Epidemia concentrării pe propria persoană
Într-un timp caracterizat de neliniști, nesiguranţe și anxietate cvasigeneralizată, manierele în care înţelegem să avem grijă de viaţa noastră emoţională și de sănătatea noastră psiho-mentală îmbracă tot mai des forma unor tendinţe care vin și pleacă în valuri, multe luând cu ele banii, timpul și speranţele noastre și lăsându-ne într-o stare cel puţin la fel de proastă ca aceea în care ne-au găsit.
Pe măsură ce strategiile găsite pe internet, sugerate în aplicaţii sau „desecretizate” pe bani frumoși de către vreun avocat al fericirii eterne, eșuează una după alta, fără îndoială ajungem să ne întrebăm la un moment dat dacă există într-adevăr o soluţie la problemă sau dacă nu cumva această viaţă, așa problematică cum e acum, este apogeul dincolo de care nu ne mai așteaptă nimic bun.
Comportamentele care gravitează în jurul simplului scop de a avea grijă de tine pot fi grupate în categoria nebuloasă #selfcare, hashtag cu mai bine de 13 milioane de menţionări pe Instagram, care în ultimii doi ani a dus la nașterea unei adevărate industrii. Luaţi în colimator sunt în principal tinerii, din moment ce ei sunt generaţia cea mai prezentă online, cea mai receptivă la noile tehnologii și cea mai anxioasă, după cum au demonstrat-o deja multiple studii. Încă din 2015, cifrele arătau că generaţia milenialilor era mult mai dedicată ideii de îmbunătăţire a sinelui decât generaţiile precedente, tinerii de azi dedicând de două ori mai mult timp decât părinţii lor unor activităţi considerate de bază pentru sănătatea fizică și emoţională, precum planuri de dietă și exerciţii fizice, terapie și life coaching, dar și aplicaţii care să le reamintească pe timpul zilei să zâmbească, să bea apă, să se uite la copaci în drum spre casă sau să discute cu cineva dacă au nevoie.
Unul dintre motivele pentru care mișcarea #selfcare a fost ridicată la rangul de aspect esenţial pentru o viaţă sănătoasă este, cel puţin în Statele Unite, scumpirea îngrijirii medicale. Sondajele arată că milenialii prioritizează activităţile de tip selfcare peste mersul la doctor și răspund în general mai bine la mesajele despre îngrijirea sinelui decât la mesajele despre îngrijirea sănătăţii. Nu este de mirare atunci că piaţa dispozitivelor medicale de tip selfcare, precum pedometre, monitoare pentru somn, pentru tensiune, pentru glicemie, pentru temperatură, kituri pentru fertilitate etc., se preconizează că va ajunge anul acesta la 17 miliarde de dolari.
Unii critici văd trendul #selfcare tocmai ca pe un cal troian folosit de marile companii IT pentru a vinde aplicaţii și dispozitive care, de o manieră sau alta, te „supraveghează” și în cele mai intime momente, iar alţii îl consideră un truc ieftin folosit de „angajatorii capitaliști neoliberali”, care le oferă angajaţilor masaje gratuite la locul de muncă pentru a-i păcăli să lucreze de fapt mai mult.
Acest trend este criticat pentru glorificarea indulgenţei de sine, a comodităţii, a lenei, din moment ce #selfcare a devenit orice, de la a mânca sănătos la a mânca după pofta inimii, de la a face sport la a face pauză de la sport. Acești critici, în general conservatori, deplâng dispariţia tipului de adult care înţelegea cum funcţionează visul american – dacă muncești mult și sacrifici tot, vei fi recompensat pe măsură. Acuzele sunt, pe de o parte, îndreptăţite, dar, pe de altă parte, periculoase sau de-a dreptul nedrepte, mai ales luând în considerare că experienţa multor tineri americani, cel puţin de la criza financiară din 2008 încoace, este că visul american a devenit un mit. Scandalul care a lovit recent mai multe universităţi americane de top, după ce a apărut în presă faptul că numeroși părinţi bogaţi și bine-cunoscuţi au dat mită ca fiii și fiicele lor să fie admiși, în detrimentul altor copii cu note similare, a picat ca ultimul cui bătut în coșciugul visului american.
