Generalul (r) Aurel I. Rogojan: «Dacă vedem numai corupţi, atunci cine ni-i ascunde şi de ce pe corupători?»

 

De vorbă cu gen. Aurel I. Rogojan, interviu realizat de Radu Vida, pe marginea cărții lui Aurel I. Rogojan – Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017 (Prefaţa Dinu Constantin Giurescu, desene Ştefan Popa Popa’s)

– Peste 800 de pagini. Dense. 31 de capitole, 14 anexe. Cum pot fi concentrate toate acestea în câteva fraze ?

– Cele peste 800 de pagini cuprind o retrospectivă asupra unora dintre momentele care au determinat, mai mult sau mai puţin violent, direcţiile istoriei şi destinele oamenilor dintre frontierele României în secolul trecut, cu consecinţele acestora pentru prezentul şi viitorul nostru. După cum remarcă în prefaţa cărţii academicianul Dinu C. Giurescu : „(…) depozitar al multor informaţii, Iulian Vlad povesteşte cu echilibru şi măsură, sine ira et studio, cele petrecute de-a lungul vremii, în momente, nu de puţine ori, de cumpănă din evoluţia României. În testimoniul său face o radiografie realistă a anilor ’50-’60, a epocii Ceauşescu dar şi a evenimentelor din decembrie ’89 şi nu numai, refuzând cu obstinaţie interpretarea maniheistă a faptelor, oamenilor şi evenimentelor. Variile straturi ale celor evocate compun un tablou complex al unei realităţi care nu a fost descifrată pe deplin în toate consecinţele ei. Cititorul este pus în faţa unor succesiuni de fapte, oameni, evenimente care împreună relevă ceea ce se ascunde în spatele aparenţelor – un joc de lumini şi umbre – care au marcat ca o indelebilă cicatrice, existenţa noastră de azi şi probabil şi pe cea de mâine…”

– Generalul Vlad făcea parte din sistemul puterii din România de dinainte de ’89. Cum se face că s-a împiedicat de un… novice ca Ion Iliescu?

– Personajul numit de dumneavoastră nu era deloc un novice. Dimpotrivă, fusese special pregătit pentru „rezerva de cadre” a Kremlinului, ca alternativă pentru eventualitatea în care la Bucureşti va apare un lider potrivnic hegemoniei Moscovei, cu aspiraţii de independenţă şi cu opţiuni pentru o politică externă de deschidere către Occident. Faptul că Iliescu va prelua cândva conducerea României era anticipat cu mai mulţi ani înainte. Eu cred că nu generalul Vlad s-a împiedicat de Iliescu, ci acesta din urmă nu se simţea deloc confortabil faţă în faţă cu generalul, ori cu acesta în libertate.

– Care sunt implicaţiile „cazului Pacepa” în desfăşurarea evenimentelor de dinainte şi după din „balamucul din decembrie”?

– Consecinţele trădării României de către Pacepa au avut un impact major în plan politic şi, în subsidiar, au implicat reconstrucţia sistemului informativ extern, ceea ce a însemnat o considerabilă diminuare a capacităţilor de obţinere a informaţiilor secrete. Neajuns care a fost surmontat. Contraspionajul S.U.A. cunoştea antecedentele N.K.V.D.-iste ale lui Pacepa şi l-au „creditat” ca atare. Preşedintele Jimmy Carter fusese informat şi sub mandatul său, lui Pacepa nu i s-a dat atenţie. După 1985, odată cu acordurile americano-sovietice pentru „dezangajare-cooperare-reaşezare” pentru o nouă ordine mondială, Pacepa a fost folosit în operaţiuni speciale de propagandă (PSIOPS) pentru decredibilizarea lui Nicolae Ceauşescu pe plan internaţional (seria volumelor deschisă cu „Orizonturi roşii – Memoriile unui şef al spionajului comunist” şi alte apariţii publice în numele lui Pacepa).

