Globaliștii extind ‘experimentul Pitești’ la scară mondială: tabere de reeducare pentru albi (I)
În anii ’90, când „experimentul Pitești” (1949-1952) și cazul deținuților-torționari era dezbătut pe toate canalele, mulți au considerat că a reprezentat o particularitate românească a perioadei în care s-a impus comunismul în România. Astăzi, experimentul „reeducării” amenință întreaga planetă.
Experimentul Pitești 2.0
Fenomenul Pitești, conform principiilor leniniste din epocă, a fost îndepărtarea forțată a convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.
La câteva decenii distanță, aceeași reeducare odioasă se întoarce revigorată și instituționalizată, nu în sistemul penitenciar, nu având ca obiect deținuți politici, ci se instalează confortabil în societatea așa-zis occidentală, fiind impusă de această dată de zona care era cândva denumită „lumea capitalistă” sau „democrație avansată, occidentală”.
Dr. Dinu G. Gherman, în excelenta sa lucrare Frica în memoria colectivă în România comunistă (1948-1965), descrie cu o enormă atenție nu doar resorturile fricii și mecanismele prin care s-a impus și expandat în societatea românească frica, ci studiază deopotrivă și efectele perverse pe care le-a generat. Ca să înțelegem ce se petrece în societatea de astăzi, să ne aplecăm puțin asupra cărții scrise de dr. Gherman.
Stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar, asociată cu vulnerabilitatea, sunt elemente suficiente ce descriu frica, catalogată ca fiind o emoție fundamentală.
„Teroarea este în primul rând rodul acțiunii agenților represiunii comuniste de a fabrica sentimentul fricii în formele sale extreme – aplicat victimelor la nivel fizic, psihologic și moral”, scrie Dinu Gherman.
Să ne oprim puțin la ultimul termen, căci acesta a fost cel mai adesea neglijat! Componenta morală din societatea iudeo-creștină era impusă de Biserică și de Sfânta Scriptură. În zilele noastre, după aproape un secol de propagandă anti-creștină, cu o scurtă pauză prin anii ’90, iată-ne în situația în care simțământul creștin și deopotrivă cel moral au ajuns o marfă tot mai rară în societatea românească.
Ca să înțelegem mai bine dimensiunea faliei ivite, să facem recurs la un filmul lui Rossellini, pe un scenariu semnat de Gore Vidal, avându-i în distribuție pe Peter O’Toole, Helen Mirren și Malcolm McDowell, anume „Caligula”, producție a anului 1979! Regia i-a aparținut inițial lui Tinto Brass, apoi cei de la Penthouse au preluat pelicula, adăugând scenele pornografice marca Bob Guccione și Giancarlo Lui. Toată lumea s-a dezis de film, primul regizor, actorii, scenaristul.
Șocul a fost imens pentru cei care au vizionat filmul în 1979. Pelicula a fost caracterizată drept „gunoi” sau „pornografie ieftină”, deși era un film-experiment, absolut inedit, reprezentând epoca păgână, pre-creștină a Romei lui Caligula. Violențe explicite, grotești, crime, torturi, mutilări, violuri, incest, orgii, toate există aici din plin.
Două ore și jumătate de oroare, depravare, sadism, lipsă de morală și compasiune. Nu, nu este un film porno, căci acolo sexul este decontextualizat, reprezintă chiar acțiunea filmului și cel puțin pare să genereze plăcere. În „Caligula”, însă, tocmai existența contextului societății decăzute oferă adevăratul șoc celor care privesc filmul. Sexul nu este nici consimțit, nu conferă nici plăcere, este un act hidos, de pedepsire, o corvoadă, un instrument pentru dominare sadică.
Dacă în 1979 filmul a stârnit enorme polemici și o respingere categorică, vizionarea lui în 2020 nu mai ridică nicio problemă. Societatea contemporană a decăzut suficient pentru ca toate scenele dure să fie prizabile, ca lumea să laude scenele de sex între două femei care apar în film etc. Mai șocante, mai lipsite de umanitate decât filmul în sine au ajuns astăzi comentariile de pe siteurile care oferă filmul spre vizionare online.
Întorcându-ne la cartea lui Dinu Gherman, una din imensele spaime ale celor „reeducați” în lagărul de la Pitești o constituia „demonizarea”, adică pierderea valorilor morale, creștinești.
„Au fost obligați, mai ales în preajma marilor sărbători religioase, să treacă prin diverse ceremonialuri religioase pervertite: liturghiile în care să se împărtășească cu dejecții și urină, botezul excremențial în tinetă, împartășania dejecțională, parodierea blasfemică a lui Iisus și a Mariei, instrumentalizarea și modificarea satanică a formulelor sacre, crucificările, imnurile liturgice proslăvind perversiunea sexuală.”
