În lipsă de probe, judecătorul Ionuţ Matei asmute presa împotriva lui Gregorian Bivolaru (1)
Aflându-se într-o acută lipsă de probe pe baza cărora să poată da verdictul „vinovat” pentru un nevinovat, judecătorul Ionuţ Matei de la ÎCCJ recurge la instigare şi asmute presa împotriva lui Gregorian Bivolaru
de profesor yoga Nicolae Catrina
Recent (mai precis, în data de 23 mai 2013, adică exact la data la care fusese fixat un nou termen în procesul de la ÎCCJ al profesorului de yoga Gregorian Bivolaru), populația din România a fost supusă unui adevărat „bombardament” mediatic, pe aproape toate canalele TV, la nişte ore de maximă audiență, în care le-a fost prezentat mai ceva ca un eveniment super-galactic faptul, în fond banal şi chiar ridicol, că judecătorii de la ÎCCJ au cerut să vadă obiectele cu caracter erotic ce fuseseră confiscate în timpul descinderilor în forţă ce au avut loc în data de 18 martie 2004. Dat fiind faptul că „o minciună sfruntată ce este repetată cu îndârjire într-un mod aproape obsesiv devine până la urmă un pseudo-adevăr”, aproape nimeni din mass-media nu s-a mai întrebat dacă respectivele obiecte sunt într-adevăr relevante pentru dosarul lui Gregorian Bivolaru. Nimeni nu s-a întrebat dacă acele obiecte chiar i-au aparținut lui Gregorian Bivolaru, sau – aceasta este chiar o întrebare absolut elementară – dacă posesia unor astfel de obiecte chiar constituie în realitate o infracțiune. Unde s-a mai auzit până acum în România ca să fie prezentate drept probe pentru o aşa-zisă infracţiune nişte banale vibratoare sau aparate de masaj ce există şi pot fi cumpărate de oricine din magazinele specializate? În perspectiva aceleiaşi logici halucinante, că astfel de obiecte sunt probe pentru o aşa-zisă infracţiune, ar fi fost necesar ca, în aceeaşi logică halucinantă, să se confişte cu acea ocazie nu numai cearşafurile de pe pat, ci chiar şi patul şi, de ce nu, săpunul care se afla la baie. Din nefericire, prostia imensă ce dăinuie în această ţară îi opreşte pe cei din mass-media să mai aibă o firimitură de inteligenţă şi bun-simţ. Îi determină să acţioneze în felul acesta faptul că toată presa din lume este sensibilă la scandal, la telenovelă, la indiscreţii picante, la senzaţional şi la vulgaritate. Este însă necesar să amintim că în ţările cât de cât normale tematica de acest gen este preluată de publicaţii specializate, numite tabloide, „presă de supermarket”, „junk-food news”. Din nefericire, în România, procentul de tabloidizare a tuturor ziarelor şi a tuturor posturilor de televiziune a atins cote îngrijorătoare, ba chiar cutremurătoare. Fenomenul în sine este simptomul unei primejdioase degradări sociale, morale şi intelectuale. Bunul gust, inteligenţa minimă şi buna cuviinţă sunt în comă. De o bună bucată de vreme, pe toate canalele de televiziune se trăieşte din dejecţie. Ore şi zile întregi, sărmanii telespectatori năuci şi larvari sunt antrenaţi într-o voluptoasă scormonire prin subteranele sordide ale unui jalnic „cotidian”. Micile fiţe sexuale ale unor fătuci decerebrate, adulterul nu ştiu cui, divorţul cuiva, moartea altcuiva, violul, crima, accidentul sunt, din nefericire, hrana zilnică a producătorilor TV şi, în consecinţă, ale telespectatorului român. Sărmanii spectatori se uită la toate aceste mizerii şi se îndobitocesc. Inventarul aşa-zisei „culturi” autohtone a ajuns să semene a groapă de gunoi. În cadrul multor emisiuni TV, asistăm la o jalnică retorică ţăţească, la taclale de bodegă sau la manifestări ce evidenţiază un sentimentalism turmentat. La prima vedere, te întrebi cum este cu putinţă aşa ceva, dar apoi îţi dai seama că puterea obişnuinţei face ca sărmanii telespectatori din România să înghită orice li se serveşte şi să nu mai fie în stare să discearnă ceea ce este firesc de ceea ce este halucinant, ridicol şi linşaj mediatic.
Înainte de a analiza răspunsurile la astfel de întrebări, trebuie să subliniem faptul cât se poate de evident că, la o scară mai redusă (nu prin intensitate, ci prin durată), acest „bombardament” mediatic de exagerări, de minciuni și răutăți se aseamănă ca două picături de apă cu acela care a fost declanșat în perioada descinderilor din 18 martie 2004, precum și după aceea.