Revenind la ideea de bază a acestei analize, devine evident că ar fi necesar să abordăm cu multă sensibilitate și precauţie orice metode de a reduce anxietatea, afecţiunea cu cea mai mare prevalenţă la nivel mondial și care afectează 18% din populaţia americană adultă și 25% din populaţia cu vârste între 13 și 18 ani, din care doar o treime primește tratament. Ideea de a spune „nu” unor aspecte și „da” altor aspecte în funcţie de nevoile emoţionale de moment nu doar că NU este rea în sine, ci este esenţială pentru a duce o viaţă echilibrată. Există însă multe căi de a duce acest demers în direcţia greșită.
Îngrijirea de sine, ca obsesie
Adevărul este că toate sfaturile din lume cu privire la sănătate s-ar putea rezuma la: mănâncă mai puţin și mai bine, mișcă-te mai mult și mai des, nu fuma, nu bea și speră că o să fie bine. Ce ne place să căutăm, însă, sunt variaţiuni pe aceeași temă, fiecare cu un set de instrucţiuni tot mai inedite de a rezolva aceeași problemă. Graţie dezvoltării tehnologiei, acum putem să ne măsurăm foarte exact și progresul, ceea ce în mod ironic creează o nouă nevoie – nu mai este suficient doar că ne simţim mai bine, ci avem nevoie de ceva care să ne confirme că facem o treabă bună. Deodată, atenţia se mută de pe sine la datele cu privire la sine și începem să abordăm problema sănătăţii emoţionale și mintale cu aceeași energie obsesivă și opresivă cu care ne urmărim și interesul carieristic, apreciază foarte corect scriitoarea americană Charlotte Liberman.
Dacă americanii asociază stresul și ideea de a fi mereu ocupaţi cu un anumit statut social și prestigiu, conform unor studii, atunci aceasta ar explica satisfacţia de a putea măsura succesul unei rutine de îmbunătăţire a sinelui. Doar că, în acest context, eliminarea anxietăţii devine doar încă un obiectiv de bifat, ceea ce pentru unele persoane înseamnă doar un volum adiţional de muncă și stres. Un studiu de marketing realizat în Marea Britanie pe un grup de 200 de femei care purtau un dispozitiv Fitbit – ce urmărește mai multe date, precum tiparele de somn, pulsul, numărul de pași făcuţi pe zi – a arătat că aproape 80% dintre femei se simţeau presate să atingă ţintele zilnice și se simţeau vinovate când nu puteau. Ba, mai mult, 59% dintre femei au mărturisit că se simt „controlate” și 30% s-au referit la Fitbit ca la „dușmanul” lor. Desigur, rezultate atât de restrânse nu pot fi generalizate, dar ele evidenţiază potenţiala apariţie a noi motive pentru autocritică atunci când monitorizăm acest tip de „muncă”. În cazuri extreme chiar, la persoane cu tendinţe perfecţioniste, îmbunătăţirea sinelui poate deveni chiar o obsesie.
Ceea ce câștigăm este o iluzie că deţinem și mai mult control asupra propriei vieţi și, deci, cumva avem mai multă putere de a o transforma. Însă cuantificarea proceselor de îmbunătăţire a sinelui prin rapoarte asupra pașilor, somnului, caloriilor etc., care ne sunt mereu la îndemână, ne încurajează să ne atomizăm așteptările cu privire la propria viaţă și să ne blocăm în cele mai mici eșecuri. Situaţia nu o să se transforme dacă valorile care ne fac să fim obsedaţi de muncă sunt aceleași care ne încurajează să ne „optimizăm” prin aceste sisteme metrice, crede Liberman. Până la urmă, ce ne interesează, de fapt? Să fim mai fericiţi și sănătoși? Sau să ne vadă lumea la „muncă”?
