Europa de Est în epoca post-modernă. Implicaţii geopolitice

 

Bizanț după Bizanț, Occident după Occident

„Bizanţ după Bizanţ” este formula prin care istoricul Nicolae Iorga descria aderarea culturală a Ţărilor Române aflate sub conducere fanariotă la spaţiul cultural bizantin. Fenomenul se petrecea în secolele XVII-XVIII, adică la peste două sute de ani de la cucerirea Constantinopolului de către otomani, act care încheia din punct de vedere istoric ciclul glorios al Bizanţului.

La sute de ani de la căderea Bizanţului, intelectualitatea laică sau ecleziastă din Ţara Românească şi Moldova vorbea, predica, citea şi scria/tipărea în greacă şi în slavonă, pictura şi arhitectura aveau reminiscenţe bizantine, iar domniile se negociau la Constantinopol.

Entuziasmul pentru Bizanţ şi lumea greacă, remarca just Iorga, este cu atât mai paradoxal cu cât domniile pământene de pe vremea marilor voievozi români Mircea, Ştefan, Mihai fuseseră indubitabil mai legate de culturile apusene decât de lumea greacă, deşi impactul religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat. Domnitorii moldoveni şi valahi din secolele XIV-XVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor central europeni. Cu atât mai anacronică pare retrăirea Bizanţului la sute de kilometri și la secole distanță aici în spațiul nostru.

La alte două secole distanţă, Estul European pare să reînnoade povestea nostalgică, dovedind un ataşament special pentru instituția Uniunii Europene, tot mai intens criticată în înseşi ţările care au constituit-o. În Germania, Franța, Italia, Spania, Grecia, Marea Britanie, Suedia, Austria curentele de opoziţie faţă de instituţia Uniunii Europene sunt tot mai puternice. Sunt atacate, între altele, moneda unică, birocraţia ineficientă şi lipsa de responsabilitate în faţa cetăţeanului, şomajul în creștere îndeosebi în rândul tinerilor, dispariţia industriilor manufacturiere, calitatea tot mai proastă a educaţiei, vârsta de pensionare în creştere, imigraţia necontrolată şi copleşirea populaţiei autohtone de alogeni care nu au nimic comun cu Europa şi tradiţiile ei, degenerarea morală şi dictatura corectitudinii politice.

La ea acasă, UE se zbate să supravieţuiască, realităţile vieţii de zi cu zi fiind mai convingătoare decât o presă de sistem şi „analişti politici” care vântură de zeci de ani viziuni mincinoase. Euroscepticii, de orice coloratură, de la patrioţi naţionalişti la centrişti motivaţi economic până la stânga radicală câştigă procente în cam toate ţările din Vestul și Centrul Europei.

Între timp, în Ucraina

Estul Europei, confruntat cu propriile vicisitudini istorice de la invazia mongolilor la cea otomană, care nu a reușit în secolele trecute să participe decât marginal la marile momente ale Europei, a ajuns să fie invitat să participe la marșul civilizaţiei europene cam la momentul retragerii cu torţe spre cazarmă.

Cu entuziasmul neofitului, est-europenii se identifică entuziast cu un vis din trecut, nu cu prezentul. Ca un paradox al geografiei, entuziasmul pentru Uniunea Europeana este cu atât mai mare cu cât mergi spre est! Între cauzele principale ale acestui entuziasm estic se numără: nivelul de trai precar, fricile care izvorăsc din trecut și neîncrederea în sine.

Frica de ruşi

Problema cea mai des pusă pe tapet de presa „mainstream” atât din ţările Occidentale cât şi de cea din Europa de Est adăpată la izvoarele adevărului occidental, este securitatea naţională. Sigur că la o analiză „la rece” este destul de greu de înţeles cum este sporită securitatea naţională prin aderarea la nişte organisme care atacă direct suveranitatea naţională. În subconştientul colectiv însă este atinsă o coardă sensibilă – ne păzim de ruşi, aceştia nu vor mai putea veni şi ocupa sau impune guverne marionetă, nu vor mai băga oameni în puşcării, nu vor mai putea lua cu japca bogăţiile Europei de Răsărit.

