Este real. SUA au rămas proprietatea Marii Britanii, iar Marea Britanie este proprietatea Vaticanului (II)

Citiţi prima parte a articolului

Benjamin Franklin a fost un francmason notoriu, activ chiar în locul unde s-a organizat Războiul pentru Independenţă: Franţa, fiind membru în lojile francmasonice Cele Nouă Surori şi San Juan, care au manipulat inclusiv Revoluţia Franceză din 1789. A fost un iniţiat al extrem de exclusivei Loji Regale a Comandorilor Templului de Vest din Carcassonne. A fost de asemenea membru al Clubului Satanic Hellfire (n.n. Focul Iadului), împreună cu un prieten apropiat, Cancelarul Britanic al Eşichierului, Sir Francis Dashwood, asociat cu multe grupuri ezoterice, inclusiv cu Frăţia Universală Druidă. Dashwood dispusese săparea unei peşteri uriaşe pe domeniul său din West Wycombe (Wicca), unde practica ritualuri satanice şi ceremonii sexuale magice. Voi explica această obsesie pentru ritualurile sexuale într-un capitol ulterior. Deocamdată doresc să subliniez că eu nu condamn în bloc tradiţia druidă sau wiccană. Nici vorbă de aşa ceva. Nu fac decât să insist asupra folosirii cu rea-voinţă a acestei cunoaşteri, care poate fi folosită cu multă înţelepciune şi iubire de către oamenii orientaţi benefic. Motivul pentru care afirm că acei oameni erau druizi este pentru a confirma astfel că înţelegeau şi operau cu cunoaşterea ezoterică, deşi o condamnau în public, ascunzându-se sub mantaua creştină.

Alţi membri ai Clubului Hellfire la vremea respectivă erau: Frederick, prinţul de Wales, primul ministru, Lordul Amiralităţii şi primarul Londrei. Aceasta era compania pe care o cultiva Benjamin Franklin, omul care avea să conducă o „revoltă” împotriva Coroanei Britanice! În realitate, el a fost agentul cu indicativul 72 al serviciului secret britanic, organizaţia creată de oameni ca Francis Bacon şi dr. John Dee în timpul domniei reginei Elisabeta I. Săpăturile făcute în anul 1998 sub locuinţa lui Franklin din 36 Craven Street, lângă Trafalgar Square din Londra, au dus la descoperirea a zece cadavre, dintre care şase de copii, datate ca aparţinând perioadei în care a locuit acolo Franklin. Explicaţia oficială este că Franklin şi soţia sa se ocupau fie cu jefuirea cimitirelor, fie cumpărau cadavre pentru cercetări medicale. Cine poate crede însă aşa ceva, ştiut fiind că Franklin era implicat într-un grup care se ocupa cu sacrificiile rituale, de genul celor practicate în antichitate de Frăţia Babiloniană? Încă ceva: cei doi satanişti, Franklin şi Sir Francis Dashwood, au scris o carte de rugăciuni care a devenit nucleul actualei Cărţi Creştine de Rugăciuni! Întrucât Dashwood mai era numit şi Lord DeSpencer, cartea a devenit faimoasă sub numele de Cartea de Rugăciuni Franklin-DeSpencer, iar în America sub numele de Cartea de Rugăciuni a lui Franklin.

La fel ca şi ceilalţi părinţi fondatori, Franklin a lucrat pentru Frăţie atât în Europa cât şi în America, şi nu este deloc un accident faptul că atât Franklin cât şi Jefferson au fost numiţi la un moment dat, în perioade diferite, să reprezinte interesele americane într-unul dintre principalele centre ale Frăţiei, Paris, la fel cum a făcut-o la vremea lui şi Sir Francis Bacon, care a reprezentat interesele britanicilor. Contactele strânse ale lui Franklin cu societăţile secrete franceze au determinat atât de mulţi revoluţionari şi francmasoni francezi, precum Lafayette, să se implice în Războiul American pentru Independenţă. Contactele sale invizibile i-au asigurat şi serviciile francmasonului german baronul von Streube, care a servit în armata lui Frederick al Prusiei. Streube a jucat un rol semnificativ în război, la fel ca şi francmasonul de rang înalt George Washington, comandantul armatei americane şi primul preşedinte al Statelor Unite. Marea majoritate a ofiţerilor săi erau francmasoni, la fel ca şi comandanţii trupelor britanice.

