Este șocant dar adevărat: Naziștii și masonii, «părinții» Uniunii Europene (II)

18.440 0

Contribuţia masonică şi evreiască

Revendicarea paternităţii Uniunii Europene de către masoni se bazează pe faptul că autorul ideii „Uniunii Paneuropene”, contele austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, era membru al lojii masonice austriece Humanitas. El a publicat mai întâi lucrarea-manifest Pan-Europe, în 1923, urmată de o lucrare în trei volume, Lupta pentru PanEuropa (1925-1928), devenind astfel unul dintre „patriarhii integrării europene”. În viziunea sa, împărtăşită, am putea spune, numai sub acest aspect şi altfel nuanţat şi de nazişti, mai târziu, supremaţia globală a Europei lua sfârşit, declinul acesteia putând fi evitat numai dacă sistemul politic al statelor europene ar coopera.

Coundenhove-Kalergi, al cărui tată era un prieten apropiat cu fondatorul sionismului, Theodor Herzl, recunoştea, în cea de a doua carte a sa, că a fost puternic sprijinit de lorzii finanţelor evreieşti (Rothschilds, Warburg sau Bernard Baruch):
„La începutul anului 1924 baronul Louis Rothschild mi-a telefonat să-mi spună că un prieten de-al său, Max Warburg, a citit cartea mea şi vrea să mă întâlnească. Spre marea mea uimire, Warburg mi-a oferit imediat o donaţie de 60.000 de mărci de aur pentru a vedea demarând mişcarea pan-europeană în următorii trei ani. Max Warburg a fost un susţinător fervent al Pan-Europei toată viaţa şi am rămas prieteni apropiaţi până la moartea sa, în 1946. Disponibilitatea lui de a sprijini (mişcarea) de la bun început a contribuit decisiv la succesul ulterior… El şi-a făcut un principiu din finanţarea acestor mişcări. El a rămas sincer interesat de Pan-Europa pentru întreaga sa viaţă. Max Warburg a aranjat ca, în călătoria sa din 1925 în Statele Unite, să mi-i prezinte pe Paul Warburg şi pe finanţatorul Bernard Baruch.”

Este aproape total necunoscut public faptul că aşa-zisul părinte spiritual al Uniunii Europene, contele Coudenhove-Kalergi, voia, de fapt, o viitoare Europă şi o viitoare lume în care evreii să fie noua „nobilime” globală, naţiunea conducătoare peste un amestec rasial de tip babilonian. El şi-a dezvăluit aceste aspiraţii în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul Practic), din 1925, scriind:
„Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele şi clasele de astăzi vor dispărea treptat din cauza dispariţiei spaţiului, a timpului şi a lipsurilor [!?]. Rasa euro-asiatico-negroidă a viitorului, similară în aspectul său cu cel al vechilor egipteni [!?], va înlocui diversitatea popoarelor cu o diversitate de indivizi. În loc să îi distrugă pe evreii europeni, Europa, împotriva propriei voinţe, va rafina şi educa acest popor într-o viitoare naţiune-lider, prin acest proces de selecţie artificială. Nu e de mirare că acest popor, care a scăpat din închisoarea ghetoului, s-a dezvoltat într-o nobilitate spirituală a Europei. Prin urmare, o Providenţă generoasă a prevăzut Europa cu o nouă rasă de nobilime prin Graţia Spiritului. Acest lucru s-a întâmplat în momentul în care aristocraţia feudală din Europa a decăzut, dar şi datorită emancipării evreilor.”

Acest fel de Pan-europenism i-a trezit un viu dezgust liderului nazist Adolf Hitler, care în a doua sa carte (secretă mult timp şi publicată abia în 1961) îl numea pe Coudenhove-Kalergi drept „bastardul tuturor” sau „bastardul cosmopolit” („Allerwelts Bastard Coudenhove”). Este vorba de lucrarea lui Hitler Politica este istoria în desfăşurare, scrisă după Mein Kampf şi rămasă în manuscris până la publicarea sub numele de Zweites Buch (A Doua Carte). În viziunea lui Hitler, Coudenhove-Kalergi era un tip fără rădăcini, cosmopolit, elitist corcit jumătate de rasă, care s-a angajat să repete greşelile istorice ale strămoşilor Coudenhove, „servitorii Habsburgilor, pe plan continental”.

