Europa, la ora revoluției sau a unui scâncet consumerist?

La începutul verii 2018, președintele Franței spunea că sumele oferite de stat pentru ajutoarele sociale sunt „bani nebuni”, bani neinvestiți rațional. Același Emmanuel Macron spunea despre cei mai bogați francezi că sunt primii care au reușit ascensiunea, cei de la capătul de sus al coardei. Emmanuel Macron, deja numit „președintele bogaților”, semăna vânt în acele momente. A încercat să-și corijeze discursul la începutul toamnei, să arate mai multă empatie pentru cei defavorizați. În plus, în septembrie 2018, Macron a anunțat un plan anti-sărăcie în valoare de 2 miliarde de euro. A fost însă doar „o schimbare de ton, nu de filozofie”, scria atunci presa spaniolă despre situația din Franța. Asta pentru că, în timp ce milioane de defavorizați din Franța primeau 2 miliarde de euro, cei mai bogați cetățeni erau anunțați de președinte că vor fi iertați de taxe în valoare de 5 miliarde de euro.

Emmanuel Macron a semănat vânt și a cules furtună

Apoi, la finalul lunii octombrie, președintele Macron a cules furtuna, izbucnită după un anunț aparent lipsit de risc, o creștere de sub zece eurocenți a prețului combustibilului la pompă, în virtutea luptei împotriva încălzirii globale. Atunci a început deja celebra Mișcare a Vestelor Galbene, cu un protest publicat în presă și manifestații sporadice. Apogeul a fost atins pe 17 noiembrie, a murit o persoană, au fost răniți nenumărați protestatari și polițiști.

Forma de mobilizare a Vestelor Galbene este atipică pentru Franța, fără implicarea vreunui partid politic sau sindicat, fără intermediari. Ținta furioșilor în „veste galbene” este guvernul, însă cei mai loviți sunt poate chiar vecinii și cunoștințele lor – navetiștii care se văd blocați pe autostrăzi sau la periferia marilor orașe. Politicienii nu fac decât să profite de această mișcare, poziționându-se de o parte și alta a baricadei, în speranța unor dividende electorale, pentru început la alegerile europarlamentare din mai 2019.

Mult mai importantă este cauza acestei revolte violente. Pentru analiștii neoliberali din presa europeană nu este vorba decât de o opoziție oarbă în fața progresului care înseamnă eficientizarea statului, a codului muncii, reducerea drastică a influenței sindicatelor și intervenției statului, reducerea asigurărilor sociale, dar și lupta cu schimbarea climei. Pentru analiștii de stânga, avem de-a face, în primul rând, cu lărgirea prăpastiei dintre bogați și săraci în Franța și Europa și cu o picătură care a umplut paharul austerității întins de guvernanți francezilor.

De la Vecerniile Siciliene, la Vestele Galbene

Istoria recentă ar trebui să-i dea o lecție cât se poate de relevantă președintelui Macron. La finalul anului 2011, guvernarea din Italia a fost preluată de un cabinet tehnocrat, condus de fostul comisar european și bancher la Goldman Sachs Mario Monti. Astfel a început austeritatea în Italia. Vârsta minimă de pensionare a crescut, iar cei ce credeau că vor ieși la pensie în 2012 s-au văzut obligați să aștepte până în 2016. Pensiile au fost înghețate. A fost introdusă o taxă pe proprietatea imobiliară calculată la valoarea imobilului, fără a ține cont de veniturile proprietarului și loviți au fost cei din clasa de mijloc și pensionarii, taxați la fel de mult ca și un manager de top. În plus, procentul italienilor proprietari de locuințe era peste media europeană. Creșterea TVA-ului cu 2% i-a afectat, din nou, pe cei mai săraci. Într-o țară deja afectată de inegalitate (5% dintre contribuabili dețineau 23% din venitul total, la fel cât cei mai săraci 55% dintre plătitorii de taxe), austeritatea nu a făcut decât să adâncească prăpastia.

Și astfel, în decembrie 2011, au început revoltele din Sicilia. Picătura care a umplut paharul a fost, ca și în Franța, o scumpire a carburantului decisă de guvernul tehnocrat. Manifestările violente au fost aproape identice cu cele din Franța, cu blocarea străzilor și autostrăzilor, cu violențe între șoferii revoltați și cei aflați la volan. În prim-plan s-a aflat Operațiunea Vecerniile Siciliene (pentru a aminti de revolta medievală împotriva stăpânirii franceze), o grupare politică ad-hoc, și Mișcarea Furcilor, un grup al fermierilor sicilieni. Violențele, care au rupt Sicilia de Peninsulă, au durat 5 zile și au fost repede uitate.