– Denigrarea Securităţii şi distrugerea economiei româneşti au mers mână în mână. Cine este responsabil pentru toate acestea?

– Un prim plan al intereselor destabilizatoare este un dat al istoriei, motiv pentru care arma informaţiilor nu se depune niciun moment la rastel. În politică şi afaceri, pe cale de consecinţă între serviciile secrete ale statelor, nu există decât competiţia pentru prezervarea propriilor poziţii dominante. Istoria demonstrează fără putinţă de tăgadă cum prietenii sau aliaţi de azi devin duşmanii de mâine sau viceversa. Odată cu prăbuşirea ordinii mondiale bipolare, balanţa stabilităţii globale s-a dezechilibrat, inamicul declarat al Vestului a sucombat, dar partea ieşită victorioasă din Războiul Rece a rămas legată în aceeaşi alianţă politico-militară, care este în permanentă căutare de obiect al raţiunii existenţei sale. România este parte a acestei alianţe, pe cale de consecinţă, toţi cei care percep extinderea alianţei, ca număr de membri şi areal geografic, ca o ameninţare, ne consideră drept entitate politico-statală potenţial ostilă. În planul activităţii serviciilor secrete această stare de fapt implică spionaj, război politic, război economic, subversiune şi destabilizare.

Războiul informaţional integrează acţiunile destabilizatoare pe toate planurile şi are avantajul de a se realiza chiar cu resursele entităţilor ţintă.

Un al doilea plan al confruntării pe frontul informaţiilor secrete este determinat de competiţia supravieţuirii într-o lume cu resurse limitate, cu resurse strict controlate şi acces discriminatoriu la gestiunea acestora. Aliaţii occidentali s-au spionat, se spionează şi se vor spiona între ei cât va există omenirea.

gen. Aurel I. Rogojan

De ce România ar fi ocolită ? C.I.A. a fost de multe ori felicitată pentru reducerea deficitului balanţei comerciale a S.U.A. în relaţiile cu Japonia, de exemplu. Dar mai sunt şi alte exemple. Pirateria informatică de stat a făcut ca guverne ale unor ţări mari şi cu resurse importante să ia decizii pe bază de informaţii alterate. De ce nu ne-am întreba ce este cu fundătura infrastructurii informatice a României şi de ce în Canada sau Australia sunt mai bine cunoscute, decât de guvernele de la Bucureşti, rezervele minerale, de apă, petrol, gaze şi de altă natură? Componentele apărării contrainformative surprinse de astfel de realităţi, dacă au fost cu adevărat surprinse, au consumat inutil resursele bugetului public puse la dispoziţie de contribuabili.

Un al treilea plan al destabilzării şi deturnării serviciilor de informaţii pentru securitate naţională de la raţiunea socială a existenţei lor este rezultanta cesiunii de suveranitate şi demnitate naţională, respectiv servilismul şi subordonarea informală în relaţiile cu alte servicii. Nu oricare servicii, să fim bine înţeleşi! Serviciile marilor puteri substituie relaţia oficială cu relaţia de încredere personală şi crează, în acest fel, nuclee informale care acţionează în alţi parametri decât cei instituţionali legali ai legislaţiei statelor oaspete. Este o disimulare a trădării, fiindcă loialitatea respectivilor membri ai serviciilor se divizează între patrie şi aşa-zisul partener. Parteneriatul înseamnă egalitate.

Sunt servicii străine care plătesc anticipat toate prestaţiile solicitate, dar le plătesc cash şi fără documente. Nu-i interesează justificarea cheltuielilor, ci să obţină ce au cerut. Gestiunea este la latitudinea acelor nuclee informale, care devin mai puternice decât serviciul de care se folosesc, în virtutea poziţiei şi a protecţiei, ca de o organizaţie privată.