De fapt, naziştii considerau Uniunea Pan-Europeană – din care mai făceau parte, ca personalităţi de frunte, şi evreii Albert Einstein şi Sigmund Freud – ca aflându-se sub controlul masoneriei. Într-adevăr, Coudenhove-Kalergi, care era conte german, a co-fondat Uniunea Pan-Europeană împreună cu arhiducele Otto von Habsburg în 1922, după ce mai înainte intrase în masonerie, în mai sus amintita lojă masonică vieneză (Humanitas), acestea fiind motive de dublu dispreţ din partea lui Adolf Hitler.

O bizară atitudine a bătrânului conte-tată Coudenhove-Kalergi, din timpul adolescenţei lui Richard, este semnificativă pentru cum a fost influenţată din start gândirea viitorului părinte al pan-europenismului. Astfel, bătrânul conte-tată a părăsit Biserica creştină în semn de protest, chipurile, deoarece liturghia creştină din Vinerea Mare (dinainte de Paşti), ajungea la îndemnul „Oremus et pro perfidis Judaeis” („Să ne rugăm, de asemenea, pentru evreii necredincioşi”), despre care bătrânul Coudenhove-Kalergi pretindea că este o expresie a „antisemitismului”. Să nu uităm, însă, că bătrânul conte era un prieten susţinător al părintelui sionismului, Theordor Herzl, ceea ce descoperă alte semnificaţii ale gestului său, ducându-ne cu gândul la posibilitatea ca în mixtura rasială Coudenhove-Kalergi (afirmat flamandă, greacă, poloneză, norvegiană, baltică, franceză şi germană) să predomine, clandestin, cea evreiască.

Max Warburg – principalul finanţator al mişcării pan-europene a lui Coudenhove-Kalergi era exponentul uneia din cele mai puternice familii evreieşti, o dinastie financiară germană care se trage dintr-una din cele mai bogate familii evreieşti veneţiene de la anii 1500, familia del Banco, care şi-a schimbat numele în Warburg după ce s-a mutat în respectivul oraş german în secolul 16.

În mod bizar, deşi evreu, în 1933 Max Warburg lucra în conducerea băncii centrale a Germaniei naziste, Reichsbank, raportându-i direct lui Hjalmar Schacht, preşedintele băncii. Lucra totodată şi în comitetul de directori al gigantului economic I.G. Farben. Când Schacht a fost înlocuit, în 1938, Warburg a emigrat în SUA. Toată familia Warburg este una de mari bancheri, mai întâi germani (deţinând banca Warburg din Hamburg), apoi americani şi londonezi.

Cel de-al doilea Warburg susţinător al Pan-Europei, Paul, cel stabilit mai demult în SUA, fiind căsătorit din 1895 în New York, cu fiica altui bancher evreu, Solomon Loeb, este fondatorul trustului financiar-bancar Kuhn, Loeb & Co, unde Paul Warburg devine partener alături de influentul Jacob Schiff, alt nume cu rezonanţă din marea finanţă evreiască mondială. Numit şi ca avocat şef la Federal Reserve Board, Paul Warburg era văzut de mulţi dintre contemporanii săi ca fiind şeful forţei motrice din spatele establishment-ului băncii centrale a Americii.

Dar Bernard Baruch, al treilea potentat evreu implicat în sprijinirea Pan-Europei, este un personaj cheie al manipulării mondiale a primului şi a celui de al Doilea Război Mondial. În tinereţe Baruch fusese broker şi apoi partener în firma evreiască A. Housman & Co., a speculat piaţa zahărului, s-a îmbogăţit şi în 1903 şi-a făcut propria firmă de brokeraj, căpătând porecla de „Lupul Singuratic de pe Wall Street”, din cauza refuzului său de a se alătura vreunei case financiare şi deoarece din 1910 devenise unul dintre finanţatori cei mai cunoscuţi de pe Wall Street.

