Epicur, un filozof cu mult înaintea epocii sale, a fost ţinta unei campanii de dezinformare în secolul 3 îCr

În secolul 3 îCr, filozoful grec Epicur a întemeiat o şcoală filozofică a cărei doctrină enunţa, printre altele, faptul că una dintre cheile fundamentale ale atingerii desăvârşirii (care era văzută ca un fel de „linişte” supremă) este „plăcerea” – pe care el o înţelegea în sensul plăcerii rafinate, sufleteşti şi (în special) intelectuale şi o asocia cu ascetismul. De altfel, una dintre componentele învăţăturii sale era etica şi, în măsura în care îi putem reconstitui corect ideile din fragmentele textelor sale care s-au păstrat până în prezent, această etică era foarte riguroasă. Când s-a mutat la Atena, Epicur a cumpărat o grădină pentru a se întâlni cu discipolii săi şi astfel şcoala sa filozofică a ajuns să fie numită „şcoala din Grădină”.

Epicur era de provenienţă modestă, era exilat şi era sărac, ori faptul că a avut îndrăzneala de a crea o şcoală filozofică în Atena – filosofia fiind considerată un prerogativ al „elitelor” – i-a atras ura şi dispreţul acestora. În plus, Epicur era destul de critic şi, se pare, se exprima ironic, în modul în care se referea la diferiţi filosofi contemporani cu el, dar aceasta nu poate justifica faptul că secole la rând, atât el cât şi şcoala sa au fost invariabil defăimaţi, de parcă toţi ceilalţi filosofi ar fi avut o imensă aversiune faţă de el. Contemporanii săi îl calomniau şi îl insultau fără încetare, numindu-l cu fel şi fel de cuvinte peiorative, dintre care cel mai şocant este acela de porc.

„Şcoala din Grădină” a devenit, curând după întemeierea sa, ţinta a numeroase zvonuri defăimătoare privitoare la faptele care s-ar fi petrecut, chipurile, acolo, iar principala ţintă a calomniilor era chiar Epicur. Se vorbea despre cele mai desfrânate orgii sexuale, că se împreunau trupeşte fără încetare, că beau şi mâncau ca porcii etc.

Aparent paradoxal, în ciuda faptului că era atât de ponegrită şi că Epicur însuşi era atât de dispreţuit şi calomniat, „şcoala din Grădină” avea un foarte mare succes şi nu înceta să câştige adepţi. Proasta reputaţie a lui Epicur îl asocia cu promovarea unui cult cvasi-orgiastic al excesului şi cu anumite practici sectare. De exemplu, stoicii (principala şcoală rivală) l-au stigmatizat, fără însă să investigheze faptele reale. Ba mai mult, au „creat” ei înşişi dovezi false care să demonstreze, chipurile, faptele pentru care îl acuzau. A rămas notorie în istorie „opera” lui Diotimos, un stoic care a compus el însuşi 50 de scrisori cu caracter obscen, pe care le-a făcut publice atribuindu-i-le lui Epicur, pentru a-l discredita.

Iată doar câteva dintre calomniile la adresa lui Epicur: se culcă cu femeile de la şcoala sa, îşi prostituează fratele, vomită din cauza exceselor, îi plac obscenităţile, se dedă practicilor sectare, preia filosofia altora, nu e cetăţean atenian… Adevărul istoric era însă altul. La şcoala lui Epicur erau admise femei, iar aceasta nu se făcea în scopul „desfătărilor orgiastice”, ci pentru a le da o şansă la învăţătura filosofică. Şcoala asigura cheltuielile pentru mâncare şi, cu toate că istoric sunt pomenite şi banchete rafinate, totuşi Epicur a rămas faimos pentru „dieta” compusă din apă şi pâine. Se ştie că opera sa a fost vastă, dar prea puţin s-a păstrat din aceasta pentru a ne pronunţa asupra măsurii în care el s-a inspirat din lucrările lui Democrit.

Competiţia dintre diferitele şcoli filozofice era o practică curentă la vremea respectivă, de ce a luat oare o amploare atât de mare şi o direcţie atât de stranie în cazul lui Epicur? Ce făcea el de fapt şi ce vină avea? Epicur trăia şi „predica” un hedonism ascetic similar ordinelor călugăreşti. Probabil era, pur şi simplu, cu mult înaintea epocii sale, căci altfel nu ne putem explica înverşunarea cu care a fost atacat. Criticile şi blamările care îl vizau nu exprimau decât conflictele interioare şi refulările celor care le emiteau, căci nu aveau, faptic, nicio corespondenţă reală.

Odată cu trecerea timpului, Epicur a fost „reabilitat” prin studierea atentă atât a textelor istorice, cât şi a fragmentelor din lucrările sale care s-au păstrat. Din aceste studii relativ recente reiese că Epicur nu se face vinovat de niciuna dintre acuzele care i-au fost aduse şi că atât el, cât şi cei care l-au urmat, au fost adepţi ai unei etici exigente, care punea la loc de frunte raţiunea, voinţa, cultura, discernământul. În timp ce în percepţia publică a vremii „Grădina” era asociată cu desfrânarea sexuală şi cu perversiunile, în realitate aceasta oferea un cadru liniştit, echilibrat şi rafinat pentru aprofundarea filozofiei, iar relaţiile dintre cei care o frecventau erau armonioase şi prieteneşti, lipsite de tenta sexuală care li se atribuia. (Mai mult, se pare că unii contemporani îi ironizau pe epicurieni pentru că erau „eunuci”.)

În felul său, trecerea timpului a făcut în acest caz dreptate. Calomniatorii lui Epicur au căzut în uitare, iar unii dintre ei sunt cunoscuţi doar prin faptul că l-au calomniat. În schimb, Epicur este considerat acum unul dintre cei mai de seamă filosofi ai antichităţii. El a rămas, după trecerea a mai mult de două milenii, celebru; în prezent, Epicur este chiar foarte mult apreciat. Despre Diotimos, însă, nimeni nu-şi mai aminteşte. Se pare că singurul aspect reţinut de istorie despre el este faptul că este autorul acelei abominabile falsificări a scrisorilor atribuite lui Epicur. Faptul este cu atât mai ruşinos şi mai demn de dispreţ cu cât Diotimos era stoic, iar stoicii predicau virtutea şi, chipurile, îi atribuiau o importanţă crucială.

Ceea ce s-a petrecut cu Epicur – indiferent cum au numit aceasta contemporanii săi – este dezinformare. De altfel, acesta este primul caz (din punct de vedere istoric) riguros documentat pe care l-am regăsit asupra folosirii dezinformării pentru a distruge un grup de factură spirituală. Acestea se petreceau în secolul 3 îCr. Cât de puţin s-au transformat oamenii de atunci şi până acum? Regăsim în povestea lui Epicur şi în campania de dezinformare a cărei ţintă a fost „şcoala din Grădină” foarte multe elemente care sunt dureros de familiare. Ele se folosesc şi în prezent, în campaniile de dezinformare îndreptate împotriva unor şcoli spirituale.

Citiţi şi:

Manipulare şi dezinformare în cazul Gregorian Bivolaru. Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie

Propaganda – origini, categorii şi metode

yogaesoteric
11 noiembrie 2020