Unde sunt corupătorii din marile scandaluri de corupţie care au implicat importante companii străine? Să ne fie foarte clar: aşa cum nu poate exista infracţiunea de spionaj fără interacţiunea corelativă de trădare prin transmitere de secrete, sau trădarea de ţară fără înţelegerea subversivă cu o entitate străină, tot aşa nu pot exista corupţi fără corupători. Dar, dacă vedem numai corupţi, atunci cine ni-i ascunde şi de ce pe corupători?

Contribuabilii câtă vreme nu au răspunsuri la astfel de întrebări îşi finanţează propria insecuritate.

Un al patrulea plan al destabilizării serviciilor este consecinţă a încălcării obligaţiei de independenţă a serviciilor faţă de factori de imixtiune / presiune politică, economică, criminală ori de altă natură.

Un al cincilea plan al destabilizării îşi are sorgintea în vulnerabilităţile interne ale serviciilor generate de carenţele de management, deprofesionalizare, incompetenţă, supraevaluare, neexercitare ori depăşire a atribuţiilor, abuzuri, ilegalităţi, războaie fratricide în interiorul comunităţii naţionale de informaţii, conduită incompatibilă. Mai sunt şi alte categorii de interese destabilizatoare, dar nu cred că este cazul să dezvoltăm aici şi acum un curs academic.

– Nu s-a prea vorbit de conspiraţia de la Malta. Vaticanul şi Germania ne-au pus pe lista neagră de care au… beneficiat şi Iugoslavia? Sau au fost şi alţii ?

– Întrebarea conţine şi o parte a răspunsului. În carte, cititorul va găsi un răspuns mult mai cuprinzător. La Moscova, Budapesta şi Belgrad hărţile revizionismului teritorial erau desfăşurate, iar ameninţările şi intenţiile exprimate făţiş, fiind foarte numeroase actele, gesturile şi atitudinile de potenţare a pericolului. Neorevizionismul ungar era susţinut din Canada până în Australia şi din Suedia până în Africa de Sud şi Argentina. În anul 1988, chiar şi prin China, George Enescu era confundat cu Bela Bartok!

Să ne reamintim cum, în perioada interbelică, la 11 ani după Tratatul de la Trianon, falangele neorevizioniste ungare au câştigat simpatia şi susţinerea puterilor occidentale, ceea ce a dus peste alţi ani la Dictatul de la Viena.

În ceea ce priveşte Vaticanul, atât preşedintele american, cât şi liderul sovietic au avut, înainte de a se întâlni la Malta, audienţe la ocupantul Sfântului Scaun. Angajamentele faţă de Suveranul Pontif au avut prioritate. Printre aceste angajamente era şi autonomia republicilor iugoslave catolice şi a comunităţilor de aceeaşi religie din alte teritorii, dar şi crearea Grupului de la Vişegrad. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse şi-ar fi manifestat faţă de Gorbaciov dezacordul faţă de dezmembrarea statelor cu populaţie majoritar ortodoxă, dar nu acest fapt a salvat România, ci poziţia fermă a generalilor Ştefan Guşă şi Iulian N. Vlad de respingere a provocărilor, diversiunilor şi instigărilor care ar fi generat un război civil şi ar fi atras intervenţii militare străine. Intervenţii care fuseseră solicitate, dar cărora cei doi generali, de comun acord, li s-au opus categoric.

gen. Aurel I. Rogojan și gen Iulian Vlad

– Generalul Iulian Vlad n-a fost ofiţer de informaţii. N-a fost spion. Şi, cu toate acestea, a condus cea mai mare reţea de informaţii de toate felurile a României. A manageriat corect, în interesul României, acest aparat moşit, până la urmă, de Ceauşescu?

– Generalul Iulian N. Vlad nu a fost un practician al domeniului informaţiilor secrete, dar, în echivalenţă, a fost 25 de ani principalul responsabil cu crearea doctrinei şcolii naţionale de informaţii, un eminent teoretician. Nu un teoretician abstract, ci unul profund ancorat în studierea, cercetarea şi valorificarea practicii în şcolile de ofiţeri de informaţii.

