Imaginația distopică la Orwell

 

1984, romanul lui Orwell, se referă mult mai direct la evenimente contemporane decât o face capodopera lui Huxley: povestea are loc în viitorul apropiat mai degrabă decât în cel îndepărtat, iar ținta sa evidentă o reprezintă stalinismul.

Înainte de Căderea Zidului Berlinului, când am călătorit în lumea comunistă, am descoperit că toți cei cu care mă întâlneam și care citiseră cartea (interzisă, desigur) aveau o admirație nețărmurită pentru ea și se minunau că un om care nu a pus vreodată piciorul într-o țară comunistă putea să descrie atât de bine nu doar universul fizic – mirosul ubicuu de varză, griul clădirilor decrepite – dar și atmosfera mentală și morală.

Era ca și cum regimurile comuniste luaseră 1984 mai degrabă ca model decât ca pe un avertisment.

Cum ar putea cineva să-l privească pe „Marele Lider” al Coreei de Nord, Kim Il Sung, intrând pe marele stadion din Pyongyang, cum mi s-a petrecut în anul 1989, fără să-i vină în gând „imnul către înțelepciunea și măreția Fratelui cel Mare” – „un act”, scria Orwell, „de autohipnoză, o amuțire deliberată a conștiinței prin mijloace de zgomot ritmic”, în timpul cărora „a-ți masca sentimentele, a-ți controla fața, a face ceea toți ceilalți făceau era o reacție instinctivă”. Instinctivă deoarece însemna supraviețuirea.

Marele Lider stătea acolo impasibil minute în șir în timp ce 150.000 de oameni își aruncau în aer mâinile într-o spontaneitate organizată, adorându-l, exact cum a descris Orwell. Se petrecea la 40 de ani, mai mult sau mai puțin cu o zi, de la apariția lui 1984.

În România lui Ceaușescu, televiziunea raporta informații despre recoltele anuale prin detalii aiuritoare, asta în timp ce toată lumea petrecea cu orele la cozi pentru a cumpăra câțiva cartofi amărâți, la fel cum televizoarele din Oceania Fratelui cel Mare chinuiau populația cu știri despre depășirea Planului de Trei ani, deși nu existau de niciunele.

Adesea am fost in situaţia de a mă spăla cu exact genul de săpun pe care „eroul” lui Orwell, Winston Smith, era nevoit să-l folosească. Iar când Smith se gândea la calitatea vieții din Oceania, auzeam vocile albanezilor și românilor din timpul comunismului: „Și totuși, deși este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrânești, dacă inima ți se revoltă de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ți se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apa rece, de săpunul grunjos, de țigările care ți se dezmembrează între degete, de mâncarea asta cu gustul ei ciudat și grețos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a faptelor?”.

Oameni care nu aveau niciun fel de experiență a vieții în afara regimurilor comuniste îmi mărturiseau că știau – deși nu erau siguri cum – că viața lor nu este „naturală” la fel cum Winston Smith ajunge la concluzia că viața în Marea Britanie era nenaturală.

Alte feluri de trai ar putea avea problemele lor, susțineau prietenii mei albanezi și români, dar al lor era singular prin violarea naturii umane. Capacitatea imaginativă a lui Orwell de a descrie cum este să trăiești în comunism li se părea lor, așa cum mi se pare și mie, vecină cu geniul.

Lumea totalitară pe care Orwell o descrie în 1984 este astăzi, din fericire, mai mult o curiozitate istorică decât o amenințare serioasă, cu excepția regimurilor islamiste. Dar, cu toate acestea, multe dintre ideile lui Orwell, ca și acelea ale lui Huxley, rămân pertinente – deși amenințarea stalinismului a trecut – deoarece Orwell ne-a avertizat despre tendințele nedorite care derivă din modernitate la fel ca și despre cele care vin din stalinism.

Fricile sale nu provin doar din intuiția cu privire la statele staliniste și experiența felului de a fi al comuniștilor în timpul Războiului Civil din Spania, ci și din experiența sa cu birocrația BBC în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unde a văzut la prima mână potențialul mass-media moderne de a induce în eroare și de a manipula.

Să luăm ca exemplu tratamentul familiei. În 1984, părinții se tem de copiii lor, pe care Spionii, organizația de tineret a Partidului, i-a îndoctrinat. Spionii încurajează și recompensează denunțul oricărei erezii politice, reclamă chiar și cele mai intime detalii ale vieții private, ceea ce duce la dispariția acesteia.

