Farmecele sirenelor: legendă încântătoare şi mister
Legendele cu sirene se pierd în negura timpului. Dar există şi mărturii recente care se adaugă acestei istorii încă neelucidate. După tsunami-ul catastrofic din decembrie 2004, au existat nenumărate relatări şi fotografii despre apariţii ale unor sirene. Acestea, în ciuda controverselor privind autenticitatea lor, au stârnit un viu interes. Dar să vedem ce sunt de fapt sirenele şi ce ştim despre ele…
În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”. El precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.
În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.
Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.
În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs.”
Pentru unii autori, sirenele nu sunt decât simple femei frumoase naufragiate, care pot înota foarte bine şi foarte departe pentru a atrage marinarii spre golfuleţe liniştite, unde urmează să fie masacraţi „în scopuri alimentare”!
În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.
Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă.
Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun.”
Se cunosc întâlnirile cu tipul clasic de sirenă, frumoasă şi ispititoare, ce caută să atragă sub apă marinarul sedus. Însă, în continuarea povestirilor apar diferite variante: când Zeiţele Mării au puterea de a-l face pe bărbat să trăiască sub apă, într-un fabulos palat unde este tratat ca un rege în schimbul plăcerilor erotice pe care el le oferă; când el sfârşeste prin a se îneca, iar ele suferă şi plâng.
Se spune, de asemenea, că uneori sirena este cea care îi ajută pe vânătorii de balene: ea adoarme enormul animal şi astfel acesta nu îi mai aude venind pe marinari. Sirenele sunt vesele şi voioase ca şi copiii. Este cunoscut cazul sirenei dintr-un golfuleţ din Bretania, care îşi petrecea zilele cântând. Ele sunt şi generoase: dacă observă naufragiaţi eşuaţi pe stânci după furtună, îi îngrijesc cu atenţie, şi la nevoie, cu un semnal cheamă şi alte sirene pentru a-i aduce la mal.
Ele pot juca chiar rolul de profet, de rău sau bun augur. În Maroc, ca şi în Norvegia, se crede că apariţia unei sirene precede o furtună. În Bretania, sirena este de asemenea, numită „Margareta timpului urât”. Dacă este lovită chiar şi involuntar cu o vâslă, este clar că se va răzbuna. P.Y. Sebillot declară că unui pescar din Gavre, după ce a înţepat sânul unei sirene, aceasta i-a spus: „Pentru tine şi descendenţii tăi, până la a şaptea generaţie, nu va exista fericire.”
În ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure, însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.
„Cântă, cântă, sirenă fericită:
Tu ai darul divin de a cânta,
Ai marea albastră pentru a o bea,
Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”
Dincolo de toate mărturiile, o întrebare rămâne totuşi fără răspuns: de ce este acest mit al sirenelor atât de puternic? Pe ce se sprijină el? Oamenii de ştiinţă cred şi astăzi că „femeile mării” au fost mult timp confundate cu focile sau lamantinii, ce au lungimea de trei sau patru metri, specii care au sânii comparabili cu cei ai femeilor. Totuşi, lamantinii sau focile sunt făpturi extrem de urâte!
Era necesară toată imaginaţia şi forţa de transfigurare a unui marinar, chiar dacă el a petrecut trei luni pe mare, pentru a oferi acestora un caracter feminin. Un aspect nu s-a luat totuşi în considerare în aceste interpretări, şi anume că lamantinii nu există pe continentul american!
În sfârşit, este mai puţin important de unde vin aceste frumoase înotătoare cu părul lung! Să ni le imaginăm în Marea Neagră, apropiindu-se vara de ţărm, senzuale, surâzâtoare, un pic deranjate de păcură şi de valurile poluate, dar întotdeauna gata să revină pentru a înfrumuseţa visurile bărbaţilor cu adevărat liberi, care iubesc marea şi secretele ei nesfârşite…
yogaesoteric
noiembrie 2006