ignorante neagă cu vehemenţă şi îndârjire existenţa energiei misterioase a particulelor tahionice, un cercetător a inventat deja un motor ce captează energia imensă, gratuită şi nesfârşită a vidului, care are un randament formidabil de 5.000%. Incredibil pentru cei sceptici şi obtuzi, dar totuşi adevărat dacă luăm în consideraţie datele de laborator.

Există o energie inepuizabilă şi gratuită, care se află la îndemâna tuturor? Da, răspunde profesorul Claus W. Turtur, numai să ştim să o captăm. Dovada concludentă care stă la baza acestei afirmaţii este un motor electrostatic de putere mică.

La începutul secolului al XX-lea, Paul Dirac, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice, a descoperit o proprietate fundamentală a vidului, pe care-l definea ca fiind un spaţiu lipsit de orice materie, în particular de gaz. El a realizat că vidul este în realitate un „ocean“ de particule invizibile. Mai mult decât atât, aceste particule ocupă toate nivelurile de energie, fapt care produce atunci radiaţii electromagnetice aleatoare, ce sunt cunoscute sub numele de „fluctuaţii electromagnetice ale vidului“.

Ceea ce este extrem de remarcabil în cazul acestor fluctuaţii este că ele au energie. În urma unui calcul teoretic foarte simplu rezultă că energia vidului are chiar o valoare infinită. Fizicienii nu se simt stingheriţi de această valoare mai degrabă neobişnuită, căci ei acordă o importanţă mai mare variaţiilor de energie, decât valorii absolute a acesteia.

Energia vidului

Există totuşi un punct slab în acest raţionament: acesta este cel determinat de relativitatea generală care ia în considerare valoarea exactă a energiei vidului.

Într-adevăr, astrofizicienii urmăresc prin toate modalităţile să justifice expansiunea Universului. Dovada prezenţei energiei în spaţiul cosmic ar putea rezolva această enigmă. Ei sunt deci interesaţi de energia vidului despre care vorbeşte mecanica cuantică. Însă ei sunt în încurcătură pentru că această energie pe care o califică drept „sumbră“ (căci este invizibilă) şi de care au nevoie în modelul lor este de 1.040 de ori mai mică decât energia vidului.
Relativitatea generală şi mecanica cuantică nu sunt, deci, pe aceeaşi lungime de undă!

Cu toate acestea, dovada absolută a existenţei energiei vidului este astăzi confirmată, graţie, printre altele, validării experimentale a efectului Casimir, despre care vom vorbi puțin mai jos. Cu toate acestea, calculul energiei vidului reprezintă astăzi obiectul unor vii dezbateri, chiar dacă toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord că valoarea acesteia este absolut gigantică.

Profesorul Turtur de la Universitatea din BraunschweigWolfenbüttel face parte dintre puţinii oameni de ştiinţă care îndrăznesc să ia în considerare energia vidului pentru a-i interpreta proprietăţile fizice încă neînţelese.

El merge chiar mai departe, propunând un dispozitiv mecanic care permite „extragerea“ acestei energii ce se află în jurul oricărui corp material. Acest dispozitiv este inspirat din faimoasa descoperire a fizicianului olandez Hendrik Casimir.

Efectul Casimir

În anul 1948, H. Casimir susţinea că între două plăci conductoare apropiate şi neîncărcate electric, plasate în vid, trebuie să existe o forţă de atracţie. În practică, aceste două plăci sunt nişte oglinzi acoperite cu un strat metalic subţire.

Această forţă se explică perfect graţie fluctuaţiilor electromagnetice – numite, de asemenea, cuantice – ale vidului: undele electromagnetice rezultate din fluctuaţiile vidului exercită o „presiune de radiaţie“ asupra plăcilor. În medie, presiunea exterioară (marcată în desen prin săgeţi îngroşate) este superioară presiunii interioare (marcată prin săgeţi subţiri). Această diferenţă se explică prin existenţa unor fluctuaţii mai reduse între plăci, căci ele constituie o cavitate rezonantă.

Cu energia vidului totul se explică!

Orice sarcină supusă unei acceleraţii radiază energie electromagnetică. Această proprietate binecunoscută numită radiaţie continuă de frânare sau „bremsstrahlung“ este, de altfel, folosită în cadrul generatoarelor de raze X.

