Grădinița obligatorie de la patru ani – atac grav la adresa familiei

Senatul României a modificat prin vot final, în data de 9 mai 2018, Legea Învățământului (mai exact Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011) și a stabilit că va extinde durata învățământului obligatoriu de la perioada anterioară de 11 ani la una de 15 ani. Pe lângă învățământul primar, gimnazial si cel liceal, copiii vor trebui obligatoriu înscriși în programul de învățământ încă de la grădiniță. Grupa mare din învățământul preșcolar devine obligatorie până cel mai târziu în 2020, grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023, iar grupa mică până în anul 2030.

Așadar, tradiționalii „cei 7 ani de acasă” vor deveni 6 și pe urmă vor rămâne 4!
De altfel, încă din anul 2013 ministrul de atunci al Educației, Remus Pricopie, anunța că „În 6-8-10 ani învățământul va deveni obligatoriu de la patru ani”. De ce? „Ca să îi ajuţi să supravieţuiască trebuie să-i antrenezi din vreme!”, explica ministrul. Să supravieţuiască? Să-i antrenezi? Asta nu mai e școală, e cazarmă în toată regula. Nu mai e instruire, ci instrucţie!

„La grădiniţă copilul învaţă altceva decât acasă”, justifica Pricopie. Corect. Orice influenţă nedorită de acasă – bunicii, mai ales bunicii – ameninţă să-l înmoaie pe micuţ: să-l înveţe altruismul, bunul simţ, mila, respectul. Ori, mai rău, să spună vreo rugăciune.

Însă coborârea agresivă a vârstei de școlarizare nu este o invenție românească, ci o tendință europeană: copiii trebuie luați cât mai repede de lângă părinți și educați exclusiv de stat, pentru formarea „Omului Nou”, visul de aur al neo-marxismului, care răvășește tot Occidentul. După un model pe care l-am putea numi „Soft Barnevernet”, copiii trebuie „naționalizați” de mici pentru ca îndoctrinarea lor să nu mai fie „bruiată” de influențele conservatoare ale Familiei.

Cu o zi înainte de votul din Camera Deputaților din București, la Paris, președintele Macron anunța și el introducerea obligativității învățământului de la vârsta de patru ani. În condițiile în care, potrivit ultimelor statistici oficiale disponibile, 97,6% dintre micuții francezi sunt dați la grădiniță de la trei ani. Și atunci? Explicația lui Macron este halucinantă: „Această cifră medie acoperă diverse inegalități (…) de la o regiune la alta. Vreau ca prin obligativitate să putem corija aceste diferențe, care sunt inacceptabile”. De ce sunt inacceptabile? De ce familiile care își pot ține copiii acasă trebuie totuși obligate să-i dea la grădiniță?

UNESCO a venit de curând cu o explicație concludentă prin publicarea unor directive ce vor trebui aplicate în toate țările. Este vorba despre noul „Ghid Tehnic Internațional pentru Educația Sexuală”. Iată de pildă ce minunății trebuie să fie învățați copiii de 5 ani la grădiniță și pe care nu le-ar fi aflat niciodată dacă ar fi rămas acasă cu bunicii sau cu părinții:

– pe lângă învățarea de pe rost a „Cântecului Alfabetului”, adică a diversității sexuale, băiețeii trebuie să „descrie” o familie ne-tradițională, ca de exemplu cele de lesbiene sau de (doi sau mai mulți) homosexuali care cresc un copil;
– fetițele trebuie să poată „defini genul și sexul biologic și să explice care este diferența dintre ele”;
– recunoscând Genul ca un concept de natură socială, micuții vor „exprima ceea ce simt în legătură cu propriul lor sex biologic și gen”;
– picii își vor „manifesta respectul” pentru părinții homosexuali, în conformitate cu maxima: „Toți oamenii trebuie să fie liberi să iubească pe cine doresc”;
– copilașii de cinci ani vor trebui să caute „adulți de încredere” (alții decât părinții) pentru a învăța despre „ei înșiși, sentimentele și mai ales corpurile lor”.

Pe aceeași linie, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a elaborat în Germania, în anul 2010, documentul „Standarde pentru Educația Sexuală în Europa”. Câțiva ani mai târziu, în 2013, directiva a fost trimisă ministerelor Sănătății din țările europene spre a fi aplicată. „Experții” OMS susțin că încă de la 2-3 ani cei mici încep să se masturbeze. Prin urmare, conform acelorași experți, este neapărat necesar ca educația sexuală și „educația de gen” să înceapă încă de atunci, cu „deschiderea” către toate tipurile de orientare sexuală.

Pentru cititorii neduși la grădinițele occidentale, să precizăm că teoria genului afirmă că, spre deosebire de sexul biologic, genul este determinat de condițiile sociale. Astfel, un băiat biologic poate descoperi „în sinele său” că este fată și are dreptul să pretindă a fi tratat(ă) ca atare. Și invers. Și în niciun caz părinții nu au dreptul să obstrucționeze „libertatea” copilului, cultivată și protejată asiduu de stat.

