«În momentul în care nu mă rog, nu exist.» Actorul român care a devenit călugăr după ce a jucat în «Fraţii Karamazov»

De 27 de ani, fostul actor Dragoş Pâslaru a renunţat la tot şi s-a călugărit. Acum e părintele Valerian, un om care vorbeşte cu credinţă despre întâlnirea cu Hristos. A trăit şi în pustie, în grotele din munţii Builei. Ne-a avertizat însă că pe călugăr nu trebuie să-l lauzi niciodată pentru alegerile lui. Urmează o adevărată mărturie de credinţă.

Munţii Builei… un loc sălbatic, departe de gălăgia lumii. Din peşteri, schituri şi mănăstiri se înălţă fără încetare rugăciuni. Aici s-au retras oameni care au renunţat la tot şi toate şi şi-au închinat viaţa în faţa lui Dumnezeu. Pe un vârf de munte, cu ochii aţintiţi departe în vale şi mătăniile în mână, părintele Valerian se roagă. Pentru el şi pentru cei pe care de 26 de ani i-a lăsat în lume, pentru noi toţi.

El este Culi din filmul Ochi de urs, pădurarul care se izolează în munţi pentru a se autoexorciza. Sau Horia Sima din Drumeţ în calea lupilor.

Dragoş Pâslaru a fost unul dintre marii actori ai anilor ʼ80. A luptat în revoluţie iar după, a ajuns un simbol al Pieţei Universităţii. Este fondatorul Alianţei Civice. În vara lui ʼ90, în timpul mineriadei este bătut crunt şi ajunge în comă la spital. Se trezeşte după câteva zile şi începe să se gândească serios la decizia care de ceva vreme îi apăruse în minte: să se călugărească. O vreme a fost retras prin munţi şi nu voia să mai iasă în faţa lumii. Anul trecut a ieşit. Nu pentru că a vrut, ci pentru că aşa i-au cerut mai marii bisericii din acest loc. Să iasă şi să vorbească oamenilor. Şi oamenii au început să-l caute.

„Ce mărturisesc când mă împărtăşesc cu nod în gât. Ai venit pe lume să mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu. Şi asta n-o spun aşa că… da, foarte frumos chestia asta… ba, uite, ba ce… chestie. Nu poţi trişa pentru că asta o spui în faţa lui Dumnezeu. E viu şi adevărat. Nu e legendă, tată. Nu e poveste. «Eu sunt Cel ce sunt. Voi sunteţi creaţia mea. Dacă vreţi să existaţi, existaţi prin iubirea mea nebună», cum ziceaEvdokimov.”

Sub rasa călugărului, o parte din actorul de pe vremuri iese la lumină. Totul este un fel de monolog, sunt frânturi de discuţii cu Dumnezeu sau cu oamenii pe care viaţa i-a scos în cale. A crezut în Dumnezeu dintotdeauna dar, aşa cum spune, nu ca un practicant al religiei. 

A fost însă dintotdeauna un răzvrătit. „Dan Micu e regizorul cu care am lucrat eu şi care a avut curajul ca în clipa în care Ceauşescu a înnebunit definitiv în ʼ81 şi a interzis crucea şi să mai vorbim de Dumnezeu, să monteze Karamazovii în care le arătam spectatorilor, care nu respirau 4 ore, cu o singură pauză, nu respirau… că omul fără de Dumnezeu devine o fiară şi înnebuneşte.”

„Lipsea esenţialul”, explică părintele Valerian de ce a renunţat la viaţa de artist. „Simţeam că lipseşte ceva. Toate piesele în care am jucat au fost piese anticomuniste. Într-o proporție covârşitoare. Se jucau câteva spectacole şi erau interzise. Se jucau dacă nu erau cenzurate. Familia minunată. Minunată. Lipsea ceva. Şi eu nu ştiam ce lipseşte. În Piaţa Universităţii am întâlnit pe foştii deţinuţi politici. Primul lucru după ce vorbeam acolo în balcon, m-au întrebat: «Dar tu ai duhovnic?». «Nu», am zis eu. «Cum n-ai duhovnic, domnule? Dar despre ce vorbeşti tu acolo?» «Păi, vorbesc… aşa mi se pare firesc să vorbesc de biserică, de…» «Du-te, domnule, de aici. Du-te şi caută duhovnic imediat.» 
 

2 ani l-am căutat. Înnebunit. Când am ajuns la limita deznădejdii l-am întâlnit. Şi m-a pregătit. Printre primele întrebări pe care mi le-a pus mi-a zis: «Domnule, dumneata eşti om cu activitate politică, cunoscut şi vrei să te călugăreşti?» «Da.» A văzut că eram sincer. Voiam să mă călugăresc şi după ce m-a văzut mai întărit puțin a zis: «Da’ ştii ce vei întâlni în mănăstiri?» «Acum mă credeţi naiv? Am şi eu o anumită vârstă. Știu că ăştia în 40-50 de ani au infiltrat acolo securişti şi activişti cât cuprinde. Dar asta nu contează pentru că acolo nu e Hristos.» «Da, poţi să te duci în mănăstire.»Înţelegi, tata? Cum să-L biruie tăicuțele pe Hristos, dacă eu fac biserica din mine? Dar ideea a apărut în timp. S-a construit. 

Eu am fost întotdeauna credincios. Purtam cruce la gât, nu o dădeam jos, ăştia îmi spuneau să o dau jos. M-au chemat «Domnule, e păcat de tine. Intră în partid. Nu se poate, înţelege e păcat de tine.» Ăştia, activiştii de partid, nu erau hoţi şi şmecheri. Le părea rău că nu vreau să mă ridic aşa şi să devin o vedetă. Păzească Dumnezeu! Eu vreau să fiu actor bun, nu vedetă. Şi nu voiam să intru în partid. Şi totuşi lipsea ceva. Era o neîmplinire. 