Tot din 1910, Bernard Baruch începuse să lucreze pentru viitorul preşedinte Woodrow Wilson (al 28-lea preşedinte al SUA, din 1913 până în 1921) la campania lui electorală şi pentru alcătuirea administraţiei sale. „De atunci, Bernard Baruch a dominat politica Americii timp de 50 de ani, ca şi «consilier special» al preşedinţilor, inclusiv al lui Eisenhower şi al lui Winston Churchill. În 1912 era cunoscut doar ca om de finanţe care a dat 50.000 $ pentru campania lui Wilson”.

A fost apoi consilierul la fel de intim şi de special al preşedintelui Roosevelt, alături de rabinul Stephen Wise. Rosenbloom, biograful lui Baruch, scria că „Roosevelt era aşa de intim cu Baruch că, adeseori, nu se putea şti care din cei doi a dat ideea pe care o enunţau amândoi”. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, în 1944, preşedintele Roosevelt a petrecut o lună în calitate de invitat pe domeniul imobiliar Hobcaw Barony al lui Baruch din Carolina de Sud, o peninsulă de 6.475 ha între Golful Winyah şi Atlantic.

Barusch este implicat şi în numirea lui Churchill în fruntea Angliei, pentru ca aceasta să fie sigur implicată în război împotriva Germaniei, ca şi SUA, conform unui plan sionist, ceea ce Germania nu îşi dorise. În preajma războiului, Winston Churchill era o epavă politică. Alcoolic şi marginalizat. „Era deprimat şi se considera un om sfârşit, când, în 1939, i-a scris lui Bernard Baruch: «Vine războiul. Şi noi şi voi vom participa în război. Tu şi ai tăi veţi conduce lucrurile de acolo, dar eu voi sta pe margine aici». Imediat după ce a scris această scrisoare, cariera politică a lui Churchill s-a redresat mult şi (ca şi în cazul lui Lloyd George, în 1916) atitudinea lui faţă de sionism a fost una din cauzele principale, dacă studiem documentele… [în perioada interbelică] Churchill n-a fost «prietenul» sioniştilor şi a cunoscut eşecul în cariera sa, până a fost «redescoperit» în 1939 ca un susţinător fervent al sionismului.” În octombrie 1938 el încă mai vorbea de „a da… arabilor asigurări solemne… că imigraţia evreiască anuală [în Palestina] nu va depăşi anumite limite timp de cel puţin 10 ani”. Curând după aceea, însă, el şi liderul sionimului, Chaim Weizmann [viitorul preşedinte al Israelului], au căzut de acord, în particular, ca imigraţia să fie de milioane. Şi, dintr-o dată, Weizmann scria cum „l-am întâlnit pe dl. Winston Churchill, care mi-a spus că bineînţeles că va fi împotriva propunerii” de a permite arabilor să aibă acces la guvernul propriei lor ţări, aşa cum chiar Churchill propusese cu 17 ani în urmă. În ziua când urma să aibă loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu Churchill, care i-a citit discursul ce urma să-l ţină în parlament şi i l-a supus spre aprobare, întrebându-l (scrie dr. Weizmann) ce altceva să mai adauge sau să schimbe. Exact aşa făceau şi marile ziare Times şi Manchester Guardian cu editorialele lor. În America şi în toată lumea Churchill era admirat pentru discursurile lui, pe care chipurile „le redacta singur”.

Winston Churchill împreună cu Bernard Baruch (poza din dreapta), discutând pe bancheta din spate a unei luxoase maşini, în faţa casei lui Baruch, în 14 aprilie 1961 – Fotografie postată de Biblioteca Congresului SUA (în 2006, fiind accesibilă pe Internet), ce demonstrează cât de lungă şi de strânsă a fost legătura celor doi.

Relaţia lui Churchill cu potentaţii evrei a fost foarte strânsă, în general. Astfel, în timpul războiului, cât timp el era prim-ministru, Victor Rothschild, membru al celebrului clan financiar evreiesc, a condus o secţie specială a MI5, spionajul britanic, numită B1C, secţiunea „explozivi şi sabotaj”, cu roluri inclusiv de dezinformare şi spionaj în Europa, mai ales în Germania.

Victor Rothschild a fost în studenţie membru al Cambridge Apostles, o societate secretă a Universităţii, apoi a devenit acţionar al companiei Royal Dutch Shell Oil Co, împreună prinţul Bernard al Olandei. După invadarea Olandei de către Germania, perechea regală s-a mutat la Londra, unde, după război, Rothschild şi Joseph Retinger (care după al II-lea război mondial a devenit unul din fondatorii Mişcării de Unificare a Europei) l-au îndrumat şi îndemnat pe prinţ să creeze grupul Bilderberg, al cărui preşedinte Bernhard a şi fost până în 1976.