Ceea ce agenda stângistă a Bruxelles-ului pare să ignore cu desăvârșire este că cercetările științifice din ultimii ani evidențiază totuși clare efecte negative ca urmare a angajării premature a copiilor în activități de învățământ instituțional.

Studierea relațiilor între copiii preșcolari și părinții lor naturali arată că acestea sunt decisive pentru sănătatea mintală a copiilor și dezvoltarea lor de-a lungul întregii vieți. (M. Hyson & H.B. Tomlinson, 2014) În acest sens, autorități de talie mondială în domeniul științelor dezvoltării atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor în favoarea influenței grupului de copii de vârstă apropiată („peer orientation”) subminează unitatea familiei, periclitează dezvoltarea sănătoasă și favorizează o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare. (G. Neufeld & Gabor Maté, 2011)

Apare astfel tot mai evidentă tendința din ce în ce mai acută și mai îngrijorătoare a autorității publice de a se substitui familiei. Dintr-o perspectivă sociologic conservatoare, „confiscarea” copiilor și trimiterea lor într-o instituție la vârste atât de fragede este un experiment tipic de planificare socială, care ne duce cu gândul mai degrabă la statele marxiste.

Școlarizarea foarte timpurie și obligatorie nu doar că nu favorizează familia în niciun fel, dar de fapt o subminează, prin aceea că o dezintegrează în indivizi independenți unul de altul, dar dependenți față de Stat. Încredințarea către o așa-zisă „societate” a unei ponderi cât mai mari din creșterea și educarea copiilor este însăși rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială. „Societatea” este impersonală și imposibil de tras la răspundere, dar controlată prin decizii birocratice. Ea sparge familia în „indivizi” ce sunt tratați ca entități politice ce ajung într-o stare de dependență perpetuă de o formă sau alta de asistență socială.

Intruziunea statului în viața familială a ajuns în Europa la cote extreme în țări precum Suedia sau Norvegia, total cuprinse de valul „progresist” al „emancipării” socio-culturale. În mod informal, familia este percepută aici ca principalul rival al statului și au loc ciudate forme de manipulare birocratică destinate să distrugă familia. Printre cazurile șocante care au ajuns la cunoștința publicului din România cele mai cunoscute sunt cele ale familiei Bodnariu sau al Cameliei Smicală, cărora serviciile de Protecție a Copilului le-au răpit efectiv copiii pentru motive absolut aiuritoare. Pentru a înțelege amplitudinea procesului să observăm că, de exemplu, „53.000 de copii au primit în anul 2013 asistență din partea serviciilor de protecție socială din Norvegia (Barnevernet), iar 17%, adică aproximativ 9.000 dintre ei, au fost scoși din familiile naturale și dați în plasament (cu precădere cuplurilor de homosexuali). Dintre aceștia, 1.609 copii au fost luați de acasă în regim de urgență (adică prin forță)”. Autorul studiului este Gunn Astrid Baugerud, profesor la Departamentul de Asistență Socială, Protecția Copilului și Politici Sociale de la Colegiul Universitar de Științe Aplicate din Oslo și Ankershus, cel mai mare colegiu universitar de stat din Norvegia.

În Franța, părinții care au protestat față de noile norme au fost numiți „extremiști de dreapta”, „integriști religioși”, „naționaliști” și „antirepublicani”, de către minunatul și progresistul Le Monde, icoana gândirii de stânga franceze.

Același curent progresist lucrează și peste ocean, unde „vizionari” precum Horace Mann, F. W. Parker sau John Dewey au pus bazele învățământului „modern” încă din secolul al XIX-lea. Aşa-numitul „părinte” al şcolii publice americane, Horace Mann, exprima pe față sentimente critice sau chiar aversiune faţă de familie. Mann lega sistemul de şcoli districtuale de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul îşi asuma pur şi simplu rolul de părinte.

La rândul său, F. W. Parker, considerat „părintele educaţiei progresiste” şi inspiratorul influentului educator socialist John Dewey, susținea că „un copil nu merge la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe, ci vine aici ca să trăiască şi să-şi pună viaţa, formată la şcoală, în slujba comunităţii”.

Comunitatea, adică statul, a ajuns acum să pretindă tot mai insistent că familia naturală nu mai are drepturi asupra copiilor, ci aceștia aparțin statului. Și pentru ca lucrurile să fie clare de la început, copiii sunt preluați din „sânul familiei” încă de la vârstele fragede. Aceasta pentru că – așa cum a formulat senatoarea socialistă franceză Laurence Rossignol chiar pe canalul de televiziune națională France 2 – „Copiii nu aparțin părinților lor, ei aparțin Statului”.

Citiți și:

Furtul legalizat al copiilor și totalitarismul modern

Arhipelagul Gulag din Finlanda unde sunt prizonieri copiii doctoriţei Camelia Smicală

Educația sexuală – armă insidioasă de distrugere a inocenței copiilor noștri  

yogaesoteric
27 noiembrie 2018