Francmasoneria a susţinut instalarea regimurilor comuniste în întreaga lume

Marxismul – „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”

fragment din cartea Arhitecţii decepţiei, de Juri Lina

„Anarhistul şi revoluţionarul Lenin reprezintă idealul politic al francmasoneriei internaţionale.“ Această declaraţie a fost înregistrată la întrunirea Marii Loji a Germaniei din anul 1917. (Arhiva specială din Moscova 1421-1-9064 şi 815; Viktor Ostretsov – Francmasoneria, cultura şi istoria Rusiei, Moscova, 1999, p. 585).

Lenin slujea interesele Lojii Marele Orient al Franţei

În 1919, după ce Lenin a ajuns la putere, acesta a stabilit contacte cu Marele Orient al Franţei în Paris. Cât timp cât a locuit la Paris, Lenin a vizitat ocazional această lojă. (Viktor Ostretsov – Francmasoneria, cultura şi istoria Rusiei, Moscova, 1999, p. 584). De obicei nerecunoscător, Lenin şi-a arătat gratitudinea exclusiv faţă de şefii masoni din Paris care l-au ajutat să ajungă la putere. În anul 1919 el a trimis o sumă enormă de bani Marelui Orient pentru renovarea sediului lor din Paris, pentru propagandă şi alte activităţi, în timp ce milioane de ruşi răbdau de foame şi mureau pe străzile din Petrograd şi Moscova (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei în secolul 20, Volumul 1, Moscova, 1997, p. 577). În 1920, ziarul Parole Libre publica informaţii despre întâlnirea Marelui Orient din 20 decembrie 1919 care a avut loc pe strada Cadet. Oficial, conducătorul lojii a dorit să aibă o atitudine anti-bolşevică. Ziarul a precizat însă că fratele Millet a declarat că Marele Orient a salutat cu entuziasm revoluţia bolşevică şi faptul că ei au ajuns la putere, menţionând că datorită bolşevicilor Marele Orient a reuşit să reconstruiască templul din strada Cadet. Marele Maestru portughez Sebastiao Magalhaes din Lima a fost de asemenea prietenos faţă de republica bolşevică din Rusia. Fratele Lankin din Paris a recunoscut că printre membrii Marelui Orient al Franţei sunt revoluţionari bolşevici şi că bolşevicii au fost încurajaţi de către francmasoni în activităţile lor din lumea întreagă.

Reprezentanţii francmasoneriei internaţionale au vizitat deseori Rusia sovietică, pentru a discuta diverse probleme cu Lenin, Trotsky, Bucharin, Petrovsky, Lunacharsky şi alţi fraţi masoni (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731- 1996, Moscova, 1996 p. 283). Francmasoneria internaţională a urmărit cu satisfacţie distrugerile săvârşite de către bolşevici în Rusia, ţară prosperă şi cu o cultură înfloritoare. Marele Orient a răspândit minciuni despre această ţară înainte ca bolşevicii să ajungă la putere, susţinând că ea se afla într-o condiţie mizeră şi că lucrurile nu mergeau bine. Nu au fost menţionate părţile bune ale vechiului sistem, cum ar fi că în Rusia ţaristă companiile cu peste 100 de salariaţi ofereau asistenţă medicală gratuită salariaţilor. În anul 1919, liderul Consiliului Marelui Orient a declarat că bolşevismul înseamnă evoluţie, şi ca urmare, reprezintă un fenomen pozitiv. Pe data de 5 iulie 1843, Ragon, liderul francmason al lojii Socialistul din Bruxelles a prezentat o schiţă a programului de activitate revoluţionar, care avea să devină mai târziu Manifestul Partidului Comunist. Ziarul Le Socialiste a susţinut acest program, iar cea mai înaltă autoritate masonică belgiană, Consiliul Suprem al Belgiei, a convenit să accepte programul anarhist al lui Ragon ca fiind „corespunzător punctului de vedere masonic privind socialismul, şi toţi cei uniţi în credinţă faţă de Marele Orient trebuie să ducă la îndeplinire cu orice preţ acest program.” (Buletin intern al Lojii Marele Orient, iunie 1843).