Cât de profundă era suferința deținuților politici de la Pitești o aflăm în continuare: „Întrebat de pastorul Wurmbrand dacă a dat curs ordinului reeducatorilor de a oficia o liturghie excremențială, preotul catolic Cheruvian, izbucnind în plâns, a replicat: «Am suferit mai mult decât Isus». Paradoxal, asemenea oficieri apar în același timp ca o blasfemie și ca un martiriu. Conform proiecției ficționale din Patimile după Pitești a lui Paul Goma, chiar Iisus sau un reprezentant ceresc risca să fie convertit – a se citi reeducat – în oroarea de la Pitești. Astfel, în comparație cu patimile de la Pitești, cele ale lui Iisus par mai umane”, scrie Gherman.
Iată cum descrie Justin Ștefan Paven, „reeducarea”, citat fiind în lucrarea lui Dinu Gherman: „Cuvântul reeducare avea, pentru mine, un conținut atât de sinistru, încât nu reușeam să mi-l explic. Adică, cum să mă reeduc? Și ce să reeduc în mine? Să-mi schimb modul de viață, să renunț la gândirea mea, să renunț la credința mea, la concepția mea despre lume și viață, să renunț la visul meu, la lupta mea? Ce să alung din mine? Credința în Dumnezeu și dragostea mea pentru El? Să înlocuiesc Evanghelia Lui, cu ideologia proletară, dragostea pentru aproapele, cu ura și lupta de clasă, adevărul cu minciuna, sinceritatea cu ipocrizia, armonia cu teroarea, mila cu violența? Să-L alung pe Dumnezeu din sufletul meu și în locul Lui să instalez partidul? Să-mi urăsc și să-mi torn familia și prietenii, să trăiesc starea de groază, de frică, de neîncredere, bănuială și nesiguranță?”
Iată cât de actuale sunt toate acestea! Nu exact asta cer cei de la Black Live Matters? Nu în numele acestor obiective terorizează comunitățile?
„Procesul de reeducare avea patru etape. Primele două faze erau demascarea externă și internă și aduceau servicii directe Securității prin informațiile obținute sub tortură – în prima etapă despre ceea ce fusese tăinuit la anchetă și în a doua despre persoanele care îi ajutaseră în timpul detenției. A treia etapă, numită demascarea morală publică, urmărea terfelirea propriei persoane și a principiilor sale morale: Dumnezeu, familie, prieteni. În a patra fază, pentru a realiza compromiterea totală (transformarea victimei în călău), deținutul era pus sa conducă procesul de reeducare al unei persoane apropiate.”
Momentul („surpriză”, „stupoare”, „uluială”, „dezorientare”) în care reeducatorii se deconspiră viitoarelor victime construiește un adevărat tablou care surprinde reacțiile specifice spaimei: „În câteva minute, cele două tabere erau față în față într-o încrâncenare demonică. Aceia, amenințători, cu ciomegele gata să lovească la cea mai mică mișcare de împotrivire, ceilalți, îngroziți și paralizați de violența acestui șoc, imobilizați, cu mâinile pe cap, ne uitam năuciți la cei care erau ca turbați în fața noastră și nu înțelegeam nimic.”
„Victimele au ca primă reacție căutarea unei explicații raționale, cum ar fi, de exemplu, faptul că milițienii închisorii s-ar fi travestit în deținuți”, notează Gherman.
Cu ce diferă aceste imagini de cele din „Caligula” ori de cele pe care le vedem astăzi pe străzile din Portland, Paris sau Londra? Toate se bazează pe inducerea fricii prin violență și obligarea victimelor să pactizeze tacit cu agresorul.
Piteștiul american s-a numit Stanford
Similaritatea situației apare și la Experimentul închisorii Stanford, desfășurată între 14-20 august 1971 de un grup de cercetare condus de profesorul de psihologie Philip Zimbardo, folosind studenți. A fost un experiment de psihologie socială care a urmărit să investigheze efectele psihologice ale puterii percepute, concentrându-se pe lupta dintre deținuți și gardienii închisorii.
În cadrul studiului, voluntarii au optat fie să fie „gardieni”, fie „prizonieri” într-o închisoare simulată. Experimentul a fost abandonat după doar șase zile!
Rapoartele au susținut că studenții și-au îmbrățișat rapid rolurile atribuite, unii „gardieni” aplicând măsuri coercitive dure și supunând în cele din urmă „prizonierii” la torturi fizice și psihologice. Mai mulți „prizonieri” au acceptat în mod pasiv abuzul psihologic și, la cererea „gardienilor”, au hărțuit în mod activ alți „prizonieri” care se opuneau abuzurilor.
