Fântâna cu gaz. Sau de o parte și de alta a teoremei progresiei
Poate cea mai importantă dintre știrile lunii septembrie a fost aceea a descoperirii unui zăcământ de gaz natural în Dolj. În Dolj, România. Săpând după apă, făcând o fântână, un doljean a descoperit un zăcământ de gaz. Acumularea de gaz din fundul fântânii a luat foc, cel mai probabil de la vreo scânteie făcută de uneltele de oțel în timpul săpăturilor. Din fericire nu a existat vreo victimă iar dacă grădina doljeanului nostru ar fi fost în SUA și nu în România, omul ar fi avut toate motivele să se bucure, ar fi devenit milionar peste noapte. Chiar dacă dimensiunile pungii de gaz nu au dimensiuni semnificative, pe o piață liberă doljeanul nostru ar fi putut găsi cu ușurință un investitor dornic să-și asume riscul prospecțiunilor geologice și costurile începerii unei eventuale exploatări.
Dar cum Doljul nu este un stat american, ci un județ în România, doljeanul fost amendat de primărie pentru că a început să sape o fântână fără autorizație. Ordurile în uniformă, plătite inclusiv din taxele extorcate de la doljeanul nostru, n-au fost în stare să stingă focul, acesta a fost stins de o companie privată. Primăria va plăti pentru stingerea incendiului, apoi va recupera banii de la proprietarul terenului sub care se află punga de gaz, curtea acestuia urmând – conform știrii de presă – să fie betonată.
Amendă, impunerea unor costuri aberante contractate de o autoritate publică care nu are interesul de a minimiza în vreun fel costurile și distrugerea curții sunt prețul pe care îl va plăti gospodarul nostru din Dolj pentru descoperirea făcută în propria curte. Presupun că fiecare dintre noi a luat aminte, de acum înainte vom ști să ne ferim să facem public ceea ce vom găsi în subsolul curților noastre, căci în vreme ce beneficiile exploatării resurselor sunt socializate, pagubele inerente produse de exploatarea resurselor aflate în subsolul proprietăților noastre sunt suportate doar de proprietarii terenurilor.
Cazul doljeanului ce-a săpat în propria curte după apă și a dat de gaz ne este folositor pentru a înțelege ceea ce se petrece în jurul nostru.
Înțelegem rapid că nu doar că nu putem săpa un puț de apă în propria curte fără să avem binecuvântarea statului pentru a face asta, dar și că tot ce se află în subsolul proprietăților noastre aparține statului. Actuala constituție este clară în această chestiune. Nu se poate pune problema ca vecinii doljeanului nostru să-și deschidă cu toții câte o firmă pentru a se bate să pună la dispoziția eventualilor cumpărători gazele nou descoperite. Dimpotrivă, în România, dreptul de proprietate este limitat la suprafața terenurilor pe care le avem, iar aceasta poate fi afectată nefast de exploatarea subsolului, orice proprietar român de pământ nefiind interesat de exploatarea subsolului proprietății sale. Această situație este în contrast evident cu cea din SUA unde fiecare proprietar de pământ deține și subsolul proprietății sale. Proprietatea privată a subsolului face posibil ca în SUA să existe competiție între varii companii private pentru exploatarea acestuia. Aceeași logică economică care în SUA aduce la lumină bogățiile din subsol, le ascunde și le îngropă și mai adânc pe cele aflate în subsolul proprietăților noastre.
Povestea doljeanului nostru ne arată încă o dată că decizia asupra a ceea ce se petrece cu resursele îngropate sub proprietățile noastre aparține guvernului. Nu piața, nu proprietarii terenurilor sau ai diverselor companii private decid ceea ce se petrece cu ceea ce are valoare economică și se găsește sub suprafața terenurilor pe care le deținem, ci guvernul prin reprezentanții săi are această decizie. A povesti despre piață, liberalizare etc. în condițiile de mai sus nu este doar iluzoriu ci este pur și simplu o excrocherie, guvernul având în proprietate resursele naturale de orice fel.
Cu alte cuvinte, tot ce are valoare economică și se găsește în subsolul României se află în proprietatea inerent monopolistă a statului. Mai mult, cetățenii au interesul să-și apere proprietățile de proprietarul monopolist al subsolului făcând improbabilă și greoaie descoperirea de noi zăcăminte.
Logica economică ne furnizează cel puțin parțial explicația pentru care guvernul – proprietarul monopolist al resurselor naturale – ne interzice să avem relații comerciale cu entități din afara controlului său, căci esența monopolului este prizonieratul consumatorului și aici găsim – cel puțin într-o oarecare măsură – motivul pentru care ni se interzice să cumpărăm resurse din Rusia. Totuși, dacă avem în vedere și politicile de limitare a consumului, adică de taxare a folosirii resurselor, o astfel de taxă fiind taxa pe carbon, realizăm că monopolul statului asupra resurselor subsolului ca și taxele și accizele aplicate consumului de resurse au o motivație ideologică, logica economică fiind doar un instrument folosit ideologic pentru a strivi consumatorul care nu are de ales, acesta fiind practic obligat să plătească prețuri artificial gonflate, prețuri mult dincolo de ceea ce ar fi oferit piața liberă în lipsa interferenței statului în funcționarea firească a economiei. În ultimă instanță, monopolul constituțional al statului asupra resurselor subsolului este motivat ideologic, etatismul fiind cauza ultimă a problemelor cu care ne confruntăm în aceste zile.