Această temă justifică un articol, dacă nu o carte, ea însăşi. Vom urmări foarte pe scurt să atacăm câteva idei principale. În primul rând, pare absolut incredibilă egalitatea pusă între ruşi şi sovietici, între victimă şi călău. Cum e posibilă translatarea vinei colective (în cazul în care am accepta că există aşa ceva) de la cei care au inventat şi implementat comunismul şi teroarea roşie la poporul decapitat de elite care a dat, probabil, chiar şi numeric cele mai multe victime sacrificate pe altarul roşu?!

Tot paradoxală pare incapacitatea de a sesiza similitudinea intelectuală între „globalismul roșu” al sfârşitului de secol XIX şi începutul de secol XX şi „globalismul neoconservator” al începutului de secol XXI. Aceleaşi origini troţkiste, acelaşi mod de implementare prin teroare, aceeaşi ură faţă de societăţile tradiţionale. Chiar aşa de repede să fi uitat Ucraina de Troţki şi Iagoda încât să-şi dorească integrarea în lumea construită după ideile lui Perle şi Wolfowitz?

Neîncrederea în sine

Totuşi, Rusia este o marotă. Este greu de înţeles cum partide care se declară naţionaliste sau de orientare naţională din Europa de Est preferă integrarea europeană în locul unei suveranităţi dobândite după sute de ani de suferinţe. Presupunând prin absurd că mâine Rusia ar dispărea de pe hartă, majoritatea populaţiei ucrainene sau româneşti ar vota mai degrabă integrarea în UE decât un regim de independenţă totală şi ar vota acest lucru nu din solidaritate umană sau din conştiinţa apartenenţei la familia naţiunilor europene, ci din considerente pragmatice, din neîncredere că prin propria muncă şi administrare ar reuşi să îşi ridice nivelul de trai la un nivel comparabil cu al vecinilor din vest. Acesta este adevărul dureros pe care noi, est-europenii, nu îndrăznim decât arareori să-l privim în faţă şi pe care îl falsificăm prin argumentul „securităţii naţionale”. Despre ce securitate naţională poate fi vorba în cazul Ucrainei când jumătate din populaţie se împotriveşte oricărei forme de organizare ostile Rusiei?

Câteva consideraţii economice

Economia, ca şi calculul raţional în sine, joacă în această piesă de teatru un rol secundar. Ca mai toate aspectele importante în viaţă, subiectul integrării europene este unul abordat emoţional, nu logic, pe cifre. Acesta este şi motivul pentru care presa alocă foarte puţin spaţiu acestui subiect.

O abordare analitică ar demonta rapid orice perspective de creştere a bunăstării în spaţiul estic prin aderarea la UE. Reprezentanţii UE înşişi, puşi să nominalizeze produsele industriale ucrainene care ar avea căutare în spaţiul vest-european, tac mâlc. La fel, UE spune pas, ca şi atunci când i se cere drept contrapartidă la renunţarea la resursele energetice ieftine venite din Est, o finanţare de 200 de miliarde de dolari, bani mulţi pentru un organism supra-naţional incapabil să gestioneze propriile economii, după cum o dovedesc experienţele portugheze, italiene, spaniole, greceşti – PIGS cum le spun frăţeşte anglofonii. Se oferă însă cu generozitate un miliard, probabil gazul pe care îl arde Ucraina în câteva zile de iarnă, iar pentru restul se arată calea împrumuturilor de la FMI. Reţeta acestora o cunoaştem de bună seamă: vânzarea proprietăţilor agricole individuale, închiderea industriilor locale pe motiv fie de neprofitabilitate, fie ecologic, în paralel cu cedarea resurselor minerale către multinaţionalele care nu respectă niciun criteriu ecologic, şomaj în masă, export de forţă de muncă spre Europa de Vest, totul în paralel cu şi mai importanta agendă culturală implementată de organismele asociate.

