Fiecare om înghite și respiră săptămânal echivalentul în microplastic al unui card

Consumatorii care „se respectă” au nevoie nu doar de hrană, ci și de îmbrăcăminte, încălțăminte și alte accesorii în pas cu moda, precum și de ustensile și aparatură de ultimă generație. Unii și le procură fără să se uite la prețuri, alții așteaptă cu înfrigurare reduceri de multe ori înșelătoare, nu doar din vinerile negre – Black Friday (nu, nu e vorba de vinerea Mare, ci de cea a Păcălelilor).

Îmbrăcămintea se cere și ea schimbată conform modei, o modă care a atins impertinențe inimaginabile, schimbându-se nu anual, nu sezonal, nici măcar lunar, ci… săptămânal. Fast fashion (moda în viteză) este deviza și imperativul. Nu există satisfacție mai mare pentru fabricanți și comercianți (angrosiști ori cu amănuntul) decât o modă rapidă, ieftină și proastă. Proastă calitativ și de și mai prost gust. Societatea bazată pe consumat și aruncat nu se dezminte și aruncă nu doar mâncarea, ci și îmbrăcămintea, cu ambele mâini. Mulți o aruncă înainte de a o purta, unii după ce-o spală o dată, de două ori, alții fără s-o mai spele. Să și vrea s-o poarte mai departe și n-ar putea, fiindcă ori s-a „demodat” deja, ori s-ar trezi înveliți în zdrențe, fiindcă totul e precar. Iar rezultatele se văd. Deja între 2000 și 2014 (anul în care s-au produs 100 de miliarde de piese noi de îmbrăcăminte) s-au dublat vânzările de haine și bineînțeles că și profitul. Aproape două bilioane de dolari s-au deversat în conturile producătorilor între 2002 și 2015. În Germania fiecare persoană cumpără vreo 60 de piese de îmbrăcăminte anual, îmbrăcăminte pe care o poartă cel mult jumătate din cât o purta în urmă cu 15 ani.

Nimănui – nici consumatorilor și în niciun caz fabricanților – nu-i pasă că ceea ce se cumpără azi va forma gunoiul de mâine și va însemna sufocarea de poimâine, întrucât reciclarea e aproape imposibilă. Atât de departe nu gândește niciunul, fiindcă pentru ei a încetat să mai existe un mâine. Pentru ei există doar setea de profit, o concurență acerbă și o goană acefală după un nou trend. Important este ca ceea ce merge împiedicat pe scenele marilor case de modă din și mai marile metropole să apară peste câteva zile în magazine sub forma unor imitații de cel mult două parale. Nu doar alimentele „expirate” sau neconforme iau drumul containerelor cu deșeuri, ci și îmbrăcămintea nou-nouță rămasă nevândută și depășită de trend-ul săptămânii. Aproape 6 milioane de tone ajung să fie puse pe rug într-o Europă consumatoare și consumată care cu o mână le dă foc, în timp ce pe cealaltă și-o întinde iarăși către Asia, solicitându-i noi gunoaie. Novatorii abia mai fac față provocărilor, nemaiștiind ce facultăți creative să-și mai pună în valoare pentru a umple dulapurile consumatorilor. Ce bine ar fi dacă acea creativitate s-ar implica și în alte domenii în care momentan stăpânește vidul! Sau mai bine nu, fiindcă fantezia lor e prea sinistră!

Și ce dacă se pun copiii la treabă 14 ore pe zi pentru câțiva dolari? Suntem chiar mândri. În fond, le asigurăm un loc de muncă fără de care, cine știe, poate că ei și familiile lor ar flămânzi. Și ce dacă îmbrăcămintea e impregnată cu tot felul de otrăvuri viu colorate? Ce dacă acele otrăvuri colorează și apele în care sunt deversate? Ce dacă sufocăm natura și mediul înconjurător cu munții de gunoaie textile (sintetice), ori dacă prin spălatul pieselor de poliester scufundăm anual echivalentul a 50 de miliarde de sticle de plastic în ocean? Frumos mărunțite, sub formă de microplastic, pe care să-l înghită apoi fauna marină. Care-i problema dacă fiecare dintre noi înghite și respiră săptămânal din alimente, băuturi și (indirect din) îmbrăcăminte echivalentul în microplastic al unui card (5 grame)? Dacă ar fi să se declare toate otrăvurile folosite la fabricare, eticheta ar depăși ca mărime piesa de îmbrăcăminte!

