Împăratul care nu îngăduia nicio greșeală

Aceste zile de aparent repaos mi-au permis răsfoirea unor cărți pe care le începusem de dinainte de Crăciun, tot în ideea de a exploata aparentul repaos de atunci. De altfel, senzația pe care o am (tot mai acută după anii de plandemie 2020-2022, care parcă nici nu au existat) este că azi e Paștele, mâine e Crăciunul și poimâine e Paștele, din nou. Mulți cunoscuți mi-au spus că au aceeași senzație de accelerare a trecerii timpului ‒ și nu e vorba doar de oameni din generația mea, ci și de oameni din generațiile de după mine (millenials & Z).

Certitudinea este că, biologic și emoțional, suntem în curs de expirare.

În romanul Calea regilor, de Brandon Sanderson (volumul II), este o poveste foarte bizară despre poporul uvara, care trăiește în arhipelagul creat în jurul unui colosal vârtej în care oceanul pare că se scurge de pe suprafața planetei, către vidul de nicăieri.

Uvara este un popor pașnic, supus, nu prea vorbăreț, care nu prea râde și nu mai are bucurii dincolo de vârsta copilăriei. Orice greșeală, oricât de mică, a unui individ, sfârșește prin uciderea sa violentă de către ceilalți. Acest oribil tip de „justiție” se impune pentru că, în cutumele acelui popor, se știe că „Împăratul nostru nu îngăduie nicio greșeală”, ceea ce se ridică la rangul de imperativ absolut. De aceea, oricine se poate considera îndreptățit să îl ucidă pe „greșitul” lui.

Nimeni nu iartă greșiților lui pentru că știe că nici greșelile sale nu vor fi iertate.

Nimeni nu acordă liberare datornicilor lui, pentru că știe că nimeni nu îi acordă lui însuși liberare pentru datoriile proprii.

Furtuna face, însă, ca un rege străin să naufragieze pe țărmurile acelui arhipelag. Poporul uvara îi omenește pe naufragiați, iar aceștia, după ce observă cele ce se petrec în acea societate, decid să îi ceară explicații împăratului, chiar și cu forța armată, la nevoie. Însă, în palatul imperial nu se găsește decât mumia acelui împărat.

Ignoranța totală a poporului uvara privitoare la acest deces se explică prin faptul că nimeni nu avusese îndrăzneala de a verifica sau întreba ce s-a mai petrecut cu „mărețul” împărat, pentru a nu risca să fie ucis. Oamenii continuaseră să ucidă în numele împăratului „care nu iartă nicio greșeală” chiar dacă acesta nu mai exista de multă vreme.

A fost suficient efectul de panopticum pentru a-i ține ocupați cu această cutumă – știind că toată lumea se uită la tine, pândind orice greșeală, și fiind convins că nu ai cum să te ascunzi, vei sfârși prin a te supune, iar cei mai vocali „semeni” ai tăi, care sunt „treziți” (woke) și „corecți” politic, te vor obliga la semnalizarea virtuții, chiar dacă această virtute este un păcat capital și o implacabilă subminare a societății, prin eliminarea încrederii în semeni și în coeziunea socială.

După ce regele străin le face cunoscut acest adevăr – că împăratul lor nu mai poate avea nicio părere, bună sau rea, cu privire la greșelile lor, pentru simplul motiv că a părăsit cam de multișor lumea – poporul uvara, pașnic și supus de felul lui, devine extrem de violent, făcând ca lumea sa să fie aruncată în aer și predată focului pustiirii.

Dacă împăratul este mort de mult, înseamnă că pentru toate crimele de după moartea sa, el nu mai poartă nicio vină.

Crunta realitate dezvăluită poporului uvara este că această responsabilitate îi apasă pe toți, laolaltă, și pe fiecare în parte, luat în mod distinct. Fiecare moarte administrată semenilor lor cu titlu de pedeapsă pentru greșeala de a sparge o cană de cafea cu „ocazia” unei împiedicări devine un păcat capital de care este vinovat fiecare dintre ei. Fiecare dintre ei este vinovat pentru că, împreună, întemeindu-se pe o exacerbare a sancțiunii pentru greșeli minore și, ulterior, pe o iluzie de autoritate, au făcut din astea o religie a dreptății întoarsă cu fundul în sus, anti-umană și anti-socială.

Percepția responsabilității poate fi cumplită (cu excepția cazului în care criminalul este un sociopat sau un psihopat).

Asumarea răspunderii este un act de libertate de care puțini oameni sunt capabili.

Câtă vreme credeau că împăratul există, uvara puteau arunca vina pe împărat. Când au realizat că nu mai există nimeni pe care să arunce vina, uvara au resimțit atrocitatea răspunderii personale. Fiecare a devenit, implicit, țapul ispășitor, țintă a răzbunării urmașilor celor uciși. Și a început războiul tuturor împotriva tuturor.

Nu este nimic nou sau de neconceput în această poveste. Dimpotrivă, credința într-o autoritate pedepsitoare și diluarea răspunderii în masa mare a supușilor față de acea autoritate non-benevolentă reprezintă unele dintre cele mai constante trăsături ale societății umane, din cele mai vechi timpuri până azi.

Parabola țapului ispășitor este tot atât de veche ca și Biblia.

Mitul Patului lui Procust (monstrul-tâlhar de la porțile Atenei care, pentru a permite accesul în cetate al străinilor, îi măsura „potrivindu-i” cu patul, întotdeauna mai lung sau mai scurt decât trupul străinului, care era alungit sau scurtat, după „necesități”) este tot atât de vechi ca civilizația occidentală.

Gândiți-vă doar cât de mulți „semeni” ai noștri ne trimiteau, la propriu, la moarte în chinuri sau în afara zidurilor cetății, pentru vina capitală de a ne pune întrebări cu privire la „lupta” contra plandemiei.

Gândiți-vă doar cât de mulți „semeni” ai noștri ne trimit ritualic și acum la moarte, pentru vina de a ne întreba care sunt resorturile unui război absurd, fratricid, în care marile puteri își flexează mușchii și își preschimbă armamentul letal învechit cu un armament și mai letal, dar mai nou, și la cât de mulți munți de bani se fac din perpetuarea războiului și, în fine, la cât de bine reușesc vinovații plandemiei să își camufleze responsabilitatea pentru moartea administrată în și după plandemie „pentru siguranța noastră”, sub imperativul „ordinii liberale bazate pe reguli”, care „trebuie” păstrată chiar cu prețul sărăcirii și înfometării Europei.

Iată cu ce se joacă demențialul establishment al occidentului colectiv de 3 ani de crize inventate și încolăcite una-ntr-altele.

Când crimele și celelalte consecințe nocive ale „luptei” contra plandemiei vor deveni de ne-camuflat, când poporul de supuși uvara ai „împăratului care nu îngăduie nicio greșeală” va realiza că nu a existat niciun împărat, ecranele fiind ocupate parazitar de niște nebuni mesianici și de afaceriști sau politicieni veroși care au profitat de frica fabricată de mass-media, sentimentul responsabilității și angoasa de țap ispășitor vor strivi și preface în cenușă orice urmă de civilizație. Va fi iadul mundan al celor care s-au vândut pe 30 de arginți și al aplaudacilor sus-menționatului împărat.

Autor: Av. Gheorghe Piperea

Citiți și:
Gheorghe Piperea: Diferența între „teoria conspirației” și adevăr? Trei luni
Gheorghe Piperea: „Lumea are nevoie ca cineva să o tragă de mânecă”

 

yogaesoteric
29 mai 2023