După eliberarea Franţei, Victor Rothschild a lucrat la sediul agenţiei britanice MI6, stabilită chiar la conacul familiei Rothschild din Paris, iar, mai apoi, prim-ministrul britanic din perioada 1970-1974, Edward Heath, l-a numit pe V. Rothschild chairman al Central Policy Review, unitate politică guvernamentală. În timp ce el era în această funcţie, Marea Britanie intră în Comunitatea Europeană, un deziderat al lui Heath, ratat anterior. Victor Rothschild a fost şi consilierul de securitate neoficial al prim-ministrului Margaret Thatcher, care a fost adusă la putere cu ajutorul Le Cercle în 1979.

Winston Churchill însuşi şi-a întâlnit viitoarea soţie, în 1904, la un bal la Crewe House, dat de Margaret Primrose (fiica evreicei Hannah Rothschild, din celebrul clan de bancheri). Apoi, ginerele lui Churchill, Christopher Soames a lucrat pentru firmele lui Victor Rothschild şi a fost parlamentar englez între 1950-1966, membru în cabinetul britanic din 1958 până în 1964 şi vicepreşedinte al Comisiei Europene din 1973 până în 1976 (adică Rothschild şi-a pus angajatul la conducerea executivului Uniunii Europene). Din 1979 până în 1981, Soames a fost liderul conservatorilor în camera lorzilor şi, prin aceasta, ministru în guvernul Margaret Thatcher.

Ideea unificării Europei fusese preluată de la Mişcarea Pan-Europeană de alţi importanţi masoni, precum ministrul de Externe francez Aristide Briand (1862-1932), care, susţinut de omologul său german, Gustav Stresemann (1878-1929), a propus în numele Franţei, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene (sau „confederaţie europeană”), care să acţioneze în interiorul Ligii Naţiunilor (sau Societatea Naţiunilor), fără succes însă. Cei doi miniştri, francez şi german, erau deja, din 1926, deţinători ai premiului Nobel pentru pace, fapt cu care se mândreşte astăzi „Ordinul Cavalerilor Masoneriei Universale” (Knights of Freemasonry Universal), în manifestul său „Apel pentru un Institut Masonic al Păcii” (Call for a Masonic Institute for Peace).

Aproape nicăieri, astăzi, iar în trecut foarte puţin a fost arătat că şi ministrul francez de Externe, Briand, şi cel de german, Stresemann, erau strâns legaţi de evreii europeni, iar o disoluţie a statelor naţionale într-o mare confederaţie le-ar fi adus evreilor o mai comodă şedere printre popoarele care îi acuzau adesea de practici neloiale, de parazitism calculat, de largă acaparare financiară sau economică etc. Sprijinul pentru cauza evreiască al celor doi partizani ai federalizării Europei mergea şi până la filo-sionism.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe Aristide Briand, însăşi Jewish Telegraphic Agency anunţa la 26 octombrie 1926, că ministrul francez s-a întâlnit oficial cu şefii Organizaţiei Sioniste, în frunte cu dr. Weizmann, care a fost însoţit de vicepremierul francez Leon Blum, lider al Partidului Socialist francez, evreu şi adept şi el al unei confederaţii statale, atunci când l-a chemat pe Briard la el. „Înainte de plecare sa în SUA, Weizmann – anunţa J.T.A.-ul evreiesc – i-a prezentat d-lui Briand problemele actuale şi politica mişcării sioniste”, iar acesta a promis „cooperarea guvernului francez în crearea de facilităţi pentru coloniştii evrei pe teritoriul limitrof Palestinei şi pentru realizarea obiectivelor mişcării sioniste.”

În ceea ce îl priveşte pe Gustav Stresemann, celălalt artizan al propunerii federalizării Europei, filo-iudaismul îi venea din familie. El era căsătorit din 1903 cu Käte Kleefeld, fiica foarte bogatului om de afaceri şi industriaş evreu din Berlin, Adolf Kleefeld.