Marxismul – încarnarea francmasoneriei

Pe 17 noiembrie 1845, Karl Marx a devenit membru al lojii Socialistul din Bruxelles. La insistenţa liderilor masoni, în februarie 1848 a apărut Manifestul Partidului Comunist. Marx şi Engels au fost amândoi francmasoni de gradul 31 (Vladimir Istrarkhov – Lupta zeilor ruşi, Moscova, 2000, p. 154). Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului al XX-lea.” Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filosofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.
În 1919, Wiener Freimaurer Zeitung scria „profund mişcaţi, francmasonii au salutat steagurile roşii ale proletariatului revoluţionar”. Francmasonul Raimund Mautner a numit marxismul „încarnarea francmasoneriei” (Der Zirkel, No. 4, Vol. 37, p. 61).

Aşadar, este limpede de înţeles de ce liderul socialist austriac, francmasonul şi asasinul politic Friedrich Adler discuta frecvent în secret cu liderul masonic Rothschild. În anul 1916, Adler a fost condamnat pentru uciderea prim-ministrului austriac Karl von Sturgkh, însă a fost eliberat după o scurtă perioadă de detenţie.
Gărzile Albe au fost condamnate la dispariţie după trecerea puterii în mâna bolşevicilor, odată cu formarea guvernului alternativ al lui Kolchak, Yudenich, Denikin, şi Wrangel, toate domeniile fiind controlate de către francmasoni. Francmasonii francezi aveau deseori pe ordinea de zi a întâlnirilor lor dezbaterea situaţiei din Rusia sovietică. Împreună cu bolşevicii, ei plănuiau măsuri împotriva aripii de dreapta, şi a tendinţelor anti-sovietice din vest. (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731- 1996, Moscova, 1996, p. 297).
Majoritatea francmasonilor din lumea întreagă susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Fără acest ajutor, regimul s-ar fi prăbuşit. Cu toate că au existat păreri diferite între francmasoni şi bolşevici, colaborarea acestora a continuat. Marele Orient al Franţei a condamnat atitudinile antisovietice ale unor loji. În anul 1933, biroul internaţional pentru cooperare în cadrul francmasoneriei a acceptat o rezoluţie, făcând excepţie de la propaganda antisovietică încurajată de către loja franceză Steaua Nordului din Paris. Unii francmasoni activau ca revoluţionari de stânga, proclamând faptul că nu trebuie să se lupte împotriva bolşevicilor, deoarece a-l susţine pe Generalul Kolchak, personaj important al mişcării albe, ar constitui o crimă împotriva Rusiei.

Sacrificii umane in ritualurile francamsoneriei

Francmasonul şi fostul ministru de externe Pavel Milyukov a afirmat în anul 1924 despre comunism că s-a dezvoltat în deplină democraţie şi că ruşilor aflaţi în exil nu li se permite să interfereze în acest proces, prin sprijinirea anti-comunismului (Svobodnaya Rossiya, 1924). Atunci când bolşevicii au condamnat la moarte câţiva rebeli ruşi francmasoni, această încadrare a fost schimbată în secret cu condamnarea în lagărele de muncă. (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731- 1996, Moscova, 1996, p. 284). Mulţi occidentali, şi în primul rând francezii care erau lideri comunişti, au păstrat secretă apartenenţa lor la francmasonerie. Francmasonii francezi (şi în special membrii Marelui Orient al Franţei) au oferit ajutorul lor cordial comuniştilor sovietici. Pe de altă poarte, francmasonul Richard N. Coudenhove-Kalergi, a dorit să pună bazele unei organizaţii anti-masonice. Este inutil să mai spunem că aceasta nu s-a înfiinţat niciodată. Socialiştii erau majoritari în lojile occidentale.

Francmasonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau. Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (Georges Solomon – Printre cârmuitorii roşii, Stockholm, 1930, p. 56).

Cum realizau comuniştii masoni sacrificiile lor ritualice către Molok? La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi aurii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane. Pe umerii ofiţerilor erau scrijeliţi epoleţi, iar pe piepturile creştinilor cruci. Unii erau jupuiţi, iar carcasele lor lăsate atârnate în cârlige. Pe o masă era un vas cu alcool în care se afla capul tăiat al unui om. Capul aparţinuse unui grevist, un bărbat frumos trecut de 30 de ani. (Aleksei Shiropayev – Închisoarea neamului, Moscova, 2001, p. 75).