Comandantul-şef al trupelor britanice din Războiul American pentru Independenţă era Lord Geoffrey Amherst, iar cel care i-a plătit intrarea în rândul ofiţerilor britanici a fost Lionel Sackville, primul duce de Dorset, un asociat al ducelui de Wharton. În anul 1741, Sackville şi Wharton au devenit Cavaleri ai Ordinului Jartierei, ordinul cavaleresc al elitelor instituit de monarhia britanică, care se întrepătrunde cu celelalte reţele de „cavaleri”, precum Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim, de Malta. Simbolul Cavalerilor Ordinului Jartierei este crucea roşie pe un scut alb. Sackville a organizat reţeaua francmasonică a Lojii Marelui Orient din Italia, care a lucrat mai târziu cu foarte secretoşii Carbonari şi cu Alta Vendita. Fiii săi, George şi Charles conte de Middlesex, erau amândoi francmasoni cât se poate de activi. În anul 1733, Charles Sackville a creat o lojă în rândul Nobilimii Negre din Florenţa, în Italia, şi a fost co-fondator al Societăţii Dilettanti, alături de prietenul lui Benjamin Franklin, Sir Francis Dashwood. Charles Sackville şi Dashwood erau membri ai unui grup de elită alcătuit din francmasoni din jurul prinţului de Wales Frederick, care era la rândul lui membru al Clubului Hellfire.

Fratele mai mic al lui Charles, George, a fost numit colonel al Regimentului 20 Infanterie, devenit mai târziu Regimentul Puşcaşilor Lancashire, şi maestru al lojii francmasonice a acestuia. Unul din membrii lojii sale era locotenent-colonelul Edward Cornwallis, un alt comandant al armatei britanice în timpul Războiului American pentru Independenţă. Cornwalis, al cărui frate era Arhiepiscop de Canterbury, a fost numit Guvernator al Noii Scoţii în anul 1750 şi a format acolo o lojă francmasonică. Sub comanda lui Cornwalis se afla căpitanul James Wolf, un alt personaj care avea să joace un rol vital în Războiul pentru Independenţă. În anul 1751, George Sackville a devenit mare maestru al Marii Lojii Irlandeze, principalul organism la care erau afiliate lojile din armata britanică aflată în colonii. În 1775, când războiul din America ajungea la apogeu, acelaşi George Sackville, prieten apropiat cu regele Nobilimii Negre, George III, a fost numit Secretar de Stat însărcinat cu afacerile coloniilor americane!

Aceasta era reţeaua la care era conectat Benjamin Franklin. Ca să nu lungim vorba, Frăţia Babiloniană a fost cea care a controlat şi a manipulat în realitate, prin intermediul francmasonilor, ambele tabere ale Războiului American pentru Independenţă, aşa cum procedează de altfel în cazul tuturor războaielor.

Aşa cum au căzut de acord toţi istoricii, operaţiunile militare şi navale ale armatei britanice în timpul Războiului American pentru Independenţă au fost extrem de prost coordonate. Nu se pune problema unei victorii a coloniştilor, ci doar a unei auto-înfrângeri a britanicilor. Acum înţelegem de ce, şi care au fost canalele care au cerut aceasta. Regimentele britanice erau înţesate de loji francmasonice care interferau cu fraţii lor din armata americană. Benjamin Franklin se afla chiar la Paris în timpul acestei perioade cruciale, comunicând la fel de uşor cu lojile britanice şi cu cele franceze. În plus, Parisul era, şi încă mai este, un centru major al operaţiunilor de spionaj ale serviciilor secrete britanice. Principalul rol al directorului general al Poştei era în mod tradiţional acela de spionaj, căci avea acces la toate formele de comunicare.

La acea vreme, Anglia a divizat acest post, acordându-l simultan lui Sir Francis Dashwood, colegul satanist al lui Franklin, şi contelui de Sandwich, care a alcătuit o nouă societate secretă împreună cu Dashwood, numită Ordinul Sfântului Francisc, un fel de al doilea Club Hellfire. Contele de Sandwich a fost numit Prim Lord al Amiralităţii în bătălia navală împotriva coloniilor americane, iar Encyclopaedia Britannica afirmă ea însăşi că administraţia contelui de Sandwich a fost unică în istoria forţelor navale britanice pentru corupţia şi incapacitatea ei. La fel de incapabil, în mod intenţionat, era şi comandatul operaţiunilor navale, amiralul Lord Richard Howe, care a fost pus în legătură cu Franklin în anul 1774 de sora acestuia, care trăia în Anglia şi era membră a reţelei sale de spionaj. Howe a recunoscut public mai târziu că nu şi-a informat superiorii în privinţa întâlnirilor sale cu Franklin.