Gustav Stresemann a fost şi cancelar şi ministru de Externe al Republicii de la Weimar, Germania de după Primul Război Mondial, considerată mai apoi ca o guvernare evreiască, până la venirea la putere, în 1933, a lui Adolf Hitler. Deşi a fost oficial o republică parlamentară, numele aşa zisei Weimarer Republik a rămas cel de Deutsches Reich (Imperiul German), fapt care a făcut ca venirea regimului nazist la putere să se cheme şi „al 3-lea Reich”.

Că Germania după Primul Război Mondial şi până la venirea naţional-socialiştilor la putere, era o „republică germană a evreilor” (cum susţin istoricii neînregimentaţi direcţiilor puterii globale), dincolo de statisticile ce arată că evreii deţineau ponderea majoritară a afacerilor şi a funcţiilor birocratice importante ale acestei „republici”, poate fi demonstrat şi de zisele următorului personaj: Walther Rathenau, un magnat industriaş evreu din Germania, ulterior politician şi ministru de Externe în timpul Republicii de la Weimar, care declara la 24 decembrie 1921 în ziarul Wiener Freie Presse că: „Trei sute de oameni foarte apropiaţi între ei ghidează în permanenţă destinele economice ale continentelor şi tot ei decid cine le vor fi succesorii”. El îşi şi arogă legături cu această ocultă mondială. Insistenţa lui ca Germania să îşi îndeplinească obligaţiile care îi fuseseră impuse prin Tratatul de la Versailles, în timp ce se lucra pentru o revizuire a termenilor acestuia, i-a înfuriat pe naţionalişti germani extremişti, care l-au lichidat fizic, fapt ce are drept morală aceea că şi marii sforari ai cabalei globale pot fi vulnerabili.

Dominaţia evreiască a Germaniei din momentul în care, prin vocea lui Gustav Stresemann, care susţinea crearea Confederaţiei Europene, este amplu prezentată în lucrarea Jewish Domination of Weimar Germany 1919-1932 (accesibilă pe Internet), apărută în 1933 sub egida General League of Anti-Communist Associations, la Berlin. Chiar şi Adolf Hitler declara publicaţiei americane evreieşti The Jewish Criterion, încă din 23 ianuarie 1931, deci înainte de a lua puterea, când încă funcţiona guvernarea de la Weimar: „Aş numi întregul Cabinet Bruening un cabinet evreiesc. Aş califica politica externă Stressmann drept una evreiască. Desemnez departamentul de poliţie din Berlin ca fiind evreiesc. Capitularea umilitoare a intereselor germane în faţa foştilor noştri duşmani se datorează în întregime influenţei evreieşti”.

Şi în Italia apăruse în aceeaşi epocă o „Federaţie Masonică Europeană” (ca şi o „Mare Lojă a Francmasoneriei Universale”). Aici, proiectul Europei Unite data încă de la mijlocul secolului XIX, când celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini (o importantă personalitate masonică europeană, totodată) promova ideea „Statelor Unite ale Europei”. După ce a luptat pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea Giovine Europa (Tânăra Europa), cu scopul declarat de a dărâma guvernele „reacţionare” şi dinastiile regale şi de a „elibera şi unifica toată Europa”.

Masoneria revoluţionară (neregulară), a influenţat destinele continentului european la începutul secolului al XX-lea, începând cu declanşarea primului război mondial: „Executarea sentinţei masonice de condamnare la moarte a arhiducelui austriac Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, a fost dusă la îndeplinire la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de către societatea secretă sârbă Narodna Odbrana… Toţi membrii semnificativi ai acestei organizaţii, precum şi organizatorii atentatului au fost francmasoni.” Conform lui Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa trebuia să cuprindă şi să extindă o alternativă „mai flexibilă şi mai competitivă la Austro-Ungaria, cu engleza servind ca limbă mondială, vorbită de toată lumea, pe lângă limba maternă”. El postula ca individualismul şi socialismul să coopereze în loc de concureze, iar capitalismul şi comunismul să interfereze şi să se stimuleze reciproc, aşa cum, credea el, reforma protestantă ar fi stimulat Biserica Catolică în a se „regenera”. El a favorizat „social-democraţia” şi s-a străduit să înlocuiască idealul naţionalist german al comunităţii cu dezideratul unei „naţiuni europene etnic eterogenă”.