Îngrijire de sine, dar să vadă toată lumea
Întrebarea are sens în condiţiile în care există o presiune în social media de a „presta” public și a-ţi împărtăși victoriile personale cu toată lumea, victorii care se pot transforma chiar și în oportunităţi de marketing personal. Iar aceasta este probabil cea mai serioasă critică ce poate fi adusă ideii de îmbunătăţire a sinelui – faptul că nu mai are atât legătură cu autodisciplina sau cu vreo virtute morală, ci este o emblemă a unui anume tip de succes cultural.
Realitatea este că mișcarea a migrat rapid într-o piaţă, multe postări #selfcare fiind de fapt postări sponsorizate de fel de fel de companii care profită de faptul că orice poate trece drept #selfcare, de la o mască facială cu papaya la scosul câinelui la plimbare. Oportunităţile de marketing sunt nesfârșite, dar nu sunt pentru toată lumea. Amy Larocca scrie în New York Magazine că, în lumea studiourilor de meditaţie de lux, a detoxifierilor ayurvedice și a saloanelor de înfrumuseţare cu protocoale de îngrijire a pielii în 10 pași și care costă 1.000 de dolari, #selfcare este valabil doar pentru cei care au timp și bani. Cu sucuri verzi la 10 dolari și clase de spinning la peste 35 de dolari, majoritatea activităţilor la care ar trebui să aspire cineva care dorește să își ridice sinele la un anumit nivel sunt inaccesibile pentru oamenii de rând. Ceea ce arată încă o dată că mișcarea s-a erijat de fapt într-o ambiţie de a accesa un anumit stil de viaţă și nu mai are nicio legătură cu sinele, ci doar cu imaginea sinelui în societate. Doar că sentimentele de inadecvare, de neputinţă și autocritică vin la pachet cu râvna după ceea ce nu putem avea.
Jordan Kisner scrie în The New Yorker că America are o istorie aparte cu ideea capacităţii de a-ţi îmbunătăţi sinele, care mereu a fost apanajul unei clase – bărbaţi albi, educaţi și bogaţi – și motiv de subjugare a minorităţilor. În documente scrise în anii 1850, sclavia este justificată prin faptul că „o degradare a conştiinţei” i-ar fi făcut pe sclavii africani „incapabili să aibă grijă de ei înșiși”, în timp ce imigranţii care au venit din sudul și din estul Europei în America spre finalul secolului al XIX-lea erau consideraţi „inadecvaţi” pentru că le-ar fi lipsit „ideile și atitudinile pe care bărbaţii cum se cuvine le adoptă în ce privește grija faţă de sine și autocontrolul”. Se poate spune deci că #selfcare în America a implicat dintotdeauna un anumit grad de prestanţă publică, în sensul că o persoană nu doar era necesar să fie capabilă să aibă grijă de sine, ci era nevoie să o demonstreze în faţa societăţii, notează Kisner.
Astăzi însă putem și ar fi necesar să spunem că o clasă superioară care îi ţine predici unei clase inferioare despre #selfcare, fălindu-se cu regimuri, planuri și protocoale pentru care nimeni nu are nici timp, nici bani, demonstrează o lipsă de consideraţie care zugrăvește mișcarea #selfcare ca nimic mai mult decât o obsesie pentru sine. Este crucial de spus că anxietatea nu se tratează cu o vizită la spa sau cu varianta low-cost – o baie cu bule acasă –, iar supoziţia că se tratează așa poate fi periculoasă.
„Această mișcare se adresează oamenilor care trec printr-un stres minor sau care doar vor să își crească nivelul general de satisfacţie. Dar să te aștepţi sau să încurajezi oameni cu simptome de tulburări mintale pentru care există tratament să aibă grijă de ei înșiși în stilul acesta înseamnă să muţi povara bolii de pe sistemul de sănătate publică pe umerii persoanei. Sincer vorbind, dacă ar fi putut să aibă grijă de ei înșiși la acel nivel, nici nu ar fi ajuns la problemele pe care le au acum. Și, pentru aceste persoane, este esenţial să primească ajutor din afară pentru a se recupera”, conchide Paul Appelbaum, profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia și fost președinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie.