În cei trei sau patru ani de dinainte de adoptarea Declaraţiei de Independenţă din anul 1776, Franklin a petrecut o vară pe domeniul lui Dashwood din West Wycombe, la nord de Londra, unde cei doi au luat parte la tot felul de ritualuri în peştera special săpată la ordinul lui Dashwood pentru a-şi crea un loc potrivit pentru practicile sale sataniste. La sediul Clubului Hellfire avea să fie găsită o statuie a lui Harpocrates, zeul grec al secretului şi tăcerii, prezentat cu un deget dus la gură. S-au găsit numeroase statui ale lui Harpocrates la intrarea în temple, peşteri şi alte locuri în care erau practicate şi transmise misterele. Dashwood şi Franklin, el însuşi director general al Poştei americane au fost cei care au coordonat ambele tabere ale războiului, pentru a se asigura de rezultatul dorit: preluarea controlului sub acoperire al Statelor Unite de către Frăţia Babiloniană din Londra. O scrisoare datată 3 iunie 1778, scrisă de John Norris, un agent secret al lui Dashwood, afirmă că: „În această zi, am transmis prin heliograf un raport al doctorului Franklin, aflat la Paris, către Wycombe”.

Războiul American pentru Independenţă a izbucnit în mod oficial în anul 1775, fiind declanşat de impunerea unor impozite mult prea ridicate de către Coroana Britanică, pentru a face faţă costurilor uriaşe ale Războiului de Şapte Ani dintre Anglia şi Franţa, un alt conflict manipulat de Frăţie. Acest război a început după ce George Washington, pe vremea aceea tânăr comandant militar al armatei coloniale britanice, a ordonat uciderea trupelor franceze din Ohio. Germenii revoluţiei americane au fost semănaţi de noile impozite introduse de Frăţia din Londra, împotriva cărora s-au „răzvrătit” propriii lor reprezentanţi din colonii. Aceasta este o tehnică clasică, folosită dintotdeauna. Ca de obicei, masele populare au fost prinse la mijloc, fără să aibă idee ce se petrece de fapt şi crezând tot ce li se spunea. Printre „rebelii” americani se numărau francmasonii Patrick Henry şi Richard Henry Lee, cel care a condus revolta Adunării Generale a Virginiei din anul 1769. Conflictul a ajuns la apogeu odată cu adoptarea Legii Ceaiului, care a permis Companiei British East India (acea creaţie a Frăţiei) să îşi descarce surplusul de ceai în colonii, fără să plătească taxe vamale, fapt care a distrus piaţa pentru toate celelalte companii.

Până în zilele noastre, istoria oficială continuă să susţină că un grup de indieni mohicani s-au urcat la bordul navei numite Dartmouth, ancorată în portul Boston, şi au aruncat încărcătura de ceai de pe aceasta în apă. În realitate, „rebelii” nu erau deloc indieni mohicani, ci membri ai Lojii francmasonice a Sfântului Andrei din Boston îmbrăcaţi în indieni şi conduşi de Paul Revere. Evenimentul nu s-ar fi putut petrece fără sprijinul Miliţiei Coloniale controlată de britanici, care avea misiunea să păzească nava Dartmouth. Căpitanul unuia dintre detaşamentele miliţiei, Edward Proctor, era chiar el membru al… Lojii Sfântul Andrei. Aceasta a fost prima lojă din lume care a acordat gradul francmason de Cavaler Templier. Marele maestru al acestei loji, Joseph Warren, a fost numit mare maestru al întregii Americi de Nord de către Marea Lojă a Scoţiei. Printre membrii Lojii Sfântului Andrei se număra şi John Hancock, liderul de mai târziu al aşa-numitului Congres Continental care a semnat Declaraţia de Independenţă. Cel puţin trei membri ai Lojii Sfântului Andrei, inclusiv Paul Revere, erau şi membri ai „celor nouă loiali”, elita interioară a unui important grup revoluţionar numit Fiii Libertăţii. Acesta a fost grupul care a organizat atentatul împotriva navei Dartmouth.

