Uniunea Europeană a ajuns în impasul de azi nu ca urmare a crizei economice din 2008, cu toate că urmările acesteia se resimt încă. Nici ca urmare a presiunii imigranților, care nu a fost cea mai mare posibilă. Nici ca urmare a schimbării recente a politicii globale a Americii, căci criza nu este de azi. Uniunea Europeană a ajuns în impas ca o consecință a propriilor greșeli, care ar trebui lămurite.
O serie de analiști, printre care se numără și Andrei Marga, au semnalat că Europa, așa cum evoluează ea după respingerea Constituției Europene, adică abandonând proiectul inițial, riscă o criză primejdioasă (The Destiny of Europe, 2012). Într-o analiză, fostul ministru de externe a argumentat că destrămarea Uniunii Europene mai poate fi oprită prin democratizare pe linia subsidiarității și a Europei cetățenilor (Ordinea viitoare a lumii, 2017). Acum, responsabili de la Bruxelles, depășiți de situație, nu exclud dezmembrarea Uniunii.
Deunăzi, președintele Comisiei Europene a prezentat cinci alternative de evoluție a Uniunii Europene.
„Continuarea a ceea ce este“: cele 27 de state membre vor împărtăși scopurile Uniunii, vor păstra moneda unică, se vor concentra asupra reformelor, joburilor, creșterii economice, investițiilor și își vor corela politicile de apărare.
„Nimic, decât o piață unică“ este varianta de mult propusă de Marea Britanie, în care Uniunea revine la o piață lărgită, cu acordurile de rigoare.
„Cei care vor să facă mai mult“ este Europa cu multiple viteze, compusă din state care se vor uni voluntar în chestiunile de apărare, securitate, impozitare și justiție, alte țări putându-se atașa.
„A face mai puțin, dar mai eficient“ este varianta în care Uniunea va opera cu o agendă redusă la domenii cu beneficii clare – inovația tehnologică, comerțul, securitatea, imigrația, frontierele și apărarea, lăsând în seama statelor respective dezvoltarea regională, sănătatea, ocuparea forței de muncă sau politica socială.
„A face mult mai mult, împreună“: statele membre își asumă că, individual sau în forma actuală a Uniunii Europene, nu fac față provocărilor globale și cad de acord să centralizeze mai multă putere, resurse și capacitate de decizie, odată cu întărirea monedei unice și lărgirea drepturilor cetățenilor.
La drept vorbind, nu este în această listare vreo idee nouă, afară de moneda unică, deși dezbaterea economiștilor, juriștilor, sociologilor și filosofilor este iarăși bogată în propuneri. Probabil că se va aplica o combinație a diferitelor alternative, având ca fond a treia variantă, care va aloca decizia țărilor din zona euro. Altceva este însă important în clipa de față.
Nicio formulă de organizare a Europei unite nu a promis egalitarism în relația dintre țări, cum se așteaptă unii. De aceea, țări din Europa Centrală pledează, pe bună dreptate, pentru mai multă libertate de mișcare a țărilor membre, ceea ce nu înseamnă nicidecum „naționalism“, cum se crede, și nu pentru obiective nerealiste.
Mai important este însă faptul că nicio alternativă a actualei Comisii Europene nu este pe direcția soluției veritabile – democratizarea Europei prin trecerea de la actuala „democrație interguvernamentală“ la democratizare în profunzime. Până și formula „subsidiarității“, precum cea „federală“, este în umbră. Atracția majoră o exercită vizibil piața comună și moneda unică, ceea ce este realist, dar defetist și insuficient. O greșeală a Comisiei Europene este, de altfel, considerarea sumară a realităților și preferința pentru optici neoliberale sau tehnocratice, care nu au cum să ducă la o unificare continentală, prin natura ei, plină de componente politice, civice, culturale.