Revoluţionarii francmasoni

Atunci când în primăvara anului 1920, experimentatul conspirator Alexander Guchkov a realizat faptul că bolşevicii nu aveau nici cea mai mică intenţie de a împărţi puterea cu francmasonii din Rusia, el a început să comploteze împotriva Rusiei, în timp ce se afla la Berlin. (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei în secolul 20, Volumul 1, Moscova, 1997, p. 580). Totuşi, acest lucru a fost inutil, de vreme ce francmasonii continuau să susţină regimul de la Moscova. Dorind să-i ajute pe bolşevici, francmasoneria internaţională a construit faţada falsă a comunismului.

În 1932, Marele Orient s-a întrunit în convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergier a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia, faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosvelt să recunoască puterea sovietică. Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun.” (Oleg Platonov – Istoria secretă a francmasoneriei, Volumul 2, Moscova, 2000, p. 113). O lună mai târziu, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică. Pentru guvernul sovietic următorul pas a fost legalizarea activităţii lojilor masonice pe teritoriul ţării. Li s-a permis să acţioneze liber. Karl Radek (pe numele real Chaim Sobelsohn), care deja era membru al Marelui Orient al Franţei înainte ca bolşevicii să pună mâna pe putere, a fost numit mare maestru al Marii Loje Sovietice Steaua Nordului.

Liderii diverselor mişcări revoluţionare au fost totdeauna francmasoni: Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Aurelio Saffi, Agostino Bertani, Simon Bolivar (eliberatorul Americii de Sud), Francisco de Miranda (un general care a fondat loja Lautaro din Venezuela), Francisco I. Madero, Venustiano Carranza (general care a condus „revoluţia” din Mexic în perioada 1913-1914), Alvaro Obregon, Plutarco Elias Calles, Jose Marti, Salvador Allende, Fidel Castro etc.

Generalul Simon Bolivar (1783-1830) a devenit francmason în Europa. El a fost membru al lojii Craft în Cadiz, Spania, fiind totodată şi membru al lojii Nouă Surori (Marele Orient) din Paris, din anul 1807. Benjamin Franklin a fost de asemenea membru al aceleiaşi loji, şi pentru o perioadă a fost chiar Mare Maestru al ei. La Paris, Bolivar a devenit membru al Cavalerilor Templieri. El a fost cel care a instigat „revoluţiile” din Venezuela, Ecuador şi Peru şi în cele din urmă a fondat Bolivia. În anul 1824, el a fondat loja Libertatea Nr. 2 în Peru. Bolivar era cel care procura perucile lui George Washington, pe care acesta le trimitea la Lafayette, pentru a fi pudrate (Manly P. Hall – America îşi pecetluieşte destinul, California, 1998, p. 102).

Masonii conduc lumea din diferite posturi cheie

Francisco Madero era fiul unui mare latifundiar din Mexic. El a studiat ştiinţele economice în Franţa, unde a devenit şi francmason. Pe data de 5 octombrie 1910, el a iniţiat o revoltă împotriva regimului. În anul 1911, el a urmărit înlăturarea dictatorului Porfirio Diaz, ajutat fiind de Statele Unite. El a devenit apoi preşedinte al Mexicului. Madero a fost apoi înlăturat şi ucis de către generalul Victoriano Huerta în februarie 1913.

Milionarii masoni au fost cei care au condus revoluţia din Mexic în perioada 1910 – 917. Atunci când revoltele au luat sfârşit, Plutarco Elias Calles, francmason de gradul 33, şi-a asigurat accesul indirect la putere. În anul 1924, el a deveni preşedintele Mexicului, asigurându-se din acelaşi an că Mexicul recunoaşte puterea sovietică de la Moscova. Averea lui Calles era estimată la circa 80 milioane de pesos, în ciuda faptului că el se născuse într-o familie săracă.
 

Tovarăşul său Aron Saez (a cărui avere era estimată la 40 milioane de pesos) era un alt francmason extremist care a luat parte la aşa-zisa revoluţie, care nu a avut deloc urmări pozitive, având în vedere că 20.000 de catolici au fost omorâţi (Louis Marshalko – Cuceritorii lumii, Londra, 1958, p. 54). În timpul celor patru ani de mandat ai lui Calles ca preşedinte, toate proprietăţile ce aparţineau bisericii au fost confiscate, iar preoţilor li s-a interzis predarea religiei în şcoli. Începând cu anul 1928, Calles a devenit eminenţa cenuşie din spatele preşedinţilor: Portes Gil, Pascual Rubio şi Abelardo Rodriguez.