O mare parte din aceste informaţii este confirmată de istoricul francmason Manly P. Hall, care indică şi faptul că din cei 56 de semnatari ai Declaraţiei Americane de Independenţă, 50 erau francmasoni recunoscuţi, şi numai unul era absolut sigur ne-mason. La data de 3 septembrie 1783, coloniile au fost recunoscute ca o republică independentă, sub numele de Statele Unite, prin Tratatul de la Paris. Noua Constituţie a fost creată în principal (cel puţin din punct de vedere oficial) de George Washington, Benjamin Franklin, Edmund Randolph, Thomas Jefferson şi John Adams.

Cei mai mulţi dintre aceşti părinţi fondatori erau mari proprietari de sclavi, deşi declarau că iubesc libertatea omului mai presus de orice. Franklin a fost proprietar de sclavi timp de 30 de ani, vânzându-i la magazinul său general. În anul 1733 a plasat un anunţ de vânzare a unei sclave care suna astfel: „Fată de circa 15 ani, a avut pojar, se află în ţară de un an şi ştie să vorbească engleză. Cei interesaţi sunt aşteptaţi în magazin”. George Washington era şi el proprietar de sclavi, la fel ca ceilalţi eroi ai Războiului pentru Independenţă, precum John Hancock şi Patrick Henry. Henry era cel care a rostit celebra maximă: „Daţi-mi libertate sau lăsaţi-mă să mor”. Asta, numai dacă aveai pielea albă!

În total, nouă preşedinţi americani au fost proprietari de sclavi, iar unul dintre ei, Andrew Johnson, a pus chiar un afiş în care oferea o recompensă pentru prinderea unui sclav fugar, inclusiv zece dolari în plus pentru fiecare 100 de lovituri de bici pe care i le-ar fi tras cel care îl captura. Edmund Randolph, asociat apropiat al lui George Washington, iar mai târziu mare maestru al Marii Loji a Virginiei, a fost numit primul procuror general şi secretar de stat al SUA. El este cel care a propus sistemul guvernării centralizate, pornind de la o structură propusă de multă vreme de „Colegiul Invizibil” şi de reţeaua lui Francis Bacon.

Cei mai mulţi americani cred că părinţii fondatori au creat Constituţia Statelor Unite pentru a le asigura libertatea, dar redactarea ei s-a făcut cu cea mai mare atenţie, lăsând anumite portiţe care să permită implementarea Agendei Frăţiei. Ea afirmă de la bun început că dacă Preşedintele opune veto-ul său unei legi adoptată de Congres, aceasta se întoarce la Camera Reprezentanţilor şi la Senat, fiind necesar să fie votată din nou de cel puţin două treimi din camerele reunite ale Congresului. Altfel spus, este suficient să îl controlezi pe Preşedinte şi o treime din Parlament pentru a împiedica orice lege doreşti. Ce armă mai puternică ţi-ai putea dori într-o societate „liberă” pentru a-ţi apăra status quo-ul şi a opri orice încercare de a-ţi fi luată puterea?

Mişcarea Patrioţilor afirmă că tipărirea banilor de către un consorţiu de bănci private este neconstituţională în SUA, căci Constituţia americană afirmă negru pe alb că cel care este necesar să bată monedă este Congresul. În realitate, Constituţia nu spune aşa ceva. În articolul 1, secţiunea 8, ea spune: „Congresul va avea puterea de a bate monedă, regularizând astfel valoarea banilor”. Ea nu spune (în mod intenţionat) că legislativul american va fi singura instituţie care are dreptul să bată monedă sau că el este nevoie să se folosească neapărat de acest drept. Secţiunea 10 afirmă că statele nu au dreptul să bată monedă şi că plata datoriilor nu se poate face decât în monede din aur şi argint. Rezultă de aici că banii din hârtie sunt neconstituţionali? Nu. De ce? Simplu: noul Congres a oferit capitalei Washington un petic de pământ pe care l-a numit districtul Columbia, care nu este deci un stat. În acest district se află banca centrală a Americii, numită Federal Reserve, ai cărei proprietari sunt în întregime privaţi şi care emite dolarul american din hârtie. În acest fel, districtul Columbia evită majoritatea clauzelor din Constituţie referitoare la state. Cu siguranţă, părinţii fondatori ştiau ei ce fac.

Citiți partea a treia a acestui articol

Fragment din cartea Secretul suprem, de David Icke

Citiţi şi:

O istorie veridică a Noii Ordini Mondiale (I)

Dedesubturile trecutului financiar al Statelor Unite


 

yogaesoteric
26 octombrie 2019

Also available in: Français