La scară microscopică, electronii care gravitează în jurul nucleului atomic suferă o acceleraţie. Într-adevăr, forţa resimţită de către pasagerii unui autovehicul care realizează un viraj este similară cu cea resimţită atunci când acest autovehicul pleacă de pe loc. Forţele corespondente nu au aceleaşi direcţii, dar în ambele cazuri este vorba despre o acceleraţie. În aceste condiţii, electronii ar trebui să piardă energie (pentru că ei radiază) şi să vină în mod inevitabil peste nucleu. Acest scenariu însă contrazice realitatea, în timp ce fizica nu dă nicio explicaţie acestui fenomen, mulţumindu-se să admită stabilitatea atomilor. Potrivit lui Claus Turtur, explicaţia este simplă: pierderile de energie ale electronilor prin radiaţia „bremsstrahlung“ sunt compensate de energia vidului. Astfel, electronii îşi păstrează nivelul de energie constant şi atomii nu colapsează.

Energia electronică asociată. O sarcină electrică creează în orice spaţiu un câmp electric. Acest câmp descreşte odată cu distanţa, fiind invers proporţional cu pătratul distanţei, r2 (sau proporţional cu 1/r2). Acest lucru înseamnă că dacă distanţa se dublează (respectiv se triplează), câmpul electric în punctul respectiv este de patru (respectiv nouă) ori mai mic. În orice zonă în care se află un câmp electric E, există o energie electrică asociată, ce este proporţională cu pătratul câmpului E (adică cu E*E). Deci oricărei sarcini electrice îi este asociată o energie (prin intermediul câmpului pe care ea îl generează), numită electrostatică, dacă sarcina este imobilă. Acum să revenim la apariţia acestei sarcini electrice. Câmpul electric nou creat se propagă în toate direcţiile în jurul sarcinii cu viteza luminii, c, în vid (c=299.792.458 m/s).

Ciclul de recuperare. Pe măsură ce câmpul electric se propagă şi zona electrizată se măreşte, energia electromagnetică radiantă creşte. Care este originea acestei energii? Profesorul Turtur precizează că această energie radiantă este de asemenea recuperată de către vid. Astfel se creează un ciclu între particula încărcată şi spaţiu (sinonimul vidului). În plus, potrivit calculelor, energia cedată particulei de către vid este superioară aceleia înapoiată de către particulă vidului.

Într-adevăr, se vor păstra numai frecvenţele care sunt „acordate“ cu cavitatea dintre plăci, celelalte fiind eliminate.
De aceea, asupra oglinzilor se exercită forţe rezultante care tind să le apropie una de cealaltă. Această forţă rezultantă, numită Casimir, este proporţională cu aria plăcilor şi invers proporţională cu distanţa dintre ele ridicată la puterea a patra: F=K*S/d4, unde K este constanta de proporţionalitate, S aria plăcilor şi d distanţa dintre ele. Remarcăm că această forţă descreşte foarte repede pe măsură ce îndepărtăm plăcile una de cealaltă. Acest efect este observabil pentru distanţe d de ordinul micronilor.
Expresia acestei forţe a lui Casimir, obţinută exclusiv din consideraţii teoretice, a fost verificată experimental în anul 1998 cu o marjă de eroare de 1%. Cu un astfel de rezultat, niciun om de ştiinţă nu se mai îndoieşte astăzi de existenţa energiei vidului.

Fenomen neclasic

Structura imaginată de profesorul Turtur se află la jumătatea drumului dintre dispozitivul experimental al efectului Casimir şi condensatorul asimetric denumit „lifter“, care este un ansamblu metalic uşor, ce levitează atunci când este supus unei diferenţe foarte mari de potenţial, datorită fenomenului de interacţiune electro-gravitaţională cunoscut sub numele de efectul BiefeldBrown, fenomen care nu a fost încă elucidat pe deplin.

 

Deasupra părţii care se învârte, numită rotor, ce este constituit din patru plăci metalice înclinate şi conectate printr-un ax, se află un disc metalic. Între rotor şi discul de deasupra este aplicată o diferenţă de potenţial de 10.000 până la 30.000 de volţi. Forţa de atracţie electrostatică (cea care atrage firele de păr atunci când ne dezbrăcăm de un pulover, de exemplu) nu este responsabilă de rotaţia motorului, căci plăcile rămân la distanţă constantă faţă de discul metalic. Pe de altă parte, efectele vântului ionic, chiar dacă joacă un rol indiscutabil, nu se află la originea mişcării rotorului. Într-adevăr, experimentele realizate în vid au demonstrat că rotorul continuă să se învârtă. Aceste rezultate experimentale dovedesc foarte clar faptul că fenomenul care survine nu este unul clasic.