Unii refuză sinteticul și preferă bumbacul, ferm convinși că au făcut o alegere corectă și ecologică. Așa ar fi, dacă acea plantă nu ar fi îmbibată cu pesticide menite să țină la distanță dăunătorii și cu îngrășăminte menite să-i stimuleze și grăbească creșterea. Nu există cultură agricolă care să absoarbă mai multe pesticide decât bumbacul. Deși suprafața cultivată nu depășește 2,5% din terenul arabil, ea înghite 11% din producția de pesticide. Pesticide care nu pun în pericol doar sănătatea celor cărora noi, consumatorii, le oferim cu generozitate un loc de muncă, ci și restului verigilor din lanțul slăbiciunilor dezlănțuite. Chimicale care ne irită pielea și chiar dacă n-ar pătrunde direct prin învelișul cutanat – ceea ce se petrece – ajung pe farfurie, urmând același drum ca și microplasticul. Nu mai vorbim de perturbarea ireversibilă a lanțului trofic, fiindcă ea nu interesează pe nimeni.

Nu interesează pe mai nimeni nici consumul imens de apă pentru o singură piesă de îmbrăcăminte. Închidem ochii și ne facem că nu auzim atunci când voci izolate urmăresc să ne zgârie timpanul cu cei 7.500 de litri de apă consumați pentru o singură pereche de blugi. Ei, și? Doar mai bine de două treimi din planetă sunt acoperite cu apă! O apă otrăvită și care ne va otrăvi într-un final pe toți. Cu cât mai țipătoare sunt culorile frivolității, cu atât mai multe chimicale se scurg pe apa……. nu a Sâmbetei, ci a Vieții. Acel cocteil de otrăvuri distruge rând pe rând ecosisteme întregi, pe cele de la suprafață, și pe cele din adâncuri. Se infiltrează în pânza de apă freatică și ne salută apoi din fântâni și sticle de apă frumos îmbuteliată și etichetată, eventual îmbogățită cu promisiuni de viață lungă și tinerețe fără bătrânețe. Ce-i drept, pe ultima și-o pot îndeplini, pentru că te îmbălsămează. Nu mai vorbim despre ambalajele și etichetele acelor produse. Ambalaje de plastic, care alcătuiesc la rândul lor un munte (plus cartonul supradimensionat în care aterizează!), și puzderia de etichete, pe care este necesar mai întâi să le tai, dacă vrei să le și folosești.

Nu numai alimentele sunt prevăzute cu o durată (minimă) de valabilitate, ci și restul obiectelor de care avem sau nu nevoie sunt prevăzute cu o garanție și cu o durată medie de utilizare/funcționare. Ce nu se declară este obsolescența programată, adică deteriorarea garantată a acestora. Un fel de fast fashion pe o altă scenă. Și, spre deosebire de alimente, la care nu e musai să se strice și să nu mai poată fi consumate după ce acea dată fatidică este atinsă, la restul obiectelor de consum producătorii se țin de promisiune. Nu numai că sunt prost construite (unele sunt adevărate pericole!), ci unele chiar au integrate o serie de dispozitive care le „ajută” să se strice la momentul oportun, multe dintre ele la scurt timp după ce au ieșit din garanție. Aproape la minut se deteriorează aparatele și aparaturile de uz casnic, de la uscătorul de păr la ecranul cu plasmă, așa că ajung bune de aruncat, fiindcă aici chiar nu se mai poate ocupa nimeni de reanimarea lor. Nu și fără o schemă ca pe vremuri, din care să se poată deduce modul de funcționare.

Nu mai e cazul să ne întrebăm – pentru că știm răspunsul – cum de era posibil ca în urmă cu 50 de ani să se construiască mașinării și aparate casnice capabile să dureze decenii și să poată fi reparate, pe când astăzi, cel mai modern și mai sofisticat aparat nu-și sărbătorește decât în cazuri excepționale a treia aniversare… sau a câta va fi fost programată de lăcomia producătorilor. Cum ar fi dacă am urmări totuși să reprogramăm obsolescența? Atâția oameni se plâng de lipsa locurilor de muncă și de posibilitatea deschiderii și ținerii pe picioare a unei mici afaceri. De ce nu una care să le bareze drumul spre profit acelora care întorc banii cu lopata producând perisabilitate? Răspunsul este unul trist: atelierele de reparații, de la aparate casnice la pantofi, sunt depășite. Nimeni nu-și asumă riscul de a fi catalogat sărăntoc fiindcă își cârpește bunurile și nimeni nu mai dorește să-și pună capul la contribuție ca odinioară, acceptând provocările și dorind să dea de capăt buclucurilor, cu sau fără schemă de fabricație. De o astfel de schemă nu se preocupă nici producătorii înșiși, ci preferă să trimită reclamanților un nou aparat, decât să repună în funcțiune unul încă în garanție. Ce rost ar avea, când peste puțin timp se va impune un nou trend, o nouă schemă, un nou produs efemer?