Comparații cu Abu Ghraib
Când actele de tortură și abuz ale prizonierilor din închisoarea Abu Ghraib din Irak au fost publicate, în martie 2004, însuși Philip Zimbardo, care a acordat o atenție deosebită detaliilor poveștii, a fost surprins de frapanta asemănare cu propriul său experiment de la Universitatea Stanford. El a fost consternat de faptul că reprezentanții oficiali ai armatei și ai guvernului SUA au declinat vina torturii și abuzurilor din închisoarea militară americană Abu Ghraib, susținând că torturile au fost inițiate de prizonieri.
Când țăcăneala leninistă se întâlnește cu cea neo-marxistă
Teoria rasei critice (Critical Race Theory, TRC) este punctul de plecare în această nouă demență neo-marxistă! Teoria în sine apare prin anii ’80, având acum o vechime de patru decenii.
Când marxiști au constatat că proletariatul nu mai poate constitui baza teoriilor privind lupta de clasă și a devenit evident că este nevoie de găsirea altui „proletariat” și a unei alte lupte, s-au descoperit minoritățile ca fiind „proletarii oropsiți” ai noului marxism, anume minoritățile etnice, rasiale, sexuale, dar acestora li s-au adăugat curând și femeile.
Pentru că era nevoie să existe și un „dușman de clasă” care să fie opus acestor categorii incluzând aici persoanele de culoare, homosexualii și femeile, cea mai bună construcție teoretică s-a dovedit a fi bărbatul alb, heterosexual. Drept urmare, bărbatul alb heterosexual a devenit cea mai odioasă figură în ideologia neo-marxistă (liberală, progresistă). El întruchipa / întruchipează suma caracteristicilor vechii burghezii pe care proletarii doreau să o elimine din societate, evident că numai și numai pentru binele general.
Bărbatul alb avea avantajul că provenea din societatea albă și europeană, care de-a lungul timpurilor crease tot ce se putea, civilizații, filosofii, religii, imperii, industrii etc. aflându-se în vârful piramidei sociale. Numai bun ca să fie acuzat că toate „privilegiile” de care se bucură le-ar fi uzurpat de la cei mai slabi – adică de la femei, de la homosexuali și de la persoanele de culoare. Că avea sau nu această teorie vreo legătură cu realitatea, prea puțin a contat.
TRC susține că „supremația albă” și puterea rasială sunt menținute în timp și, legislația joacă un rol în acest proces. Așa încât, TRC urmărește acum mijloace pentru emanciparea rasială și ne-subordonarea față de bărbații albi.
La începutul anilor 2000, peste 20 de facultăți de drept americane și cel puțin 3 facultăți de drept din alte țări ofereau deja cursuri despre teoria rasei critice. Universitatea din Boston are opt profesori specializați în a preda TRC! Shannon Sullivan de la Indiana University are și o lucrare impresionantă – Revealing whiteness: the unconscious habits of racial privilege, în care descrie mecanismele „oprimante” de care uzează albii.
Fiind obiceiuri inconștiente, privilegiile se manifestă tot inconștient. De exemplu, albii se îmbracă într-un anume fel, diferit de ceilalți, „oprimând” restul populațiilor, care se văd nevoite să urmeze modul albilor. Lucrarea devine cu adevărat nazistă în partea care evocă reacțiile trupeşti ale albilor, luate separat de acțiunile conștiente. Gesturi, de exemplu. Acestea, evident, diferă de cele pe care le fac persoanele de culoare.
Dar, mare parte din „rasismul” albilor vine din ignoranță, căci albii nu sunt preocupați de aflarea datelor științifice exacte despre restul populațiilor. Sigur, dacă aruncăm o privire superficială pe distribuția populației de pe glob, aflăm că 60% din populația planetei trăiește în Asia și nu e nici albă și nici neagră.
Unul din obiceiurile albe „opresive” este de a trăi în familie nucleară și opunând rezistență la schimbarea acestei structuri (rasiste). Fiecare gest este pândit și apoi descris ca fiind legat de trăsături nefaste, dăunătoare. Dacă o fată se aşază într-un anume fel în sala de curs, o face datorită sexismului albilor, dacă ridică mâna ca să participe la discuțiile de la seminar, este un obicei opresiv al albilor, care respectă o anumită etichetă, vorbind pe rând și nu țipând toți în același timp. Un negru se va simți, așadar, discriminat de comportamentul albilor.