Reţelele informative le-au condus exclusiv cei mai experimentaţi ofiţeri practicieni. De la aceştia, până la şeful Departamentului Securităţii Statului existau mai multe trepte ierarhice, obligatoriu cinci. La generalul Vlad, ca ministru şi şef al D.S.S. se aflau comanda şi decizia strategică în materie de politică a securităţii naţionale a României. Nicolae Ceauşescu, ca oricare alt şef de stat, nu intra în detalii, i-a dat o singură directivă: „Să fiţi exacţi şi oportuni în informare, în ceea de aveţi să-mi raportaţi”.

Ca manager de sistem, generalul Vlad nu a avut şi nu are nici în prezent egal. Dădea o importanţă specială fiecărui detaliu, dând ca exemplu modul în care se deşiră o ţesătură dacă un nod cedează şi cineva trage de capătul de fir.

Sistemul informativ secret şi-a făcut datoria, a lucrat în serviciu credincios interesului naţional, dar contravenea frecvent şi de multe ori flagrant informării interne de partid, motiv pentru care, în chestiunile interne, cele mai importante pentru nevoile cotidiene ale oamenilor, informaţiile care nu susţineau propaganda oficială deranjau.

– La Anexa 14 a cărţii – Iulian Vlad: „Poate vor veni momente când voi putea să spun tot”. Ce n-a apucat să spună generalul Vlad?

– Afirmaţia este la nivelul anului 1991. Între timp, a făcut referiri asupra multor evenimente, fapte, întâmplări relevante, pe care unii le doreau pentru cât mai mult timp ascunse.

Generalului Iulian N. Vlad nu i s-au ivit prilejurile, pe care şi le-a dorit efectiv, de a avea două runde de clarificări, în prezenţa presei, cu Ion Iliescu şi Petre Roman. Lui Ion Iliescu i-a făcut oferta – a fost, de altfel, unica şi lapidara discuţie cu acesta după evenimentele din decembrie 1989, deşi s-au mai intersectat la diferite evenimente, unde doar dacă s-au salutat – dar Ion Iliescu nu a dorit presa martor la întâlnire. Petre Roman nu i-a ieşit în cale, dânsul spera ca întâmplarea să i-l aducă faţă în faţă… Am înţeles că avea să-i spună ceva, chiar şi fără presă.

– Aţi făcut parte, domnule general, o viaţă putem spune din structurile de informaţii ale ţării noastre. Aţi scris şi aţi comentat despre viaţa şi activitatea acestor servicii. E bine să se ştie sau e preferabil ca unele aspecte să „moară” odată cu cei care sunt depozitarii unor informaţii de mare valoare?

– Informaţiile clasificate secrete de stat nu sunt proprietatea privată a cuiva. Cele de mare valoare fac parte din patrimoniul cel mai de preţ al oricărei naţiuni. Informaţiile din această categorie au suport sigur, nu sunt păstrate doar în memoria perisabilă a procesatorilor, ori a celor care le-au aflat, fiindu-le necesare gestionării afacerilor de stat.

Putem vorbi despre anumite contexte ale informaţiilor secrete şi istoria scrierii documentelor cu acest caracter, care pentru istorici pot fi mai relevante decât informaţiile în sine, deoarece acestea pot spune uneori cu totul altceva.

– Adevărurile care sunt rostite şi fac mai mult rău decât dacă sunt ascunse, ar fi necesar să fie dezvăluite?

– Toţi care am fost martori ai unor momente de răscruce ale istoriei, eu cred că avem datoria relevării adevărurilor necesare istoriei reale, dar şi generaţiilor viitoare, pentru a nu ne repeta erorile şi pentru ca românilor să le poată fi redată Patria lor, România.

Citiţi şi:

Memoriile Generalului Iulian Vlad: Brucan a fost şi agent MOSSAD. Ceauşescu n-a vrut să-l arestăm

Putere și corupție – Matricea Stăpân-Sclav

 

yogaesoteric
26 februarie 2020