Francmason a fost şi Jose Marti (1853-1895), cel care în 1892 a fondat Partidului Revoluţionar Cubanez, şi care a condus insurecţia împotriva Spaniei în anul 1895.

Chiar şi liderul comunist Mao Zedong a aparţinut Marelui Orient (John Daniel – Sacojiul şi Bestia – Istoria războiului dintre francmasoneria franceză şi cea engleză, Volumul III, Tyler, p. 33-35). El s-a asigurat mai întâi ca unor fraţi masoni de rang înalt să li se furnizeze în mod constant narcotice din China.

Loja Nordică Nr. 570 din China a fost fondată în Shanghai în anul 1849. Mai târziu, ramura chineză a francmasoneriei a devenit extrem de puternică. La data de 18 martie 1949 a fost fondată o nouă mare lojă în templul masonic din Shanghai, ocazie cu care s-a distribuit un mare număr de invitaţii către reprezentanţii altor loji. După proclamarea Republicii Populare Chineze, majoritatea lojilor şi-au continuat activitatea ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Oricum, majoritatea dintre ele s-au mutat în Hong Kong, din motive de siguranţă. În 1962, ministrul de interne chinez şi-a exprimat dorinţa ca lojile să fie înregistrate ca fiind alte organizaţii. Francmasonilor nu li se permitea publicarea listelor cu membrii lor, şi se prefera ca ei să se mute în Hong Kong sau Taiwan. Potrivit unor surse din interiorul masoneriei, membrii lojilor nu au fost persecutaţi în timpul regimului comunist din China. Aceasta s-a datorat faptului că francmasonii erau activi la cel mai înalt nivel al guvernului (ca şi consilieri, printre altele).

Fidel Castro – asasin, terorist, francmason

Fidel Castro Ruz s-a născut în anul 1926, fiul unui bogat proprietar de pământuri, în vecinătatea lui Santiago de Cuba. Tatăl lui Fidel Castro, Angel Castro, a devenit milionar lucrând pentru firma lui Rockefeller, United Fruit Company. În timp ce era student la Universitatea din Havana, Castro era un huligan de notorietate (Paul Johnson – Timpurile moderne, New York, 1983). Fidel Castro s-a alăturat UIR, o organizaţie antifascistă şi anticatolică. El s-a asociat totodată comuniştilor, prietenii săi erau toţi comunişti. În acea perioadă Fidel Castro a devenit agent KGB.

În timpul studenţiei, împreună cu Ortiz l-a omorât pe Manolo Castro-Campos pe data de 22 februarie 1948. El a fost de asemenea implicat în uciderea unui ofiţer de poliţie pe nume Fernandez, precum şi în cazul de asasinare a lui Lionel Gomez.
Castro a fost implicat în invazia Confetti Hey din Republica Dominicană de pe data de 20 septembrie 1947, o rebeliune pusă la cale de un grup de studenţi terorişti, iar cu acea ocazie el a fost înarmat cu o mitralieră (Hugh Thomas, Cuba sau vânarea libertăţii, 1998, pp. 814-916).

Jurnalistul Gerardo Reyes a scris în articolul său: „Scotland Yard îl investighează pe Castro pentru asasinat” (El Nuevo Herald, 10 aprilie 2001). Fidel Castro a fost considerat de către detectivii de la Scotland Yard, care anchetau cazul în iulie 1948, ca fiind unul dintre suspecţii în uciderea liderului columbian liberal Jorge Eliecer Gaitin, potrivit anchetatorului american Paul Wolf. Castro a avut o întâlnire cu candidatul la preşedinţie Gaitan. Pe data de 9 aprilie 1947, la ora 11 dimineaţa, Castro şi asociatul său Del Pino s-au întâlnit în cafeneaua Colombia din Bogota cu asasinul lui Gaitan, un lider al studenţilor în vârstă de 22 de ani, francmasonul Juan Roa Sierra. Aceasta doar cu câteva ore înainte ca Sierra să îl împuşte pe politician pe una dintre străzile centrale din Bogota. Asasinatul a degenerat într-o revoltă în urma căreia au murit 5.000 de oameni. Agenţii CIA William A. Wieland şi Robottom au supravegheat aceste evenimente.

Ambasadorul Cubei la Washington, Octavio Belt, a fost prezent la Bogota, şi însărcinat cu asigurarea unui plan care să asigure întoarcerea lui Castro şi a celorlalţi terorişti comunişti în Cuba.

