Eu nu sunt trupul. Eu sunt Sinele.

Într-una din zile, în micul sat numit Tiruchuli din Sudul Indiei, un băiat de şaisprezece ani „a murit” faţă de ceea ce era, şi nu a mai fost niciodată ce fusese înainte. În acel moment, el a realizat impermanenţa trupului şi identificarea sa cu universul. Imediat după aceea, băiatul a fost chemat la muntele Arunachala. Părăsindu-şi definitiv casa cu doar câteva rupii pentru călătorie în buzunar, băiatul nu a mai pus niciodată de atunci mâna pe bani. Ajungând în oraşul Tiruvannamalai aflat la poalele muntelui Arunachala, băiatul a plonjat profund în starea de pace pe care o conferă meditaţia, în pivniţa Templului cu o mie de stâlpi a lui SHIVA. După luni de zile de trăire continuă a stării de SAMADHI (stare de absorbţie în Sine), băiatul a fost luat şi îngrijit într-o peşteră de lângă munte.

Sri Ramana Maharishi, numele sub care a devenit apoi cunoscut, nu  a părăsit niciodată muntele care l-a atras într-un mod irezistibil. La mult timp după ce a părăsit această lume, prezenţa persistentă a lui Ramana Maharishi continuă să atragă căutători din întreaga lume la Sri Ramanashram şi la Arunachala.

Ramana şi-a transmis învăţătura în principal în tăcere, deşi uneori purta discuţii cu devoţii lui. Jurnalistul mistic Paul Brunton, cel care l-a adus pe Ramana în atenţia Occidentului a explicat: „Nu-mi pot lua privirea de la el. Uluirea mea iniţială, perplexitatea mea de a fi total ignorat a dispărut gradat, pe măsură ce această fascinaţie a pus tot mai mult stăpânire pe mine. Dar numai în cea de-a doua oră a scenei neobişnuite care avusese loc atunci am devenit conştient de schimbarea tăcută, firească care avea loc în interiorul minţii mele… Ştiu doar că un râu de linişte părea să curgă pe lângă mine, o pace profundă îmi pătrunde interioul fiinţei, iar creierul meu torturat de veşnicele gânduri începea să se odihnească.”

Ramana încuraja căutătorul spiritual să-şi examineze sentimentul identităţii personale printr-un proces numit auto-chestionare. „Cu fiecare gând care apare, trebuie să fii atent cui îi apare acest gând.” Atunci când îi era adresată o întrebare spirituală el răspundea adeseori: „Află cine anume vrea să ştie.” Ramana sublinia faptul că auto-chestionarea „conduce direct la Realizarea de Sine prin îndepărtarea obstacolelor care te fac să crezi că Sinele nu este deja realizat.” El şi-a direcţionat discipolii astfel: „Învaţă mai întâi cine eşti… Aceasta este pur şi simplu o experienţă. Starea de a fi este aici şi acum tot timpul…” 

Deşi fragil la trup în anii bătrâneţii şi slăbit de cancerul care i-a provocat moartea, Ramana a rămas mereu prezent, mereu în pace şi întotdeauna plin de compasiune faţă de cei care veneau să-l vadă din toate colţurile lumii. El a dăruit DARSHAN vizitatorilor atunci când era deja prea slab pentru a se ridica în picioare, nedorind să dezamăgească mulţimile de oameni care se înghesuiau pentru a petrece câteva secunde în prezenţa lui. În orele dinaintea morţii, Sri Ramana a remarcat: „Oamenii spun că plec. Dar unde m-aş putea duce? Sunt aici.”

Aceasta este, pe scurt, povestea trezirii sale spirituale, aşa cum a fost povestită chiar de către Ramana Maharishi discipolilor lui cei mai apropiaţi:
„Cu aproximativ şase luni înainte de a pleca definitiv din Madurai a avut loc o mare transformare în viaţa mea. S-a petrecut subit. Stăteam singur într-una din camerele casei unchiului meu. Rareori mă îmbolnăveam de ceva, iar în acea zi nu aveam nicio problemă de sănătate, când o frică subită de moarte a pus stăpânire asupra mea. Nu exista nimic în starea de sănătate a trupului meu care ar fi putut determina această frică şi, prin urmare, nu am încercat să găsesc dacă există vreun motiv pentru frica ce-mi apăruse din senin. Am simţit că «Voi muri.» Şi am început să mă gândesc ce să fac în legătură cu asta. Nu mi-a trecut prin minte să mă duc la doctor sau să-i întreb pe prietenii mei sau pe rudele mai în vârstă ce anume se petrecea cu mine. Am simţit că trebuie să rezolv acea problemă singur acolo şi atunci.

Şocul fricii de moarte mi-a întors mintea către interior şi mi-am spus în minte, fără însă a formula cuvintele: «acum a venit moartea; ce înseamnă asta?; Ce anume moare? Acest trup moare,» şi dintr-o dată am dramatizat apariţia morţii. M-am întins pe jos cu picioarele şi mâinile încleştate, ca şi cum aş fi fost în rigor mortis, imitând un cadavru, pentru a da o mai mare realiate analizei. Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am strâns puternic buzele, astfel încât să nu pot scoate niciun sunet, să nu pot articula nici măcar cuvântul «Eu» sau vreun alt cuvânt. «Ei bine», mi-am spus apoi, acest trup este mort. Deci va fi dus pentru a fi ars pe rug şi se va transforma în cenuşă. Dar odată cu moartea acestui corp, sunt oare mort şi eu? Tupul să fie Eu? El este tăcut şi inert însă eu simt forţa deplină a personalităţii mele şi chiar şi vocea lui «Eu» în interiorul meu, separat de trup. Deci eu sunt Spirit, care transcende trupul. Trupul moare, dar spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Asta înseamnă că eu sunt Spirit nemuritor.»  Toate acestea nu au fost doar nişte gânduri; ele au trecut prin minte într-o manieră plină de viaţă, ca şi cum le-aş fi experiementat pe viu, ceea ce a făcut ca eu să am o percepţie directă asupra lor, aproape fără să existe niciun fel de proces al gândirii. «Eu» a fost ceva foarte real, singurul lucru real din starea mea de atunci, şi întreaga acţiune conştientă legată de trupul meu era centrată asupra acelui «Eu». Din acel moment, «EU-l» sau Sinele şi-a focalizat atenţia asupra lui însuşi printr-o fascinaţie puternică. Frica de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat neabătută începând din acel moment. Alte gânduri apar şi dispar, precum diverse note muzicale, dar «Eu-l» a continuat să existe ca o notă fundamentală care le scoate în evidenţă pe celelalte şi se amestecă cu ele. Chiar şi atunci când trupul vorbea, citea sau realiza orice altă activitate, eu eram tot timpul centrat asupra lui «Eu».