Lecția pentru guvernanții de la Paris și din Europa este că acolo, în Sicilia „vecerniilor” și a „furcilor”, s-a semnat actul de naștere al Mișcării de 5 Stele. În 2012, acest partid populist înființat de un comic italian câștiga alegerile locale în Sicilia și la Parma, la alegerile parlamentare din 2013 devenea cel mai popular partid din Italia, pentru ca alegerile din 2018 să-l aducă la guvernare, spre spaima tehnocraților de la Roma și a birocraților de la Bruxelles. La fel ca în cazul Mișcării Furcilor din Sicilia, „revoluția” populistă din 2018 nu a ținut cont de orientări politice, extrema stângă și cea dreaptă au colaborat și au învins. Acum, Italia este condusă de Liga naționalistă și Mișcarea de 5 Stele populistă.

Lecția Italiei ne arată cum, în vremuri de austeritate și de adâncire a inegalității, discursul infatuat al unui lider politic și majorări aparent infime de prețuri pot coaliza extremele și răsturna guvernele.

Luptă pentru un drept sau pentru un telefon?

O altă lecție vine din Marea Britanie a anului 2011. În luna august a acelui an, un polițist londonez a împușcat un tânăr nevinovat. A urmat un protest pașnic și justificat cu câteva sute de participanți. Imediat, prin mobilizare pe rețelele sociale, totul a degenerat în încleștări dure cu poliția, dar mai ales în jafuri de proporții în magazinele IT și de electrocasnice. S-au înregistrat cinci decese. Mii de oameni au năvălit în stradă și au spart magazinele. Scopul lor nu era să lupte pentru un drept anume, ci să obțină prin forță ceea ce ce li se promisese în campanii publicitare strălucitoare, dar nu aveau bani să achiziționeze. Britanicii s-au luptat cu poliția nu pentru pâine sau democrație, ci pentru un smart phone, pentru un privilegiu al consumatorilor.

La fel ca și în Marea Britanie, „Vestele Galbene din Franța nu își dau seama că a conduce un automobil pe centura orașelor franceze nu este un drept, ci un privilegiu, ba chiar unul total inutiul, unul care maschează, de fapt, o închisoare”, scrie publicația italiană Linkiesta. „Automobilul nu mai deschide drumul spre libertate, ci este o adevărată sclavie, în special pe centura marilor orașe”. Nu este vorba despre o revoluție, ci despre furia unor consumatori frustrați, care „sunt victimele puterii care slujește interesele claselor privilegiate, dar îi atrage pe cei săraci într-o închisoare, momindu-i cu ideea unei false libertăți individuale”, mai scrie Linkiesta. Întâmplător, protestele rutiere ale Vestelor Galbene coincid cu arestarea pentru evaziune fiscală a președintelui grupului Renault-Nissan, Carlos Ghosn. Poate oare președintele Franței să susțină că în acest fel va începe o reconciliere între „vârf și bază” în societate, în condițiile în care prosperitatea grupului auto fanion al Franței depinde tocmai de avântul consumerist și de frustrările pe care le cultivă în rândul potențialilor clienți, dintre care unii aflați acum în stradă pentru a protesta împotriva scumpirilor de câteva centime ale benzinei?

Un semnal de alarmă pentru politicieni

În Italia, protestele violente din 2012 au vrut să rezoneze cu Vecerniile Siciliene. În Franța, violențele Vestelor Galbene au fost deja asemănate tot cu un episod medieval, al Jacqueriei. Cauzele sunt însă și mai vechi. Senatorii romani le dădeau oamenilor circ în loc de pâine. Acum, politicienii europeni le oferă alegătorilor bâlciuri gratuite si false teme de dezbatere, iar patronii de la Fiat, spre exemplu, le oferă angajaților lor nu o minimă mărire de salariu, ci spectacolul de sute de milioane de euro al fotbalistul Cristiano Ronaldo. Aceiași romani obișnuiau să spună că trebuie să divizi pentru a cuceri. Cei care conduc astăzi aplică același dicton, scindând societatea, izolând oamenii unul de altul, închizându-i în cutii pe patru roți autopropulsate și scumpe, convingându-i că marele dușman este chiar vecinul. Cunoaștem președinți care au spus că lupta care trebuie dusă este cea cu vecinul care lucrează pentru „statul gras care stă pe spinarea sectorului privat slab”, care i-a apostrofat pe profesori și care i-a invitat pe medici să-și părăsească țara. Există și președinți care spun că lupta pe care trebuie să o ducă cetățenii este aceea de a pierde ore din viață într-o mașină ce aduce profit doar celor 5% sau la cozi interminabile pentru ultimele gadgeturi ce duc profiturile în aceleași conturi, în loc ca oamenii să-și recâștige timpul pentru viața lor.

Ascensiunea populiștilor și naționaliștilor italieni până la guvernare, ascensiunea extremei drepte din Franța și Germania, fronda anti-Bruxelles din Centrul și Estul Europei, protestele Vestelor Galbene arată însă că se apropie un moment al scadenței pentru toate aceste alegeri făcute de liderii politici pentru confortul propriei lor cariere.

Citiți și:

«Vestele galbene» şi decesul falsei democraţii

Lista revendicărilor mișcării Vestele galbene din Franța

yogaesoteric
13 februarie 2019