Castro şi-a luat licenţa în drept în anul 1949 la Havana, lucrând mai târziu ca avocat. În acea perioadă a devenit francmason. El era lipsit de orice principii şi se auto-denumea „revoluţionar”. El s-a inspirat după modelul dictatorului spaniol Primo de Rivera. Atât timp cât economia ţării a fost înfloritoare, i-a fost imposibil să introducă comunismul în Cuba. Împreună cu Batista, Castro a plănuit detaliile în acţiunea de preluare a puterii de către Batista, în perioada 1948 – 1950, uneori chiar în vila Cookyness a lui Batista. Batista a fost denumit „agent de simbioză” deoarece singura motivaţie ca el să ajungă la putere a fost aceea de a-l ajuta pe Castro şi comunismul să ajungă la putere. Castro a fost instruit în ce priveşte comunismul la ambasada sovietică din Havana, din anul 1948 până în 1949. Lovitura de stat a lui Batista de pe 10 martie 1952 a fost exact ca repetarea unui serial TV de proastă calitate.

Jocurile puterii în Cuba

Pe data de 26 iulie 1953 Castro a condus o răscoală armată împotriva dictatorului Fulgencio Batista în Santiago de Cuba, ceea ce i-a adus o condamnare oficială de 15 ani închisoare. În anul 1955 pedeapsa a fost amnistiată. Castro s-a mutat în Mexic.

Exilat în Mexic, acesta a primit un ajutor şi mai mare din partea comuniştilor. Veteranii brigăzilor roşii din Spania l-au instruit pe Castro în timp ce acesta se afla în Mexic. Presa mexicană a acuzat brigăzile roşii că ar fi o grupare de terorişti comunişti. Ei erau protejaţi de preşedintele socialist Lazaro Cardenas, precum şi de anumiţi bancheri londonezi. Cardenas le-a procurat de asemenea şi arme, ferme la ţară şi locuinţe sigure unde să poată trăi şi să se antreneze. Benjamin Vega a publicat interviurile lui Castro în publicaţia Alerta, un ziar condus de către Vasconcelos şi Batista. Pe data de 2 decembrie 1956, el s-a întors din Tuxpan împreună cu 82 de terorişti care au aterizat lângă Belic-Niquero, Oriente, din Cuba cu intenţia de a lupta împotriva lui Batista, având şi sprijinul CIA.
 

Autorităţile cubaneze au monitorizat aterizarea, însă nu au luat nicio măsură, deoarece Fidel Castro avea înţelegerile lui secrete cu Batista. Cartierul general permanent al lui Castro era la Hacienda Sevilla, cea mai mare fermă din Cuba, aflată în Munţii Sierra Maestra, la est de vârful Turquino. Compania petrolieră a lui Rockefeller a fost cea care deţinuse anterior Hacienda Sevilla. Americanii puteau asigura aprovizionarea lui Castro din Guantanamo Bay. Marina Statelor Unite a fost implicată în transportarea proviziilor pentru Fidel Castro prin Caimanera-Guantanamo în anul 1957.

Pentru a-l determina pe Batista să nu folosească forţele aeriene pentru cea mai mare operaţiune militară numită „Planul H”, Castro s-a folosit de strategia de a-l implica pe fratele său Raul în răpirea a 50 de cetăţeni americani aflaţi în zonă. Fără a fi autorizat, pe data de 18 iulie 1958, consulul american a negociat cu rebelii eliberarea ostaticilor. El a fost cel care l-a determinat pe Batista să promită că nu va mai folosi forţele aeriene, propunere pe care acesta a acceptat-o bucuros.

William A. Wieland, cel care conducea Biroul Departamentului de Stat din Caraibe, i-a spus lui Earl Smith, cel care deţinea funcţia de ambasador în Havana în anul 1957: „Ţi se desemnează Cuba, pentru a controla căderea lui Batista. Decizia a fost luată: Batista trebuie să plece.” (Earl Smith – Etajul patru, New York, 1962). Smith nu era francmason, el dorea să-i avertizeze pe americani în legătură cu Fidel Castro, însă a fost oprit. Departamentul de Stat lua decizii pe la spatele lui Smith. Pe data de 17 decembrie 1958, într-o întâlnire la nivel înalt a ofiţerilor de armată care nu au luat parte la conspiraţie, Batista a făcut public faptul că ambasadorul Earl Smith i-a spus lui Batista că trebuie să plece de la putere. Veştile s-au răspândit repede către toţi comandanţii de garnizoană. Rebelii nu ocupaseră nici măcar o singură garnizoană sau oraş important până în acel moment.