O altă problemă ar fi că spiritul „dominant” al albilor îi face să ocupe fără rezerve spațiile PUBLICE culturale sau sociale, din nou, restrângând astfel drepturile negrilor. Halucinant! Adică, dacă un alb se află într-o piață publică și observă că acolo sunt bănci, și se așază, o face în detrimentul negrilor. Dacă albul se duce și își ocupă un loc la un eveniment cultural, o face în detrimentul negrilor, iar „fapta” este generată de obiceiul dominant al albilor care tind să nu fie interesați de felul în care se simt ori se manifestă cei de culoare în același spațiu.
Extrem de puțini intelectuali riscă să aibă poziții publice contrare curentului, de teama de a nu fi etichetați drept rasiști și eliminați din sistem. Chestiunea nu îi vizează doar pe albi, întrucât teoria susține că nu este necesar să ai pielea albă pentru a fi alb!
Dintre puținii oameni cerebrali și având o demnitate academică de invidiat se remarcă Thomas Sowell, în prezent profesor la Stanford: „Egalitatea drepturilor nu înseamnă egalitatea rezultatelor. Oamenii de succes sunt adesea denumiți privilegiați. Realizările erau până de curând o sursă de inspirație pentru alții, dar au fost transformate acum într-o sursă de nemulțumire pentru cei fără realizări comparabile”.
Marea „șansă” pentru Sowell o reprezintă însă faptul că este afro-american și că se află la o vârstă la care nu mai are de ce să se teamă. Pe lista extrem de scurtă ar mai intra un profesor de culoare de la West Virginia State University, Paul C. Mocombe, american de origine haitiană. Mocombe semnează o lucrare intitulată Against Critical Race Theory prin care critică dialectica negativă a teoriei care se bazează pe contradicții doar de dragul contradicțiilor, în bunul spirit al Școlii de la Frankfurt și că se opune, de fapt, egalităților de șansă.
Cât de întinsă este caracatița?
În afară de facultățile de drept, TRC este predată și în domeniile educației, științelor politice, studiilor feministe, studiilor etnice, comunicării, sociologiei și studiilor privind băștinașii americani.
Dar această pseudo-știință se predă ca materie și în școli și riscă deja să pătrundă și în zona preșcolară, dar este deopotrivă obiect de studiu pentru școlile masterale sau doctorale. Practic, nu există segment al sectorului public (de stat) unde să nu se organizeze reeducări obligatorii, sancțiunea pentru neparticipare fiind pierderea locului de muncă. Asta dacă se mai întreabă cineva de ce ies în stradă atâția tineri de-a dreptul turbați.
Așa arată o pagină din manualul de istorie din școala publică americană.
TRC „recunoaște” că rasismul este înrădăcinat în țesătura și sistemul societății americane. Rasismul instituțional este „omniprezent în cultura dominantă”. TRC susține că structurile de putere se bazează pe privilegiul alb și supremația albă, care perpetuează marginalizarea oamenilor de culoare.
Mai nou, TRC analizează și prejudecățile inconștiente care justifică inegalitatea structurală și discriminarea la locul de muncă.
Teoria nu a rămas doar în mediul universitar, ci s-a răspândit ca un cancer în toate segmentele societății, copios sprijinită de politicienii democrați, care au înțeles că utilizând această teorie, pot obține o societate perfect îndobitocită și obedientă, iar drept consecință, se vor putea menține etern la putere.
Absolut toate mișcările sociale au fost subscrise TRC. Să privim doar din această perspectivă mișcări precum #metoo sau cele privind „toxicitatea” locurilor de muncă ce se datorează prezenței bărbaților albi. Să ne gândim la felul în care s-a distrus întregul învățământ, transformând absolvenții în proști cu diplomă, nedeprinși nici să gândească, nici să intre în vreo competiție cu alții.
Gândirea critică și dorința de reușită au fost asimilate cu „supremația albă” și catalogate ca fiind elemente ale „masculinității toxice”. Știința, rațiunea și dovezile sunt un mod „alb” de a cunoaște, acestora li se contrapune acum „alternativa neagră” – povestirea și experiența trăită!
Întreaga ideologie și construcțiile adiacente – politice, economice, juridice, educaționale etc. au fost exportate în toată așa-zisa „lume occidentală”, inclusiv în România. Pentru că principalele obstacole în realizarea planului erau familia, școala și biserica, acestea au fost plasate sub tirul propagandei și demonizate.
Citiţi a doua parte a articolului
Citiţi şi:
Noua eră «întunecată». Școala de la Frankfurt și «corectitudinea politică» (I)
yogaesoteric
19 ianuarie 2021