Îngrijirea de sine, ca semn al timpului
Explozia de sfaturi și strategii pentru îngrijirea sinelui nu s-a petrecut în vid, ci într-o lume în care grija pentru celălalt este cu adevărat în criză. Unii analiști, precum Carl Cederström și André Spicer, autorii cărţii The Wellness Syndrome (Sindromul stării de bine), dau vina pe colapsul contractului social pentru mania modernă legată de mâncatul curat, gânditul curat și iubitul în moduri radicale. Aceste obiective nu sunt rele în sine, însă arată că, pe măsură ce situaţia pare să se înrăutăţească în lume, iar serviciile de sănătate mintală sunt profund deficitare chiar și în ţările dezvoltate, conversaţia publică se axează pe împlinirea personală, într-o tentativă disperată de a simţi că avem un oarecare control asupra propriei vieţi.
Cu toţii avem nevoia umană de bază de a ne dezvolta și a deveni mai buni, dar mișcarea #selfcare nu este despre asta, crede Cederström, profesor la Universitatea din Stockholm. „Este necesar să ne gândim serios de ce a devenit atât de popular ceva de genul acesta în societatea de azi. În parte, este o reflexie a societăţii în care trăim, care este fragmentată și în care solidaritatea este puternic ameninţată. Eu cred că în spatele mișcării este o puternică retorică individualistă, care este foarte populară astăzi în special în statele care au decis că este mai ușor să lase sănătatea pe mâna privaţilor”, spune profesorul. Practic, ne îndeamnă să ne întrebăm dacă această mișcare este simbolul unei generaţii care vrea cu tot dinadinsul să aibă grijă de ea însăși sau este simbolul unei societăţi care a eșuat în demersul de a avea grijă de cetăţenii săi.
Jennifer Silva, sociolog și autoarea cărţii Coming Up Short: Working-Class Adulthood in an Age of Uncertainty (Eșecul ridicării la nivelul stabilit: Statutul de adult din clasa muncitoare, într-o eră a nesiguranţei), crede că neoliberalismul este cel care a transformat radical gândirea noastră despre sine. Ceea ce autoarea numește „asalt” asupra clasei muncitoare și a standardului de viaţă al muncitorilor a dus automat la adoptarea de către tinerii adulţi a unei viziuni profund individualiste și terapeutice despre lume și, respectiv, dezvoltarea personală. Tinerii pe care i-a intervievat pentru cartea sa nu aveau niciun dram de încredere în politică sau în acţiuni colective pentru a-și rezolva problemele sau a găsi un sens în viaţă. În limbajul sociologului C. Wright Mills, le lipsea imaginaţia sociologică ce le-ar fi permis să își conecteze problemele personale la probleme publice.
Fie că este vorba despre colapsul contractului social și problemele sistemelor de sănătate, fie că este vorba despre declinul clasei muncitoare, autorii celor două cărţi menţionate mai sus cad de acord asupra faptului că ritualizarea obsesivă a procedeelor de îmbunătăţire a sinelui se face în detrimentul angajamentului colectiv, prăbușind orice problemă socială într-o căutare personală după o viaţă mai bună. „Mișcarea wellness a devenit o ideologie”, notează Cederström și Spicer. Iar „problemele zilelor noastre pot fi rezolvate doar prin capacitatea noastră colectivă de a transforma lumea, nu prin terapie personală”, completează Silva.