Castro a întemniţat 100.000 de oponenţi ai regimului

În Havana, CIA era foarte încântată de venirea lui Castro la putere („Ameninţarea comunistă a SUA trecea prin Caraibe: A avut loc audierea Subcomisiei pentru Securitate în cadrul Senatului SUA”, Washington, DC, 1959-62). Avocatul lui Castro era Herbert Matthews de la The New York Times, care l-a descris pe Castro ca fiind T. E. Lawrence al Caraibilor. În iulie 1959, maiorul Pedro Diaz Lanz, din forţele aeriene cubaneze, a străbătut Statele Unite, dezvăluind faptul că Fidel Castro era comunist. Acest lucru a fost însă ţinut sub tăcere de mass-media. Departamentul de Stat acoperea în mod intenţionat legăturile comuniste pe care Castro le avea, faptul că susţinătorii lui erau instruiţi în Uniunea Sovietică, precum şi faptul că el era un revoluţionar comunist.

Brusc, toate vânzările de arme către Cuba au fost oprite de către Casa Albă, iar o încărcătură de arme a fost interceptată în portul New York. (Paul Johnson – Timpurile moderne, New York, 1983). Statele Unite au înarmat doar pe una dintre părţi, pe „revoluţionarii” lui Castro. Economia cubaneză se deteriora, în timp ce sprijinul acordat lui Castro era tot mai mare. Înainte de declararea embargoul asupra armelor, lui Castro i s-au alăturat aproape 300 de terorişti. Batista a plecat în exil pe insula Madeira (în Portugalia) şi a murit în Spania la începutul anilor ’70.
 

După preluarea puterii de către comunişti, la data de 8 ianuarie 1959, francmasonul Fidel Castro a închis toate cele 339 de loji masonice din Cuba, care numărau aproximativ 35.000 de membri, cu excepţia Marelui Orient, lojă care l-a iniţiat chiar pe el în tinereţe. Mai târziu, el a permis redeschiderea în Cuba a tuturor lojilor, astfel încât, în 1998, în Cuba existau 314 loji, cu un număr total de 24.000 de membri.

După preluarea puterii, Castro a întemniţat 100.000 de oponenţi ai regimului. Spre sfârşitul anului 1961 el a proclamat comunismul. A declarat pe data de 2 decembrie 1961: „Sunt comunist din adolescenţă.” După căderea comunismului în Uniunea Sovietică, Castro a făcut cunoscută opinia sa potrivit căreia este mai bine să te scufunzi ca Atlantida decât să aboleşti socialismul. Robert Hill, ambasadorul Statelor Unite în Mexic, a afirmat fiind sub jurământ în timpul unei audieri în Senat: „Fidel Castro a fost ajutat să ajungă la putere de către personalităţi din cadrul Departamentului de Stat şi din staff-ul New York Times.” Aceste personalităţi sunt Robert McNamara, Theodore C. Sorenson, Arthur M. Schlesinger, Jr. Roy Rubottom, McGeorge Bundy, J. William Fulbright, Herbert Mattews, şi Roger Hilsman.

William A. Wieland a afirmat a afirmat că serviciile secrete militare şi autorităţile au cunoscut dinainte planurile lui Castro de a proclama comunismul. Cu toate acestea, presa americană l-a descris pe Castro ca fiind un patriot şi un lider plin de bunăvoinţă. Câţiva observatori au fost de părere că operaţiunea Golful Porcilor din data de 17 aprilie 1961, care a fost iniţiată cu intenţia de a-l îndepărta pe Castro, a fost în mod intenţionat un eşec.