Ce urmează în Răsărit? Țările respective au pierdut industrii și rețele comerciale spre a se integra unei piețe care le depășea de la început capacitatea de a concura. S-a aplicat „terapia de șoc“, dar nu demult, creatorul ei (vezi Jeffrey D. Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare defitivamente la miseria dal pianetta, Mondadori, Milano, 2005, pp.140-157) spunea că „terapia“ prevedea și investiții masive, care nu au mai venit. Unele țări (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia) au făcut față situației. În altele, accentul a fost mutat de pe dezvoltare pe adaptare, ceea ce satisface o mână de politruci care au descoperit peste noapte „europenizarea“, dar lasă mulți oameni de izbeliște.
Următoarele greșeli ale autorităților europene au fost replierea în extinderea Uniunii, ca înlocuitor al integrării, și refugiul în administrare, în loc de democratizare. Iar urcarea la decizii a unor simpli birocrați nu doar că a pus capacul, dar a dus la soluții eronate (România din 2012, Grecia din 2014 etc.) și a forțat Brexitul, încât trebuie să ne gândim cu nostalgie la Jacques Delors și Romano Prodi.
Greșelile sunt replicate în diferite țări. România, bunăoară, a primit în 1999 invitația de integrare, iar elanul a fost semnificativ. Mulți reprezentanți au negociat integrarea, în 1999-2004, fiind preocupați să schimbe metodic realitățile din țară și percepția în afara ei. Ei au dus, pe bază de analize proprii, România în Uniunea Europeană, dar au fost succedați, în urmă cu mai bine de un deceniu, de un amatorism organizat, ai cărui exponenți se agită acum debusolați în fața viitorului. Absența investițiilor, birocratizarea Bruxelles-ului, indispoziția partenerilor de a lua în seamă în mod onest situația, la care s-a adăugat curentul noilor politruci din țară, fac, împreună, ca România să fie nevoită să lupte din răsputeri pentru a nu plăti oale sparte.
Nefiind în stare să elaboreze soluții, amatorii care compun curentul, după ce s-au împroprietărit cu devize pentru care nu au făcut ceva, asaltează o populație care resimte nevoia dezvoltării economice, a unui stat propriu-zis de drept și a justiției juste. Întrucât populația a dovedit la alegeri că nu este naivă, exponenții curentului recurg mai nou la mijloace precum înlocuirea rezultatului de la urne cu decizia străzii, folosirea serviciilor secrete și a justiției pentru a înlătura rivalii, subminarea Parlamentului etc., care țin de „statul disciplinar“, după ce țara a traversat decada „statului mafiot“, cum l-a numit creatorul său.
Responsabili actuali ai țării prezintă România în lume ca o țară coruptă. Regăsești perorațiile lor, aproape textual, în „rapoartele“ de la Bruxelles și din alte capitale care, evident, se ocupă de țară din avion și nu o cunosc. Cercul vicios creat – responsabili nepregătiți declară țara coruptă și „conduc“ apelând la forță, iar cei din afară cred, în mod greșit, că fac un serviciu țării repetându-le simplismele – generează mari pagube. În locul unui creativ pluralism și al schimbării responsabililor, care ar permite societății să respire, țara a devenit captiva unei combinații de procuratură și servicii secrete care o împiedică să valorifice oportunitățile. Acum, când economia lumii și organizarea Europei se schimbă spre asumarea de sine chibzuită a fiecărei națiuni, iar țări comparabile fac bilanțuri pozitive ale influxurilor de capital și dezvoltărilor certe, România este legată vârtos de locurile ultime de pe Continent, cu o infrastructură stagnantă, investiții puține, populație neocupată și abuzuri în creștere.
Peste toate, calitatea reprezentării României – la București, la Bruxelles și în alte locuri – este joasă, într-un moment de opțiuni cruciale. Anunțata reorganizare europeană nu este, desigur, o sperietoare, ci o provocare. Prost abordată însă, ea poate fi fatală.
Citiţi şi:
Distrugerea rapidă a Europei prin migraţia ce a fost dictată de globalişti
Uniunea Europeană – federalizare sau fragmentare?
10 ani de integrare stranie și sărăcie în UE: Iluzia românilor că străinii ne vor binele s-a spulberat
yogaesoteric
13 iunie 2017