Nu am fi adus economia în discuţie dacă nu intervenea din nou problema rusească. Cu ani în urmă, un reputat profesor universitar, membru în Consiliul de Administraţie al BNR, menţiona că în perioada comunistă Rusia ar fi subvenţionat de facto economiile ţărilor CAER prin vânzarea materiilor prime la preţuri inferioare celor practicate pe plan mondial. La acea vreme, analistul Bogdan Herzog s-a opus tezei respective susţinând că adaptarea rezonabilă a economiilor Cehiei şi Poloniei la competiţia din UE prin comparaţie cu dezastrul din economia rusă, dovedeşte că acestea erau mai performante. Dar discuţia avea loc în epoca lui Elţin şi a oligarhilor…

Implicații geopolitice. Riscuri pentru strategia eurasiatică a Rusiei

Situația din Ucraina poate avea, pe lângă consecințele foarte grave asupra țării în cauză, și câteva efecte geopolitice majore care merită să ne atragă atenția.

Strategia anaconda. Nu pot fi suspectați nici birocrații de la Bruxelles, nici maeștrii acestora că nu ar putea dormi noaptea din compasiune pentru ucraineni sau pentru alți est-europeni. Ucraina cu toate bogățiile ei naturale, terenuri agricole, resurse minerale importante și industrie grea dezvoltată poate reprezenta un pol de atracție care trebuie atras pe orbită și ulterior ocupat. Mai importantă însă decât acapararea Ucrainei este încercuirea Rusiei conform strategiei „anaconda” imaginată pentru prima dată la începutul secolului XX de Halford Mackinder. Prin această strategie spațiul euro-astiatic este sugrumat încet dar sigur de către atlantiști prin limitarea accesului la mările calde.

Aceeași strategie „anaconda” este argumentul care explică în bună parte multe din ultimele mutări geopolitice:
– Invitația adresată Georgei – un stat cu o economie nesemnificativă măcinat de conflicte interne și cu două provincii ostile pe care nu le controlează – Osetia de Sud si Abhazia. În acest caz un argument strategic suplimentar îl constituie și segmentarea relației Rusia – Iran, plus încercuirea completă a Iranului din toate punctele cardinale: Est – Afganistan, Pakistan; Sud – Arabia Saudită, Țările Golfului; Vest – Turcia, Irak; Nord – Georgia;
– Invitația adresată Moldovei – cu probleme economice la fel de grave ca și Georgia și provinciile rebele Transnistria si Găgăuzia;
– scutul de la Deveselu – ridicolul „argument” de anihilare a rachetelor cu focoase nucleare iraniene îndreptate împotriva Europei, care l-a făcut să izbucnească în râs pe președintele Putin în cadrul unui interviu, devine irelevant chiar și pentru profani în contextul recentelor negocieri;
– recentul conflict americano-chinez în jurul spațiului de notificare aeriană declarat de China (ADIZ – East China Sea).

Ucraina – poliță pentru Siria și Iran

Dezlănțuirea crizei ucrainene cu larga asistență a birocraților europeni și a țuțărilor acestora – vezi declarațiile insipidului Van Rompuy și prezența lituaniană și poloneză în mijlocul demonstranților de la Kiev– nu vine întâmplător la scurt timp după marile succese diplomatice rusești în problemele Siria și Iran. Faptul că medierea rusă a condus, poate, la evitarea pentru moment (?!) a unui război de anvergură, poate mondial, pare să nu fi satisfăcut toate părțile implicate. Reacția a fost mutarea teatrului de acțiune mai aproape de Rusia, percepută ca principal opozant al sistemului hegemonic actual.