În ambele cazuri, este vorba de aceeași strategie vicleană de manipulare, de persuasiune insidioasă și de dezinformare neîncetată a opiniei publice. Rețeta este simplă, dar totuşi ea funcţionează: se iau câteva semi-adevăruri diluate, se amestecă din greu cu fantasmagorii de tot felul și cu felurite minciuni (care, cel mai adesea, sunt alese astfel încât să fie cât mai „picante”, având de regulă o conotație sexuală pentru a „prinde” cât mai ușor la publicul larg) și apoi acest amestec otrăvitor, plin de venin, este lansat pe cât mai multe canale TV pentru a umple în felul acesta până la saturație ceea ce numim mass-media. La o asemenea angrenare ce se realizează la unison, ce mai contează că totul este în realitate suprasaturat de minciuni? Rezultatul scontat pentru o astfel de dezinformare este, cel mai adesea, atins: oamenii slabi la minte, creduli, nu mai stau să verifice și nici măcar nu sunt capabili să urmărească prea atent logica internă a aşa-ziselor fapte (care, în realitate, lipsește cu desăvârșire). Astfel, le sunt servite felurite „făcături” de presă și, pe ansamblu, apare exact impresia ce este scontată de „artizanii” acestei manipulări viclene: „dacă toate ziarele și televiziunile din România spun aceasta, înseamnă că așa o fi”, gândesc cei mai mulți oameni, care au fost deja intoxicați cu acest gen de aşa-zise informații pline de minciuni și care totodată instigă la ură.
Și în anul 2004, ca și acum, procurorii (iar acum, și judecătorii) ce instrumentează cazul MISA și Gregorian Bivolaru au avut și au o foarte mare problemă: lipsa acută a dovezilor cu care ei să poată încrimina și condamna pe nedrept. Sau, mai simplu spus, marea lor problemă este tocmai… adevărul, deoarece adevărul faptelor le infirmă în totalitate schemele și strategiile halucinante, mincinoase, îmbâcsite de ură cu care ei vor (doar pentru că așa au primit ordin din culise) să distrugă o școală spirituală autentică și un om a cărui singură „vină” este aceea că a întemeiat această școală spirituală și continuă să o inspire!
De aceea, pentru a escamota acest grav conflict pe care ei, ca magistrați, îl au – culmea! – chiar cu adevărul, ei au cerut de fiecare dată ajutorul slugilor și a acoliților lor supuşi din presă, potrivit vechiului, dar mereu actualului principiu machiavelic: „Calomniază, calomniază mereu, pentru că până la urmă tot va rămâne ceva [din toate mizeriile respective ce sunt deversate asupra ființei umane ce este calomniată, n.n.]!” Să ne amintim cum, în anul 2004, yoghinii erau acuzați cu îndârjire, total anapoda, că ar fi, vezi Doamne, o grupare paramilitară ce atentează la siguranța națională, că dețin nu știu câte arme, că dețin și totodată sunt implicați în traficul de droguri, că organizează în sălile de curs orgii sexuale etc., etc. Scopul viclean al tuturor acestor minciuni ce erau propagate cu cinism în vederea intoxicării opiniei publice era, printre altele, acela de a abate imediat atenția de la toate ilegalitățile și abuzurile ce erau săvârșite tocmai de oamenii legii și de a crea o atitudine cât mai ostilă față de yoghini, astfel încât nimănui să nu-i mai pese dacă linșajul mediatic la care ei erau supuși era justificat sau nu, ori dacă măsurile nedrepte ce erau luate împotriva lor (aceasta incluzând și discriminările uriașe la care mulţi dintre ei au fost supuși după aceea) erau sau nu legale, sau dacă, înainte de toate, ACEȘTI OAMENI ERAU SAU NU VINOVAȚI DE CEVA!
În această situaţie (în special în perioada 23-24 mai), am asistat cam la o aceeași campanie de manipulare furibundă prin intoxicare și prin repetarea până la saturație (atât de către principalele posturi de televiziune, cât și de principalele ziare și de felurite publicații obscure, unele dintre ele insignifiante) a unor așa-zise „știri” ce seamănă toate leit, am putea spune, cu „știrea” din faimosul banc de pe vremea lui Ceaușescu în care se spunea că un ascultător al postului Radio Erevan întreabă, în direct: „Este adevărată știrea potrivit căreia marelui nostru compozitor Șostakovici i-a fost dăruit, de către Guvern, un automobil?” Iar răspunsul postului de radio este: „Da, știrea este perfect adevărată, numai că trebuie să facem două precizări: de fapt nu este vorba de un automobil, ci de o bicicletă, iar aceasta nu i s-a dăruit, ci i s-a furat din fața casei”!