Acei lucrători cărora noi ne imaginăm că le asigurăm un loc de muncă (asta doar ca să ne debarasăm de eventuale mustrări de conștiință) lucrează în condiții inimaginabile, sunt persecutați, exploatați la sânge și mor prematur din cauza accidentelor de muncă, a bolilor profesionale și a tratamentelor inumane la care sunt supuși. Nu doar în industria textilă, ci și la reciclarea deșeurilor periculoase care aterizează – cum se putea altfel? – fix acolo unde oamenii nu au după ce bea apă (și nici apă nu mai au!) și se văd nevoiți să scotocească, să selecteze și să ardă, intoxicându-se, deșeurile lumii „civilizate”. O lume compusă din persoane incapabile să-și imagineze că soarta le-ar fi putut face și pe ele să vadă lumina zilei într-un asemenea colț de iad, obligându-le să accepte un astfel de „loc de muncă” și o astfel de „sursă de venit”. Nu lor le dăm vreo șansă, ci speculanților.

Și timpul a ajuns un bun de consum. Se pune întrebarea cui îi aparține el de fapt și de cine se cere el consumat. Bieții consumatori nu meditează la asta, fiindcă sunt prea tracasați. Nu mai știu cum să facă față haosului din jurul lor, dar mai ales celui din ei. Puseurile de lipotimie care-i lovesc periodic le răpesc din voința și energia necesare pentru a-și face ordine mai peste tot. De la viață și până la dulapuri ei au nevoie de consiliere. Li se arată prin videoclipuri cum să-și împăturească puloverele și lenjeria și cum să gătească, sau ce. De cârpit ce se rupe nu cred să mai știe vreun „sfătuitor” modern, asta o știu doar generațiile trecute, și lor nu le mai dă nimeni ascultare. Nu se mai întreabă nimeni dacă chiar ar avea nevoie de ceva anume, fiindcă s-a inoculat de mult răspunsul: are nevoie de toate. Culmea ironiei: tocmai hainele purtate, spălate și aruncate la gunoi de consumatorii răsfățați (numite disprețuitor second/third hand) sunt mult mai puțin periculoase, fiind parțial curățate de otrăvuri. Așadar, o fărâmă de justiție compensatorie pentru cei nevoiași!

Consumatorilor consumați (și plini de lehamite) de atâtea cerințe în trend li se organizează, se înțelege, și timpul liber. Nu de alta, dar n-ar ști ce să facă cu el, așa preocupați de toate cum sunt. Prin vacanțe, la cure și congrese, li se planifică și ultimul minut, ca nu cumva să-i ajungă iarăși din urmă plictiseala și dezgustul. Ce-i drept, majoritatea consumatorilor de azi nu sunt aceiași care pe vremea comuniștilor se plângeau de imposibilitatea de a dispune de propria viață. Rămâne totuși întrebarea: Acum, că pot, de ce n-o fac? Nu cumva „pot” și ei la fel de puțin ca și contemporanii sistemului ultracentralizat care planifica totul și care gândea în locul cetățenilor? Din ce motive? Fiindcă sistemul actual e mai subtil decât celălalt? Fiindcă gânditul doare și luatul vieții în propriile mâini îi solicită prea mult? Fiindcă stăpânii de astăzi au grijă să-i stoarcă de toate, de la energia fizică și psihică până la voință?

Stă în puterea noastră, a consumatorilor, să reprogramăm acea obsolescență artificială și să ne dăm tuturor o șansă – nouă și naturii – la viață sănătoasă. Less is more (mai puțin înseamnă de fapt  mai mult) e cum nu se poate mai potrivit în materie de consum. Să nu acționăm prostește, micșorându-ne nouă și copiilor noștri șansele la supraviețuire, doar pentru a ne satisface niște plăceri volatile.

Autor: Ion Cristoiu

Citiți și:
Corporațiile doresc comercializarea vieții și urmăresc confiscarea deciziei indivizilor până la cele mai intime aspecte ale existenței
Noi tendinţe perverse, dezgustătoare şi satanice în industria modei
Mecanismul imperiului invizibil

yogaesoteric
13 iulie 2022