Femeia – ideal de frumuseţe şi iubire divină
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Motto: „Orice nud de femeie întruchipează întreaga natură. Va trebui aşadar să-l privim cu aceeaşi admiraţie şi cu aceeaşi detaşare pe care le simţim în apropierea nepătrunsului secret al Naturii şi a capacităţii sale de creaţie. Dacă în faţa femeii dezgolite de veşminte nu descoperim în fiinţa noastră, graţie transfigurării, cea mai profundă emoţie sublimă pe care o simţim în faţa revelării Misterului Cosmic, atunci nu există iubire sublimă şi acesta nu este decât un act profan.”
Mircea Eliade
Încă din cele mai vechi timpuri femeia a reprezentat idealul de frumuseţe, gingăşie, puritate, sensibilitate şi rafinament. De aceea, ea este simbolul senzualităţii şi, în acelaşi timp, al celor mai alese virtuţi ale naturii sale misterioase: capacitatea de a manifesta un eros sublim, care spiritualizează fiinţa, întruchipând partea cea mai elevată a sufletului omenesc şi îmbinând într-o perfectă armonie forţa creatoare a vieţii şi puterea de origine divină a dăruirii necondiţionate. Probabil Paul Evdochimov aşa a perceput-o când a afirmat: „Icoana cea mai răspândită în catacombele creştine este cea a unei femei rugându-se. Ea reprezintă adevărata atitudine de rugăciune a sufletului omenesc.”
Prin firea sa sensibilă şi intuitivă, femeia explorează şi amplifică facultăţile profund benefice ale naturii umane, cu o mai mare uşurinţă decât bărbatul, fiind adeseori mai deschisă faţă de spiritualitate decât el. În acest sens, absolut toate culturile omenirii păstrează – cel puţin în unele doctrine filosofice sau în creaţii ale folclorului artistic – imaginea Marii Zeiţe Mame în diverse ipostaze, una dintre cele mai frecvente fiind cea de păstrătoare a valorilor morale şi spirituale, şi, implicit, cea de iniţiatoare. De exemplu, în basmele populare româneşti în persoana Sfintei Vineri sau a Sfintei Duminicii se manifestă atât sfătuitoarea, îndrumătoarea şi protectoarea, cât şi ghidul spiritual al protagonistului care, în majoritatea cazurilor este un bărbat.
Iubirea feminină este cea mai profundă enigmă de care bărbatul nu va înceta niciodată să se minuneze
Idealul feminin divin implică în mod necesar energie şi vitalitate debordantă, care pot fi manifestate doar printr-un corp fizic robust şi armonios proporţionat; să nu uităm că principiul feminin este cel care naşte, care dă viaţă. Nicio formă sterilă nu s-a perpetuat vreodată sau nu a evoluat spre etajele superioare ale existenţei. Iată de ce o femeie lipsită, înainte de toate, de vitalitate, nu este cu adevărat femeie oricât de frumoase ar fi trăsăturile sale, întrucât ea sfidează şi anulează prototipul divin, arhetipul, sustrăgându-se lui şi pierzând astfel legătura cu Dumnezeu. Bărbaţii ar trebui să ştie că, prin relaţii amoroase (bazate pe iubire reciprocă şi realizate cu continenţă) cu femei foarte vitale şi foarte sănătoase (atât fizic cât şi psihic), pot deveni foarte repede puternici, vitali şi virili. Forţa înseamnă energie controlată, iar femeia vitală debordează de energie!
Să nu uităm că fizicul şi psihicul provin din spirit, servindu-l şi manifestându-l. Datorită spiritului său matern are femeia facultatea fiziologică de a naşte. De asemenea, bărbatul este mai viguros din punct de vedere fizic, deoarece în spiritul lui există ceva ce corespunde curajului despre care vorbeşte Evanghelia: „Cei curajoşi vor lua Împărăţia lui Dumnezeu”. Bărbatul se prelungeşte în lume prin acţiune, femeia o face prin dăruire de sine.
Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existenţă, darul său aparte de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura ei cu totul, atât cu Dumnezeu, cât şi cu ceilalţi şi cu sine însăşi. De-a lungul întregii istorii, mediul social este cel care a format sau a deformat modelul de feminitate. Cu toate acestea, femeia îşi salvează mereu, în adâncul ei, taina fiinţei şi a calităţilor sale, pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată, pentru a înţelege destinul „conjugal” al femeii în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Chiar relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naştere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam – Eva.
Chiar dacă uneori femeia este mai neajutorată decât bărbatul, acest lucru este compensat de capacitatea ei mult mai mare de dăruire şi de credinţă în Dumnezeu, iar prin aceasta există un echilibru între capacităţile bărbatului şi cele ale femeii. Sfântul Clement al Alexandriei spune: „Virtutea bărbatului şi virtutea femeii este una şi aceeaşi virtute… deoarece amândoi au mijloacele necesare, specifice fiecăruia prin care să atingă acelaşi ţel spiritual”. Teodoret menţionează femeile „care au luptat cu nimic mai puţin, dacă nu chiar mai mult decât bărbaţii… Cu o natură mai fragilă, ele au dovedit totuşi aceeaşi voinţă ca şi bărbaţii. Tăria lor este dumnezeiasca bunătate şi un har aparte de a se îndrăgosti de Cristos”.
„Nu există femei urâte – spune un proverb – ci doar femei care nu ştiu să fie frumoase.” Fiecare femeie are frumuseţea sa proprie şi este frumoasă în felul ei. Eliminând inhibiţiile psihice şi mentale, complexele de inferioritate, sugestiile negative, femeile sunt capabile să-şi exprime farmecul nativ şi să emane misterul lor ancestral printr-o raportare firească şi legică totodată la Eternul Feminin, acel ideal care înseamnă iubire, gingăşie, sensibilitate, graţie, jucăuşenie, spontaneitate, dăruire, puritate – adică o întreagă bogăţie interioară, care se reflectă în armonia şi împlinirea exterioară corporală.
Material preluat din lucrarea „Taina menstruației – Enigma fiziologică a femeii” – de Gregorian Bivolaru
Citiţi şi:
Elogiul eternului feminin şi al misterului feminităţii care există în fiecare femeie
yogaesoteric
8 martie 2010