În Piaţa Universităţii când am văzut atâta neîmplinire, când am auzit şi glasul părintelui Ilarion care mi-a zis «politic nu mai e nimic» şi o simţeam, vedeam ce se petrece. 

A venit Mineriada, cununa bestialităţii după ʼ89, când românii se căsăpeau între ei la porunci străine. Sigur că i-am iertat imediat. Şi pe ăştia din vârf. Ori ierţi, ori nu ierţi. Iubiţi pe vrăşmaşi. Cu Hristos nu te joci. «Da, da i-am iertat, dar nu pot să-i uit.» «Înseamnă că nu i-ai iertat, dacă nu poţi să uiţi. Atunci şi eu o să spun la fel când o să vii la judecată: „Ba te-am iertat dar de uitat nu pot”.» Şi a apărut gândul… Şi încet-încet, Dumnezeu, în secunda în care eu am strigat după El a zis: «Te aşteptam. De când te aşteptam, hai să te despătimim în primul rând.» Mi-am căutat duhovnic. Şi nu regret nimic. Că mai vin foşti colegi şi vorbim. Cu mila lui Dumnezeu, şi să mă ţină până la sfârşit, o secundă nu regret.»

Scenă din piesa 
Fraţii Karamazov

În Fraţii Karamazov, Alioşa este personaj pozitiv, dornic să se călugărească. L-a şi jucat pe vremea când era actor. 
„Şi a venit o colegă, culmea că era secretară de partid, care a adus un călugăr sau chiar un stareţ şi ăla i-a spus: «Domnul şi-a greşit drumul, cariera lui e în altă parte.» Îţi dai seama că e cea mai mare laudă pe care mi-a adus-o cineva. Hai să bem o vodcă repede să sărbătorim chestia asta, nu se poate să o lăsăm aşa. Dar bem o vodcă, 2,3,4, că eram rezistent, nu era problemă, dar lipsea ceva… era… şi încet-încet s-a construit ideea asta. Şi l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. Am intrat într-o criză. Dumnezeu m-a băgat într-o criză foarte mare.”

A ajuns la Mănăstirea Frăsinei, unde l-a întâlnit pe părintele Ghelasie, un adevărat pustnic. „Din secunda în care l-am cunoscut nu m-am mai putut despărţi. Frăsineiul era ceva fascinant. Nu avea curent electric, nu avea nimic şi am asistat la prima priveghere. Şi au coborât candelabrul cu lumânări şi l-au aprins. Şi în secunda în care l-au ridicat am strigat înlăuntrul meu: «Asta este ceea ce vreau!» şi am început să merg numai pe linia asta.”

Şi a rămas în mănăstire. Mai întâi la Frăsinei după care în Mănăstirea Pătrunsa, un loc suspendat deasupra lumii, la poalele Builei. Se ajunge greu aici, pe poteci strâmte care urcă şi coboară.

Pe ele îl întâlneşte deseori pe stareţul Varsanufie care aleargă dintr-un loc în altul. El este cel care ţine legătura cu pustnicii aflaţi prin peşterile din munte. Nu îţi este însă îngăduit să-i cauţi. De altfel, nici ei nu vor să se arate. Şi stareţul a petrecut vreme îndelungată în pustie. Tot timpul rosteşte rugăciunea inimii. „Principala patimă este pentru un pusnic risipirea minţii. Să nu se roage. Asta e lupta cea mai crâncenă acolo. O luptă în care cel ce se roagă ştie că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate face fără milă şi ajutorul lui Dumnezeu. În momentul în care nu mă rog nu exist. Timpul în care spun rugăciunea este un timp pe care îl experimentez. Îl trăiesc cu adevărat. Îl experimentez”.

Povestea acestui loc începe în 1685 când o femeie însărcinată dintr-un sat aflat la poale muntelui a fugit din calea invadatorilor. În locul în care se află biserica a născut un băiat care mai târziu avea să ajungă episcopul Clement al Râmnicului. În amintirea mamei sale, ierarhul a ridicat Mănăstirea Pătrunsa.

45 de călugări vieţuiesc în acest colţ de lume. Se roagă pentru ei şi pentru oamenii din lume care le lasă teancuri de pomelnice. Şi mulţi dintre ei iau cel puţin câteva luni pe an calea pustiei. Cei care rămân în mănăstire trăiesc în mici căsuţe aruncate pe tot muntele.

În această chilie, pe vremuri, a stat şi Bartolomeu Anania, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului. Viaţa aici se împarte între rugăciunea la chilie, slujbele din biserică şi activităţile la care toţi călugării este necesar să participe pentru ca locul să funcţioneze. Slujba se face dimineaţă, seara şi noaptea de la 1 până spre ziuă. Seara, călugărilor le este interzis să vorbească între ei. Pentru ca mintea să stea numai la rugăciune.

Părintele Vlasie a fost doctor. De 20 de ani trăieşte aici. „Am zis că decât să îmi mănânc viaţa aşa prosteşte mai bine intru în mănăstire şi îmi închei zilele. Să mă pot ruga lui Dumnezeu.”

Totul se bazează pe renunţare, pe abandonare a tot ce înseamnă omenesc, pe împăcare cu tine şi cu Dumnezeu, pe rugăciune neîntreruptă şi post, un uriaş exerciţiu de voinţă. Lucru deloc uşor.

Citiți și:

Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri

Dumnezeu este oricând gata să ne ofere cea mai frumoasă prietenie posibilă (I)

Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine

yogaesoteric

19 decembrie 2018