Îmi pare important să scot în evidență pățania olteanului nostru hărăzit cu bogăție dar căruia statul i-a luat ceea ce ar fi fost firesc să-i aparțină de drept. Căci este evidentă nemulțumirea oamenilor, politicile ipocrite impuse populației de către cei care ne cer să facem duș în doi sau de aceia care ne spun să ne ținem familiile în frig pentru a economisi energia, nu pot decât stârni revoltă morală. Dar soluția problemelor noastre nu este și mai mult etatism, ci eliminarea restricțiilor și a reglementărilor care ne împing în nevoie și sărăcie.
Teorema progresiei ar fi fost necesar să ne avertizeze că, ispitiți fiind de haosul economic creat de socializarea resurselor subsolului, vom dori să etatizăm lanțurile de distribuție, să etatizăm progresiv pe măsură ce problemele generate de absența proprietății private se vor fi propagat în economie. Ar fi fost necesar să nu cedăm acestei ispite ci să coborâm în jos către cauza problemelor cu care ne confruntăm, socializarea resurselor și suprareglementarea fiind adevăratele surse ale crizei pe care o trăim.
Faptul că în timpul guvernării Orban oameni ce-și zic liberali au descătușat formal mecanisme periferice ale pieței exacerbându-se astfel problemele generate de o structură de proprietate deficitară este în cele din urmă o stupizenie perfect simetrică cu actualele chemări la naționalizarea lanțurilor de distribuție a energiei.
Recentele naționalizări din Germania, listarea pe bursă a unor pseudoresurse în speranța găsirii unor prețuri în pofida monopolurilor guvernamentale consfințite constituțional, sunt fețe ale aceleiași monede calpe. Deși par abordări opuse ideologic, atât naționalizările după model german dar și recenta listare la bursă a gazului produs în regim monopolist în România, nu înseamnă decât dispreț pentru știința economică, pentru libertate, înseamnă etatism sau – mai direct – înseamnă socialism pur și simplu. Iar faptul că după mai bine de trei decenii trecute de la căderea comunismului întregul spectrul politic nu-și poate imagina soluții alternative la ceea ce ne-a scos în stradă în 1989 nu înseamnă decât că, în cei 30 de ani care au trecut de la aparenta cădere a comunismului, nu ne-am făcut temele. Și de aceea ar fi necesar ca măcar acum, în al 12-lea ceas, să citim și să recitim ceea ce ar fi fost necesar să fi știut deja prea bine: intervenționismul aduce după sine criză economică, rezolvarea crizei pare că necesită sporirea intervenției statului în economie, iterațiile succesive ducând la socializarea întregii economii și la colaps economic.
Da, mai sus am descris un cerc vicios, din câte știu întreaga clasă politică – inclusiv AUR și CpN – nu propune decât accelerarea reformelor în sensul accelerării parcursului către socialism, întreaga clasă politică pare a ne propune socialismul ca destinație de neevitat a societății noastre.
Pentru oricine altcineva în afara eroului poveștii noastre este lipsit de importanță dacă gazul descoperit în fântână are valoare economică sau dacă, dimpotrivă, are o valoare economică negativă. Dar faptul divers relatat de ziare ne prilejuiește un neașteptat punct de claritate morală într-un moment în care avem cu toții nevoie să ne amintim că ceea ce economiștii numesc aseptic teorema progresiei nu este decât banalul adevăr că o eroare inițială ne conduce către erori din ce în ce mai mari până la colapsul complet al proiectelor noastre, la fel după cum afirmarea unui neadevăr ne împinge către un șir de minciuni din ce în ce mai grave până la colapsul în abominațiune și crimă.
Omul care a vrut să-și sape o fântână în curte ne pune la îndemână o situație pe care o putem judeca folosindu-ne de bunul simț comun, este la îndemâna fiecăruia dintre noi să înțeleagă fără dificultate cum acesta a fost strivit de un stat monopolist. Citindu-i povestea, fiecare dintre noi înțelege rapid că în absența monopolului constituțional asupra resurselor aflate în subsol am fi fost cu toții – nu doar proprietarul fântânii devenită rezervor de gaz – mai bogați, cu toții am fi avut o viață mai ușoară dacă omul ar fi fost pur și simplu lăsat în pace, indiferent dacă punga de gaz va fi fost mare sau mai mică sau chiar dacă se va dovedi a fi imposibil de exploatat în mod rentabil. Ne putem doar imagina o lume în care ne procurăm energia de la mici producători privați, în absența interferenței statului în contracte stabilite în mod liber între părți. Să nu lăsăm să se irosească această lecție, să o folosim, să-i înțelegem semnificația.
Citiți și:
La ce folos să exploatăm gazul din Marea Neagră, dacă nu există garanţia că va fi folosit de consumatorii din România?
„România este vândută și împrumutată, suntem în pragul de a o pierde”
yogaesoteric
12 decembrie 2022