Rotaţia în vidul de aer: funcţionează!

După ce au fost realizate în prealabil teste concludente în interiorul unei camere metalice vidate, au fost plasate în vid, într-o cameră de 100 mm diametru, două rotoare (cu un diametru de 51 milimetri şi de 58 de milimetri). În imaginea de mai jos este prezentat rotorul de 58 de milimetri diametru cufundat într-un ulei special adaptat pentru vid.

Cele patru palete metalice ale rotorului sunt aşezate pe un suport confecţionat din lemn de balsa acoperit cu un lac impermeabil care împiedică uleiul să pătrundă în structura lemnului. Un fir de cupru conectat la palete traversează flotorul, apoi uleiul, pentru a ajunge în contact electric cu cuva metalică ce se află în vid.
Capacul din plexiglas lasă să treacă firul de înaltă tensiune care alimentează un disc de aluminiu. Tensiunea electrică este ajustabilă între 0 şi 30 de kilovolţi. Presiunea din camera vidată este de 6·10-5 milibari. Deoarece între partea superioară a paletelor şi discul de aluminiu distanţa este de aproximativ 20 de milimetri, este posibil să se aplice o tensiune electrică de 16 kilovolţi, fără să se creeze un arc electric. În aceste condiţii, rotorul realizează o rotaţie completă în 2-3 ore.

Un randament de 5.000%!

În plus, măsurătorile efectuate indică generarea unei puteri mecanice superioare puterii electrice consumate! Trebuie să mai precizăm faptul că la baza funcţionării misterioase a acestui motor se află, potrivit profesorului Turtur, energia vidului! Cu toate acestea, puterile consumate de prototipurile studiate sunt foarte slabe, de ordinul nanowaţilor (1nW=10-9W). Astfel, pentru un consum electric de 2,9 nanowaţi, puterea mecanică produsă este de 150 de nanowaţi. Un randament de aproximativ 5.000%! După părerea lui Claus Turtur, construirea motoarelor electrostatice de mare putere nu ar prezenta nicio dificultate conceptuală. După calculele sale, un rotor cu un diametru de 12 metri ar putea produce 20 de kilowaţi.

Amănunte convingătoare despre măsurătorile experimentale realizate în cazul motorului electrostatic supraunitar (căci randamentul lui este superior unităţii) sunt descrise în documentul „Conversion of the Vacuum-energy of Electromagnetic Zero-Point Oscillations into Classical Mechanical Energy“ (http://www.gsjournal.net/old/physics/turtur1e.pdf, pagina 61).

Studii blocate

Fizica clasică nu reuşeşte să explice funcţionarea acestui motor. Acest fapt ar trebui să incite în mod considerabil curiozitatea lumii ştiinţifice şi să conducă la continuarea cercetărilor realizate pe această temă, urmate de publicarea a nenumărate lucrări ştiinţifice. Însă ce se petrece în realitate? Nimic. Niciun sprijin nu este alocat pentru a aprofunda aceste cercetări care sunt de altfel extrem de promiţătoare. Mai rău: profesorul Turtur este obligat să-şi înceteze cercetările pe motiv de suprasolicitare profesională! Într-o convorbire privată recentă, el s-a plâns că este victima unei tentative de blocare a cercetărilor sale în domeniul energiei vidului.

Acesta este fără îndoială un motiv în plus pentru ca studiile sale referitoare la motorul electrostatic descris mai înainte să continue, ca de altfel şi cele referitoare la un alt motor mai compact, capabil să producă 1 kilowat, dar care nu a fost încă experimentat. Este vorba despre un magnet permanent, de formă cilindrică, aflat în rotaţie într-o bobină (vezi aici).

Cititorii care au cunoştinţe ştiinţifice şi înţeleg limba engleză vor putea lectura cu folos un document pus la dispoziţie recent de către profesorul Turtur, în care el explică funcţionarea şi construcţia acestui generator (vezi aici). Aviz amatorilor!

Articol preluat din Caietul Taberei yoghine de vacanță Costinești 2011, vol. 2,  publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.

Citiți și:

O provocare tehnico-științifică: motorul cu apă
O nouă tehnologie de tip free energy este în curs de validare
Energia tahionică, o nouă paradigmă în vindecarea holistică (1)

 

yogaesoteric
17 ianuarie 2014