Îngrijirea de sine, ca religie
Argumentarea autorilor amintiţi este foarte des răsturnată de următoarea premisă: Dar, ca să pot să am grijă de oameni și de ceea ce iubesc, este necesar mai întâi să mă iubesc și să am grijă de mine. Este chiar adusă în discuţie și regula de aur a creștinătăţii – „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine, cum o să știu să îmi iubesc aproapele? Problema acestui raţionament este că noi înţelegem iubirea destul de unidimensional, ca infatuare – un bulgăre de emoţii benefice când ne uităm în oglindă cu ochelari roz și vedem doar ce speciali și perfecţi suntem. Această iubire de sine, care condiţionează iubirea aproapelui, nu este iubirea despre care vorbește Iisus în acest pasaj. De fapt, când spunem că iubirea de sine vine înaintea iubirii aproapelui practic spunem că iubirea de sine este a doua cea mai importantă poruncă, după iubirea lui Dumnezeu, și creăm astfel trei porunci fundamentale, în loc de două.
Deci, ce înseamnă să îţi iubești aproapele ca pe tine însuţi? În Biblie se presupune că oamenii se iubesc pe sine nu în sensul de infatuare, ci că înlăuntrul nostru, chiar sub multiple straturi de ură sau dezgust de sine, tot suntem centraţi pe sine și ne dorim ce e bine pentru noi. La aceasta se referă Pavel când spune: „Fiindcă nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte și are grijă de el, așa cum face și Cristos pentru Biserică.” Atunci când Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, pur și simplu a scos în evidenţă cât de important este să ne pese cu adevărat de starea de bine a celor din jur și a dat un exemplu practic despre ce înseamnă această iubire prin pilda samariteanului. De acolo ar fi necesar să înţelegem că nu este indicat să trecem pe lângă oameni, poate prea absorbiţi de problemele personale, ci să fim atenţi la cei din jur și la nevoile lor. Și mai mult, pasaje precum: „Nu faceţi nimic din ambiţie egoistă, nici din îngâmfare, ci, în smerenie, consideraţi-i pe alţii mai presus decât voi înşivă” ar fi necesar să contrabalanseze orice idee că iubirea altora este condiţionată de iubirea sinelui.
În concluzie, este absolut greșit să te iubești pe tine? Nu. Este normal și de dorit să poţi să afirmi că te iubești, pentru că Dumnezeu te-a creat sau pentru că Dumnezeu te iubește. Problema este că filosofia seculară a iubirii de sine pornește de la premisa că oamenii sunt fundamental buni și, deci, demni de iubit. Dacă nu putem vedea aceasta înseamnă că avem o problemă de rezolvat. Scriptura arată altceva: valoarea noastră constă în faptul că suntem fiinţe create, dar bunătatea și capacitatea noastră de a iubi și a fi iubiţi stau strict în jertfa lui Iisus, care ne-a acoperit toate păcatele și ne-a restaurat pentru a putea fi iubiţi complet.
Când ne mai gândim că antidotul la vremurile grele pe care le trăim nu poate fi decât o interiorizare în scopul iubirii de sine, ar fi indicat să ne aducem aminte de avertismentul lui Pavel: „Să ştii că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine.” Acest avertisment arată clar că există o iubire de sine diferită de ce își dorește Dumnezeu să simţim O iubire egoistă, o infatuare care uzurpă chiar locul de drept pe care Dumnezeu ar fi necesar să îl ocupe în inimile noastre. Adevărata iubire de sine este acceptarea noastră ca oameni recuperaţi, nu prin meritele noastre, ci în ciuda a tot ce suntem. Iar această iubire de sine își are locul ei. Dar, ca făpturi create după imaginea lui Dumnezeu, a cărui calitate principală este dragostea neegoistă, suntem cei mai fericiţi atunci când ne concentrăm nu pe nevoile și pe binele nostru, ci pe nevoile și pe binele celorlalţi. Faptul că suntem atât de departe de ceea ce este de fapt propria noastră natură arată cât de mult ne-am îndepărtat de sursa Iubirii în sine, de Dumnezeu.
Citiţi şi:
Poveste de dragoste cu tine însuţi (I)
Acordă-i lui Dumnezeu primul loc în viaţa ta!
Ceea ce vedem în aproapele nostru nu este altceva decât ceea ce există în noi înșine
yogaesoteric
14 decembrie 2019