Gaura neagră din steagul României

de Alexandru Amititeloaie

Multe lucruri ciudate s-au întâmplat în acel nenorocit de decembrie 1989. Românii, luaţi de valul evenimentelor, aşa-zis revoluţionare, n-au băgat de seamă că aceste ciudăţenii n-aveau nicio legătură cu aşteptările şi dorinţele lor. Ei se săturaseră de Ceauşescu şi nu voiau nimic altceva decât să scape de el pentru a putea trăi mai bine, văzând în politica lui cauza lipsurilor pe care le îndurau. Una dintre aceste ciudăţenii a fost şi smulgerea stemei de pe drapelul naţional, sub pretextul c-ar fi simbol al comunismului.

Dintr-un aşa-zis imbold revoluţionar, o mână „anonimă” a făcut acest gest şi, astfel, steagul cu gaură a devenit port-drapelul demolării instituţionale a statului şi, în consecinţă, al ţării. În primul rând, un adevăr, pe care parcă ne este frică să-l rostim, se impune totuşi, cel puţin din considerente istorice, şi anume, faptul că în România, în decembrie 1989, n-a existat niciun fel de anticomunism. Sloganurile anticomuniste au fost lansate mult mai târziu faţă de momentul iniţial al declanşării acestor evenimente, când apele învolburate nu mai puteau fi oprite şi oamenii nu mai erau atenţi la acţiunile misterioase care se întâmplau. Şi atunci, de unde atâta „revoluţie anticomunistă”, cu care suntem intoxicaţi de mai bine de 20 de ani? Dar ce elemente de heraldică din compunerea acestei steme erau de esenţă comunistă, pentru a justifica acest gest? Cumva, cununa de spice ce simboliza pământurile ţării, pe care românii, prin munca lor, le transformaseră în câmpuri roditoare? Sau brazii, ce ne arătau valoarea inestimabilă a pădurilor noastre, refăcute în timpul acelui regim „criminal”, după ce mai căzuseră pradă securilor hămesite ale aventurierilor străini, atât înainte de război, cât şi în primii ani postbelici, pînă ne-am redobândit independenţa? Ori sondele, ca expresie a îndrăznelii cu care românii au luat în stăpînire bogăţiile pămîntului strămoşesc şi au trecut la crearea unei industrii naţionale? Sau soarele ca simbol al păcii în care poporul român dorea să trăiască? S-ar putea aduce în discuţie, ca simbol comunist, steaua roşie în cinci colţuri. Dar, în raport cu celelalte simboluri, trebuie să observăm că importanţa ei era una secundară. Astăzi, când România a devenit ea însăşi o gaură, avem posibilitatea să constatăm că smulgerea stemei de pe steagul ţării n-a fost deloc un gest revoluţionar anticomunist. El a avut darul să ne arate că lovitura de stat în care au fost antrenate, prin diabolice acţiuni de manipulare, şi masele largi populare, n-a urmărit altceva decât să deschidă porţile jafului şi să readucă România în sfera de dominaţie a capitalului străin. Într-adevăr, astăzi, cînd România este practic demolată, simbolul care i se potriveşte cel mai bine este o gaură şi nu stema de dinainte de 1990. Pământurile ţării s-au degradat, devenind, din câmpuri roditoare cum erau cândva, obiect de dispută şi de răfuieli între fraţi, prilej de a fi acaparate, la preţuri de ciubuc, de către străini. Ele nu-i mai pot hrăni nici măcar pe români, dar să mai dea pâine şi la alţii, aşa cum se reuşea înainte de 1990. Pădurile au căzut pradă defrişărilor barbare, iar lemnul a luat calea străinătăţii. Cu toate avertismentele pe care însăşi natura ni le dă, procesul continuă cu şi mai îndârjită sălbăticie. Instituţiile de autoritate ale statului, în loc să-l stopeze, au devenit, prin funcţionarii lor, complice, situaţie care induce un sentiment de neputinţă şi de nepăsare aproape la întreaga populaţie. Bogăţiile subsolului, în mare parte, sunt în mâna capitalului străin şi ofensiva continuă pentru a lua în stăpînire şi celelalte rezerve. Sunt vizate, în prezent, zăcămintele aurifere de le Roşia Montană, pe care românii se încăpăţânează să nu le cedeze. Şi în acest caz se observă că autoritatea statului este cel mai înverşunat duşman al Interesului Naţional. Deşi această zonă, prin vestigiile sale istorice, culturale şi religioase, prezintă o importanţă deosebită pentru poporul român, se constată că distrugerea lor, aşa cum se anticipează, nu-i deranjează absolut deloc pe cei de la putere. Este una dintre dovezile cele mai clare că s-au pus în slujba capitalului străin şi în percepţia lor asemenea valori n-au nici o importanţă. Românii, care se mai văd în stare, iau drumul străinătăţii, iar ceilalţi se chinuie să supravieţuiască, care cum poate, în condiţiile în care statul le devine, pe zi ce trece, cel mai aprig inamic. Prin urmare, acum când marea majoritate a populaţiei suportă tot mai greu efectele unei guvernări de cea mai proastă condiţie umană cunoscută vreodată în istoria acestei ţări, a mai spune că bilanţul este dezastruos ar fi ca şi cum într-o rană deschisă ai mai băga încă o dată cuţitul. România, economic, este, practic, desfiinţată, iar, prin acţiunile aflate în desfăşurare, ni se dă ultima lovitură. Cei care timp de cinzeci de ani au stat la pândă, aşteptând şi pregătind momentul jafului, putem spune că şi-au împlinit pofta, iar gaura din steagul ţării, pe care românii n-au luat-o în seamă în decembrie 1989, este cel mai potrivit simbol al dezastrului produs în perioada ce a urmat acestor evenimente.

Citiți și:

Primii ani ai masoneriei române de după 1989

Răzbunarea francmasoneriei

yogaesoteric
3 iunie 2013