Abia după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi mason neamţ, von Coudenhove-Kalergi, autorul lucrării Pan-Europa, a fondat societatea numită pompos Uniunea Parlamentară Europeană (un fel de ONG), „pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale”.

În august 1946, este creată şi Uniunea Europeană a Federaliştilor (alt ONG), ce a sprijinit eforturile de federalizare a Europei. Promotorii din umbră ai acestui proiect erau masonul Jean Monnet şi asociaţii lui din Franţa, Etienne Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri (ultimii, deşi evrei, se ocupau de soarta Europei într-o epocă în care majoritatea evreilor erau cuprinşi de febră sionistă şi de crearea statului Israel).

Despre faptul că Monnet a fost mason – într-un ordin foarte puternic – este foarte puţin cunoscut (sau evitat, ca subiect). Astfel, el a fost primit în Marele Orient al Franţei în anul 1920, împreună cu alţi proeminenţi socialişti, conform lucrării The Freemasons: A History of the World’s Most Powerful Secret Society, de Jasper Ridley. Monnet a fost dezamăgit de socialişti (care erau scindaţi în lupte interne), deşi a colaborat cu aceştia, dar s-a folosit tot timpul de conexiunile pe care i le-a deschis masoneria, mai ales în SUA.

Unul dintre liderii Marelui Orient al Franţei era la acel moment evreul socialist Leon Blum. „El era amorsat spre a deveni un instrument politic gata să îşi propulseze liderii. Membrii de rang înalt ai Lojelor Militare din Spania, care au dezertat (după ce au aflat că au fost folosiţi ca instrumente de liderii World Revolutionary Movement), au dezvăluit faptul că fiecare mason membru al Marelui Orient a fost obligat să depună un jurământ de Obedienţă Nelimitată către şeful Supremului Consiliu de 33 de grade [de rit scoţian] şi să nu recunoască niciun om ca fiind deasupra lui.”

Blum a fost prim-ministru al Franţei între iunie 1936 şi iunie 1937, vicepremier din iunie 1937 până în ianuarie 1938, iarăşi premier în martie şi aprilie 1938. Din 1946 a fost iarăşi Preşedinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze (sau „a patra republică”). Kibbutz-ul Kfar Blum din nordul Israelului este numit după el, ca şi Cercle Léon Blum, un club francez socialist şi filo-evreiesc, din care face parte şi Pierre Moscovici, celebrul europarlamentar evreu.

În capitolul „Léon Blum, un internaţionaliste devenu européen”, al cărţii lui Gérard Bossuat, Les socialistes francais et l’Unite Europeenne: Le choix du realisme (de Leon Blum a Francois Mitterrand), se artă că „prin 1941, Blum a cerut crearea unui «organism internaţional puternic şi eficient» care să domine suveranităţile naţionale. Comitetul Socialist de Acţiune clandestin s-a pronunţat în 1943 pentru pierderea suveranităţii de către naţiunile europene, socialiştii pronunţându-se pentru crearea «Statelor Unite ale Lumii». «Manifestul Poporului din Franţa» a propus, la eliberare, în 1944, o organizaţie la nivel mondial pentru securitate colectivă şi comerţ, fondată de sindicatele continentale, constituite în uniuni regionale. Leon Blum s-a gândit la o nouă Internaţională (Franţa, Marea Britanie şi URSS etc.) şi la unitatea de acţiune a partidelor socialiste şi a partidelor comuniste… «Scopul – spunea Blum – este de a reduce suveranitatea [statelor] la limita independenţei lor şi, prin urmare, să se transfere comunităţii internaţionale şi europene toate drepturile de suveranitate ce exced independenţa». Sau «Nu numai că Europa nu este un întreg, ea nu este niciun ultim scop, un scop în sine… Organizarea pe deplin eficientă a comunităţii internaţionale rămâne scop în sine»…”

Fragment din cartea IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum, de Cornel-Dan Niculae

Citiți și:
Rădăcinile naziste ale UE și capul nazistului din Herăstrău
Uniunea Europeană la 60 de ani: Fractură iminentă ori colaps?

yogaesoteric
21 iulie 2017