Înaintea acelei crize, nu avusesem nicio percepţie clară asupra Sinelui meu şi nu mă simţeam în mod conştient atras de el. Nu simţisem niciun interes perceptibil sau direct faţă de el, cu atât mai puţin vreo înclinaţie de a fi permanent cufundat în el. Consecinţele acestei noi stări de conştienţă s-au făcut repede observate în viaţa mea. În primul rând mi-am pierdut puţinul interes pe care îl aveam în relaţiile mele cu prietenii, rudele şi mi-am urmat studiile în mod mecanic. Obişnuiam să ţin în faţa mea o carte deschisă, pentru ca rudele mele să fie mulţumite că citesc, când în realitate, atenţia mea era departe de orice astfel de problemă superficială. În relaţionările mele cu oamenii am devenit blând şi răbdător. Mergând la şcoală cu cartea în mână îmi doream cu înflăcărare dorind şi aşteptându-mă ca Dumnezeu să apară dintr-o dată pe cer în faţa privirii mele. Ce fel de progres ar mai putea face un om aflat în această stare la şcoală!

Una dintre caracteristicile noii mele stări era atitudinea schimbată pe care o aveam la Tempul Meenakshi. Înainte obişnuiam să merg acolo ocazional împreună cu prietenii pentru a privi imaginile şi pentru a-mi pune pe frunte Cenuşă Sfântă şi Cinabru, întorcându-mă acasă fără a fi aproape deloc mişcat sufleteşte. Însă după trezire mergeam acolo aproape în fiecare seară. Obişnuiam să merg singur şi să rămân nemişcat un timp, înaintea unei imagini a lui SHIVA sau Meenakshi ori Nataraja şi a celor şaizeci şi trei de Sfinţi şi, stând aşa în faţa acestor imagini, mă simţeam copleşit de valuri de emoţii. Sufletul meu renunţase la ataşamentul faţă de trup atunci când a renunţat la ideea «Eu sunt trupul» şi acum căuta o nouă ancoră; de aici şi vizitele frecvente la templu şi revărsarea sufletului în lacrimi. Acesta era jocul lui Dumnezeu cu sufletul. Stăteam în faţa lui Ishvara, Cel care Controlează Universul şi destinele tuturor, Cel Omniscient şi Omniprezent, rugându-mă uneori pentru ca El să-şi coboare Graţia Sa asupra mea pentru ca devoţiune mea să crească şi să devină continuă, ca aceea a celor şaizeci şi trei de Sfinţi. De cele mai multe ori nu mă rugam deloc, ci lăsam în tăcere ca profunzimea din interior să se reverse în profunzimea de dincolo de el…

Am încetat să mai ies cu prietenii, preferând solitudinea. Stăteam adeseori singur şi deveneam absorbit în Sine, în Spirit, forţa sau fluxul din care eram consituit. Continuam să trăiesc această stare în ciuda batjocurii fratelui meu care îmi spunea sarcastic «Înţelept» ori «Yoghin» şi mă sfătuia să mă retrag în junglă precum străvechii Rishi.”

Atunci când Nagaswami, fratele său a făcut remarca „La ce îi folosesc toate acestea unui astfel de om?”; acela care doreşte să trăiască precum un SADHU nu are niciun drept să se bucure de facilităţile vieţii de familie. Venkataraman (Ramana) a recunoscut adevărul din spusele fratelui său. Invocând scuza că trebuia să se întoarcă la şcoală, s-a ridicat în picioare pentru a pleca definitiv de acasă, acolo şi atunci, renunţând la tot. Pentru el aceasta însemna să plece la Tiruvannamalai şi Muntele Sfânt Arunachala.
Oferindu-i inconştient bani pentru călătorie, fratele său i-a spus: „ia cinci rupii din cutia de jos şi plăteşte-mi taxele de colegiu în drumul tău spre şcoală.” Calculând distanţa într-un vechi atlas, el şi-a dat seama că trei rupii ar fi trebuit să-i fie suficiente pentru călătoria la Tiruvannamalai. Lăsând un bilet şi restul de două rupii, Venkataraman a plecat spre gară pentru a lua trenul către Tiruvannamalai.

Un coleg de şcoală, vizitându-l pe Sri Bhagavan ani mai târziu la ASHRAM-ul Sri Ramanashram, l-a întrebat: „De ce nu mi-ai spus măcar mie că pleci definitiv de acasă?” Sri Bhagavan i-a răspuns: „Cum aş fi putut? Nici eu nu ştiam.”

Citiţi şi:

Ramana Maharishi – înţeleptul de la Arunachala

NISARGADATTA MAHARAJ – Înţeleptul care nu s-a născut niciodată

yogaesoteric
27 iulie 2011