Giorgio Agamben: Libertatea și nesiguranța

John Barclay, în romanul său profetic Argenis (1621), a definit în acești termeni paradigma de securitate pe care guvernele europene o vor adopta ulterior progresiv: „Fie dați-le oamenilor libertatea, fie dați-le securitate, pentru care ei vor abandona libertatea”. Cu alte cuvinte, libertatea și securitatea sunt două paradigme antitetice ale guvernării, între care statul este necesar să facă întotdeauna alegerea.

Dacă vrea să le promită supușilor săi securitate, suveranul își va sacrifica libertatea și, dimpotrivă, dacă dorește libertate, își va sacrifica securitatea. Michel Foucault a arătat însă cum să fie înțeleasă securitatea (la sûreté publique) pe care guvernele fiziocrate, pornind de la Quesnay, au fost primele care și-au asumat-o, în mod explicit, printre sarcinile lor în Franța secolului al XVIII-lea.

Nu era vorba – atunci ca și acum – de a preveni catastrofele, care în Europa acelor ani erau în esență legate de foamete, ci de a le lăsa să apară, pentru a putea interveni apoi imediat, guvernând în direcția cea mai utilă. Guvernarea aici își recapătă sensul etimologic, adică „cibernetic”: un pilot bun (kibernes) nu poate evita furtunile, dar, atunci când acestea apar, el este necesar în orice caz să-și poată conduce nava în funcție de interesele sale. Din această perspectivă, era esențială răspândirea unui sentiment de siguranță în rândul cetățenilor, prin credința că guvernul veghează asupra liniștii și viitorului lor.

Astăzi asistăm la o dezvoltare extremă a acestei paradigme și, în același timp, la răsturnarea ei punctuală. Sarcina primordială a guvernelor pare să fi devenit răspândirea pe scară largă, în rândul cetățenilor, a unui sentiment de nesiguranță și chiar de panică, care coincide cu o comprimare extremă a libertăților lor, care își găsește justificarea tocmai în acea nesiguranță.

Paradigmele antitetice astăzi nu mai sunt libertatea și securitatea; mai degrabă, în termenii lui Barclay spunem: „dați oamenilor nesiguranță și ei vor renunța la libertate”. Prin urmare, nu mai este necesar ca guvernele să se arate capabile să gestioneze problemele și catastrofele: insecuritatea și urgența, care constituie acum singurul fundament al legitimității lor, nu pot fi în niciun caz eliminate, dar – așa cum vedem astăzi că războiului dintre Rusia și Ucraina îl înlocuiește pe cel împotriva virusului – doar articulate după metode convergente, dar de fiecare dată diferite.

Un guvern de acest tip este în esență anarhic, în sensul că nu are niciun principiu pe care să-l respecte, în afară de urgența pe care o produce și o întreține el însuși.

Este probabil, totuși, ca dialectica cibernetică dintre anarhie și urgență să atingă un prag dincolo de care niciun pilot nu va putea conduce nava și oamenii; în naufragiul de acum inevitabil, ei vor fi nevoiți să se întoarcă și să se întrebe despre libertatea pe care au sacrificat-o cu atâta nesăbuire.

Autor: Giorgio Agamben

Citiți și:
Giorgio Agamben: Biosiguranța, noua apocalipsă modernă! Mai poate fi definită societatea noastră ca fiind umană?
Profesor de la Stanford: „În sfera academică, libertatea a murit”

yogaesoteric
27 februarie 2023

Also available in: Français