În Anglia modernă, părinții se tem de copiii lor incontrolabili, ai căror colegi, saturați de valorile egoiste și violente ale unei culturi populare degradate, i-au îndoctrinat. În ambele cazuri, părinții nu mai sunt sursă de autoritate morală.

Orwell ne forțează să ne confruntăm la nivelul imaginativ cu această răsturnare a ordinii naturale.
Dubla gândire – capacitatea de a susține două idei contradictorii și de a fi de acord cu ambele – se află prezentă în rândul nostru și va rămâne astfel câtă vreme vom avea birocrații extinse care pretind că acționează în interesul nostru în timp ce își urmăresc propriile interese instituționale.

Și ce este oare corectitudinea politică dacă nu ,,o nouă vorbire”, căutarea de a face anumite gânduri de nespus prin reforma limbajului?
Cartea lui Orwell oferă o viziune profetică asupra politizării moderne a istoriei.

Winston Smith copiază un fragment dintr-un manual de istorie pentru copii: „În timpurile de demult, înainte de glorioasa Revoluție, Londra nu era orașul frumos pe care îl știm cu toții astăzi. Era un loc întunecat, murdar și sărăcăcios unde nimeni nu avea suficientă mâncare și unde sute, mii de săraci nu aveau cu ce se încălța și nici măcar vreun acoperiș deasupra capului.

Copiii, chiar de vârsta voastră, erau obligați sa muncească douăsprezece ore pe zi pentru niște stăpâni cruzi, care îi șfichiuiau cu bicele dacă munceau prea încet și nu-i hrăneau decât cu coajă de pâine uscată și apă. Iar în mijlocul acestei cumplite sărăcii, se ridicau numai câteva case mari și frumoase, locuite de niște oameni bogați care țineau nici mai mult, nici mai puțin de treizeci de servitori care să aibă grijă de ei.

Aceștia se numeau capitaliști. Erau grași, urâți, cu ochi răi, cum este, de exemplu, cel din fotografia de pe pagina alăturată. Observați că este îmbrăcat cu o haină lungă, neagră, numită redingotă, și cu o pălărie ciudată, lucioasă, în formă de burlan, care se numea joben. Aceasta era uniforma capitaliștilor și nimeni altcineva nu avea voie s-o poarte.

Capitaliștii stăpâneau totul pe lume și toți ceilalți oameni erau sclavii lor. Ei stăpâneau tot pământul, toate casele, toate fabricile și toți banii. Oricine nu li se supunea putea fi aruncat în temniță sau dat afară din slujbă, apoi lăsat să moară de foame. Orice om obișnuit, când vorbea cu un capitalist, era necesar să se încline în fața lui, să-i facă plecăciuni, să-și ia șapca de pe cap și să i se adreseze cu «domnule».”

Tipul de istoriografie exprimat în acest pasaj satiric a devenit practic modelul standard în varii domenii (feminism, negri, homosexuali și altele) ale studiilor academice ale resentimentului, în care istoria nu este altceva decât proiecția retrospectivă a nemulțumirilor curente, reale sau imaginare, folosite pentru a justifica și a inflama resentimentul.

Obiectivul unei asemenea istoriografii este de a anihila din toți oamenii simțul real al prezenței trecutului și culturii. Într-adevăr, tema comună care subîntinde cele două distopii ale secolului al XX-lea este nevoia de a prezerva un simț al tradiției istorice și culturale pentru ca viața să devină suportabilă.

Această temă este cu atât mai puternică cu cât, prin natura lor, atât Huxley cât și Orwell erau radicali: Huxley a fost la Oxford un socialist, a flirtat cu fascismul în anii ’30 iar mai apoi a devenit un om cu influenţă pe coasta de Vest a Americii.
Orwell a fost de timpuriu un socialist și de-a lungul întregii sale vieți a rămas un dușman al status quo-lui.

Pe măsură ce priveau spre viitor, amândoi au realizat implicit că în viața omului, la fel de importantă precum schimbarea, este și prezervarea: trecutul era la fel de important precum prezentul și viitorul.


Citiţi şi:
Trecerea de la Huxley la Orwell 
Pericolele gândirii instituționale: lecții din «1984», «Matrix» și «Mitul peșterii»
100 de ani de comunism. Și încă numărăm… Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 – rezultatul unui plan ocult occidental (I) 

 

yogaesoteric
12 decembrie 2020

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More