Această măsură (de a apela la manipulare și dezinformare) evidențiază, pe de altă parte, și exasperarea vădită a judecătorilor din „completul negru” pentru că, deși au primit ordin să-l condamne nevinovat pe Gregorian Bivolaru, nu prea au cum să justifice această condamnare (deși se dau de ceasul morții ca să găsească, cu chiu, cu vai, ceva în acest sens) pentru că, în lipsa dovezilor incriminatoare (care de fapt… nu există!), ei nu au niciun temei legal pentru aceasta. În plus, este foarte important să remarcăm că nici măcar un singur articol din întregul arsenal ce este aruncat „la disperare” în mass-media nu are un ton corect, care ar fi totuşi necesar unei adevărate prezentări informative: toate aceste articole, fără nicio excepţie, folosesc un limbaj incitator-calomnios, instigator la ură și aversiune; toate încearcă, atât prin stil, cât și prin modul năucitor de utilizare a datelor prezentate, să inducă și să inoculeze cât mai adânc în opinia publică ideea halucinantă, dar care nu se bazează pe nimic real, a vinovăției lui Gregorian Bivolaru!
Știrile ce sunt repetate obsesiv şi care au făcut, am putea spune, „deliciul” presei în perioada 23-24-25 mai 2013, subliniază printre altele că judecătorii din „completul negru” de la ÎCCJ: „au vrut să vadă cutiile cu jucării erotice găsite în ashramurile MISA, dar și celebra perucă purtată de liderul spiritual, când s-a deghizat și a încercat să fugă în Ungaria.” (ProTv). Dacă analizăm însă cu suficientă atenție această „știre”, descoperim cum, întocmai ca în bancul pe care l-am amintit mai sus, într-o singură frază sunt înghesuite o sumedenie de minciuni flagrante. Astfel, în primul rând obiectele incriminate (care, într-adevăr, sunt niște așa-zise gadget-uri erotice – acesta fiind singurul lucru adevărat din „știrea” de față) NU AU FOST GĂSITE ÎN „ASHRAMURILE MISA”, ci într-o singură casă, ce era locuința personală a unor yoghini. În al doilea rând, deținerea (în orice număr şi, de ce nu, în orice cantitate) a unor asemenea obiecte erotice, precum și utilizarea lor NU A FOST ŞI NU ESTE DELOC ILEGALĂ ÎN ROMÂNIA. În plus, respectivele obiecte NU-I APARȚINEAU LUI GREGORIAN BIVOLARU, ci unei alte persoane, care le cumpărase „en gros” cu scopul de a le vinde în România și care le ținea provizoriu în locuința respectivă, din simplul motiv că acolo el locuia, fiind casa iubitei lui din acea perioadă! Este vorba de cursantul yoga Alexandru Manea, care pe atunci se afla într-o relație de cuplu cu cursanta yoga Dumitru Ionela Cristina, în locuința căreia au fost găsite respectivele obiecte și care ulterior, din cauza șantajului și a amenințărilor la care a fost supusă de procurori, a devenit apoi (pentru că nu a mai rezistat la toate amenințările și șantajele, inclusiv la fabricarea unui dosar penal) unul dintre martorii-cheie ai acuzării – despre care am vorbit pe larg într-un articol anterior.
De altfel, este semnificativ că respectivul cursant yoga, Alexandru Manea, a făcut (încă de acum câțiva ani) și o cerere de restituire a acelor bunuri ce îi fuseseră confiscate, așa cum el menționează într-o mărturie-declarație pe care, datorită caracterului ei clarificator în această direcție, am inclus-o în finalul acestui articol. Este necesar să reținem totuși din mărturia lui Alexandru Manea faptul că el a cumpărat la un preț foarte avantajos respectivele gadget-uri de la un sex-shop din Germania (unde a avut ocazia să asiste la o lichidare de stoc), în ideea că le va putea vinde ulterior în România, iar minciuna că respectivele obiecte i-ar aparține lui Gregorian Bivolaru este infirmată inclusiv de documentele vamale ce i-au fost întocmite lui Alexandru Manea de vama maghiară. Iar culmea prefăcătoriei, a cinismului și a manipulării, ce sunt dovedite de magistrații „completului negru” de la ÎCCJ în acest caz este că în realitate acest aspect (faptul că nu Gregorian Bivolaru ci Alexandru Manea este proprietarul de drept al respectivelor obiecte) este cunoscut cu exactitate atât de către procurori cât și de instanţa de judecată, pentru că el (Manea Alexandru) a depus (chiar la solicitarea expresă a instanței și a procurorilor!) toate actele ce atestă toate acestea.
Citiți aici continuarea acestui articol.
Nedreptățile și abuzurile de la ÎCCJ continuă! (1)
yogaesoteric
14 iunie 2013