Comunismul în Cuba şi Nicaragua – instaurat cu ajutorul Statelor Unite

Earl E. Smith, fostul ambasador al Statelor Unite în Cuba a declarat: „Castro nu ar fi putut prelua puterea fără ajutorul Statelor Unite. Instituţiile de stat ale Statelor Unite, precum şi presa americană au jucat un rol important în aducerea la putere a lui Castro… Departamentul de Stat a intervenit în mod frecvent pentru a ajuta la căderea lui Batista, făcând posibilă astfel trecerea guvernului cubanez în mâna lui Castro.” (Scrisoare către redacţie, The New York Times, 26 septembrie 1979, p. A 24). Istoricul Jean Boyer a afirmat faptul că banii pentru susţinerea lui Castro nu au venit de la Moscova, ci din Statele Unite. Preşedintele Eisenhower a fost cel care l-a ajutat să pună mâna pe putere. Castro a exploatat ajutorul extern pentru a deveni bogat. El a avut cel puţin 32 de case în Cuba, dintre care 3 în Havana. Pentru paza lui personală şi a bunurilor sale au fost plătiţi 9.700 de bodyguarzi. El a avut cel puţin 14 copii cu diferite femei (Georgie Ann Geyer – Prinţul guerilei: Povestea nespusă a lui Fidel Castro, Boston, 1991). Averea personală a lui Castro era estimată la aproape un bilion de dolari, fiind de patru ori mai bogat decât Regina Elisabeta a II-a.

Statele Unite au oprit totodată orice ajutor acordat aripii de dreapta, preşedintelui Nicaraguei, Anastasio Somoza, direcţionând în secret ajutorul către Frontul Marxist Sandinist, pe care l-au ajutat să preia puterea. Statele Unite au pretins faptul că Anastasio Somoza a instaurat teroarea în Nicaragua şi au cerut totodată eliberarea deţinuţilor politici care nu au fost găsiţi vinovaţi. Casa Albă a început o campanie frenetică de îndepărtare a Preşedintelui Somoza. Atunci când Frontul Sandinist a ajuns la putere s-a descoperit că în închisorile din Nicaragua se aflau doar 59 de deţinuţi comunişti terorişti, care erau consideraţi de către americani drept deţinuţi politici. După preluarea puterii de către sandinişti, la data de 17 iulie 1979 lumii guvernate de către francmasoni nu i-a mai păsat de zecile de mii de prizonieri politici sau de faptul că 150.000 de nicaraguani au părăsit ţara pentru a scăpa de teroarea comunismului. În memoriile sale, Somoza a declarat mai târziu faptul că Nicaragua a fost victima unei conspiraţii internaţionale.

FMI (Fondul Monetar Internaţional) a blocat toate creditele acordate guvernului Somoza. Statele Unite s-au asigurat că celelalte ţări membre ale înţelegerii mutuale asupra proiectului centralei electrice se vor retrage. Piaţa de cafea din Nicaragua a devenit o ţară închisă pentru toată lumea. Exportul de carne către Statele Unite a încetat. Statele Unite au închis apoi şi piaţa de ulei pentru Nicaragua. Sandiniştii au fost siguri atunci că victoria le aparţine (ibid, p. 259). Statele Unite au încetat să mai trimită provizii militare la Managua, în timp ce sume uriaşe de dolari plecau din Nicaragua, împiedicând astfel guvernul să cumpere arme din altă parte. În cele din urmă, Statele Unite au închis şi piaţa de arme pentru Nicaragua. Lipsită de muniţie, armata nicaraguană a devenit incapabilă să mai lupte împotriva comuniştilor.

Imediat, Statele Unite au ajutat cu 75.000 de dolari noul regim marxist, trimiţându-le apoi şi medicamente şi alimente în valoare de trei milioane de dolari. Congresul Statelor Unite a retras 8 milioane de dolari din fondul de ajutorare al statului, trimiţând aceşti bani guvernului comunist din Nicaragua. Aceşti bani fuseseră iniţial destinaţi altor ţări. (Jack Cox, Anastasio Somoza – Nicaragua trădată, Boston, 1980, p. 288). Înainte ca Preşedintele Jimmy Carter să ordone ajutarea Nicaraguei, liderii sandinişti au declarat: „Noi suntem marxişti!” Aparent, Carter a fost de acord cu aceasta.

În Statele Unite era cunoscut faptul că liderii comunişti Tomas Borge şi Moises Hassan erau prieteni apropiaţi ai dictatorului Fidel Castro, iar Borge, ministrul de interne era un criminal notoriu, care a aranjat execuţia lui Bravo, liderului din opoziţie. Humberto Ortega a fost comunist, şi-a făcut studiile la Moscova. După această lovitură de stat, Preşedintele Somoza nu a mai fost binevenit în Statele Unite.
 

Citiţi şi:

Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice

Dedesubturile trecutului financiar al Statelor Unite



yogaesoteric
august 2008