Riscul de „balcanizare” al Ucrainei. Regiuni întregi din Ucraina de Est, în jurul bazinului Donbass și Ucraina de Sud, în mod special Crimeea au o populație majoritar rusofonă. Implicit, o situație instabilă în Ucraina conduce la riscul atragerii Rusiei într-un conflict regional, ceea ce ar fi o imensă greșeală strategică după cum scria și Alexandr Dughin în cartea sa Bazele Geopoliticii apărută și în românește la Editura Eurasiatica în anul 2011. Atu-ul militar și politic al Rusiei în orice alianță geopolitică, argumenta Dughin, este tocmai capacitatea de răspuns strategic, – efortul militar rusesc trebuind să fie îndreptat în direcția armamentului strategic de tip intercontinental și nu spre conflicte regionale. Îndreptarea atenției și a efortului militar spre micile conflicte regionale ar înscrie Rusia în rândul puterilor regionale, puteri de rangul doi și ar transforma-o într-un aliat neinteresant pe plan global, într-o alianță de tip BRICS.

În cazul de față, întrucât nu poate ignora soarta celor cca. 10 milioane de ruși din Ucraina, Rusia va fi pusă fie în situația de a ajuta o Ucraină independentă în întregul ei, fie de a se implica în conflictele etnice care mocnesc în țara vecină. O implicare directă ar însemna tocmai căderea în capcana întinsă de inamici iar asistarea pasivă la ceea ce se petrece în imediata vecinătate unei părți importante din populația rusă este echivalentă cu renunțarea la statutul de mare putere. Ieșirea dintr-o astfel de dilemă nu poate avea decât trei soluții:
– salvarea integrității Ucrainei în contextul unei independențe prietenoase față de Moscova (ceea ce încearcă Rusia acum);
– partajarea oficială a Ucrainei pe linia greu de trasat a identităților etnice și lingvistice, un proiect care nu va fi posibil fără un veritabil scenariu bosniac, pe care orice forță pacifistă din lume ar trebui să-l evite;
– partajarea neoficială, de facto, a Ucrainei, după modelul transnistrian, osetin sau abhazian, guvernul de la Kiev încetând să controleze vaste regiuni ale țării – acestea fiind guvernate de regimuri locale pro-moscovite. Având în vedere dimensiunea regiunilor și importanța lor economică și demografică, acest lucru echivalează cu pierderea de către Ucraina a suveranității sale atât în fața Bruxelles-ului – în Vestul Ucrainei cât și în fața Moscovei în regiunile rusofone din Est și Sud. O atare strategie pe care o văd foarte probabilă în lipsa unui compromis de natură să salveze Ucraina independentă se va realiza pe cât posibil fără intervenția externă a Rusiei ci prin activarea unor forțe politice locale, sprijinite evident de bazele militare din Crimeea.

Un alt risc major al crizei ucrainene constă în posibilitatea deteriorării relaţiei Moscova – Berlin, una din axele fundamentale ale proiectului eurasiatic pentru renașterea Europei.

Pe lângă implicațiile asupra Rusiei, o situație conflictuală în Ucraina favorizează net acele forțe care încearcă cu orice preț să blocheze o apropiere între Europa Centrală și Rusia. Toți aceia care doresc să mențină actualul statut al Germaniei de țară ocupată militar, la 70 de ani de la sfârșitul războiului, gigant economic dar pitic politic, au tot interesul să creeze obstacole permanente pentru a bloca apropierea Centrului European de Rusia, singurul aliat potențial capabil să ofere anvergura militară și politică necesară pentru renegocierea statului.

O ultimă considerație – O Rusie care încearcă să se regăsească pe sine după coșmarul comunist este totodată aliatul natural al forțelor conservatoare tradiționaliste europene, probabil unul din inamicii cei mai de temut ai actualului sistem care domină continentul. Aplicând strategia divide et impera, orice conflict fratricid între europeni nu poate decât să avantajeze actualul sistem și manipulatorii acestuia.

Citiți și:

Iurie Roșca: «Statul Român ca vârf de lance al imperialismului american»

Scurt punctaj pentru 2018. Spre un «point of no return»?

Cum și de ce se schimbă lumea

 

yogaesoteric
18 mai 2018