În realitate nu există «terorism internațional»

 
Nu există „terorism internațional”. Să declari război „terorismului internațional” este un nonsens. Politicienii care fac asta sunt fie tâmpiți, fie cinici, probabil amândouă.

Terorismul este o armă. La fel ca un pistol. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „artileriei internaționale”. Un pistol aparține unei armate și servește intereselor acelei armate. Un pistol al unei tabere trage împotriva pistolului celeilalte tabere.

Terorismul este o metodă de operare. Este folosit adesea de către oamenii asupriți, l-a folosit inclusiv Rezistența Franceză împotriva naziștilor în al Doilea Război Mondial. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „rezistenței internaționale”.

Carl von Clausewitz, strategul militar prusac, a spus faimoasele cuvinte „Războiul este continuarea politicii, doar sub o altă formă”. Dacă ar fi trăit astăzi ar fi putut să spună: „Terorismul este continuarea politicii, doar sub o altă formă”.

Terorismul înseamnă, literalmente, a speria victimele pentru a se supune dorințelor teroristului.

Terorismul este o armă. În general, este arma celor slabi. A celor care nu au bombe atomice, precum cele aruncate la Hiroshima și Nagasaki, care au speriat japonezii și i-au făcut să se predea. Sau ca aviația care a distrus Dresda în încercarea (zadarnică) de a-i speria pe germani ca să se predea.

Din moment ce majoritatea grupurilor și țărilor ce folosesc terorismul au scopuri diferite, adesea contrazicându-se unele pe altele, nu există nimic „internațional” în legătură cu el. Fiecare campanie teroristă are propriul său caracter. Să nu mai spunem că nimeni nu se consideră terorist (sau teroristă), ci un luptător pentru Dumnezeu, pentru Libertate sau pentru Orice.

În urmă cu mult timp un jurnalist a inventat formula: „Cel care pentru cineva este terorist pentru altcineva este un luptător pentru libertate”.

Mulți israelieni obișnuiți au simțit o mare satisfacție după evenimentele de la Paris. „Să simtă și europenii ăia măcar o dată ceea ce noi simțim în permanență!”

Benjamin Netanyahu, un gânditor nu prea strălucit dar un excelent vânzător, a venit cu ideea inventării unei legături directe între terorismul jihadist din Europa și terorismul palestinian din Israel și teritoriile ocupate.

Este o lovitură de geniu: dacă ei sunt unul și același lucru, adolescenții palestinieni mânuitori de cuțite și belgienii devotați lui ISIS, atunci nu există nicio problemă israeliano-palestiniană, nu există ocupație, nu există colonii. Doar fanatism musulman. (Ignorându-i, apropo, pe deloc puținii arabi creștini din organizațiile seculare palestiniene „teroriste”.)

Asta nu are legătură cu realitatea. Palestinienii care vor să lupte și să moară pentru Allah se duc în Siria. Palestinienii – atât cei religioși cât și cei seculari – care împușcă, înjunghie sau dau cu mașina peste soldați și civili israelieni doresc eliberare de sub regimul de ocupație și un stat al lor.

Lucrul ăsta e atât de evident că până și o persoană cu IQ-ul limitat al actualilor noștri miniștri l-ar înțelege. Dar dacă ar face-o, ar trebui să aibă de-a face cu niște alegeri foarte neplăcute în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian.

Așa că hai să rămânem la concluzia confortabilă: ne ucid pentru că s-au născut teroriști, pentru cele 72 de virgine promise, pentru că sunt antisemiți. Deci, așa cum anticipează fericit Netanyahu, vom „trăi veșnic pe barba noastră”.

Cât ar fi de tragic rezultatul oricărui act terorist, este ceva absurd în reacția europeană la recentele evenimente.

Culmea absurdității a fost atinsă la Bruxelles, când un terorist solitar, în fugă, a paralizat o capitală timp de zile întregi fără ca un singur glonț să fie tras. A fost succesul suprem al terorismului în sensul cel mai propriu: folosirea abilă a fricii ca armă.

Dar nici reacția din Paris nu a fost mai brează. Numărul victimelor atrocităților a fost mare, dar apropiat de numărul celor uciși în accidente rutiere în Franța o dată la câteva săptămâni. Cu siguranță a fost mult mai mic decât numărul victimelor unei singure ore din cel de-al Doilea Război Mondial. Dar gândirea lucidă nu contează. Terorismul lucrează asupra percepției victimelor.

Pare incredibil că zece indivizi mediocri, cu câteva arme primitive, să cauzeze panică mondială. Dar aceasta este realitatea. Instigate de către mass-media, care se hrănește din asemenea evenimente, actele teroriste locale se transformă în zilele noastre în amenințări pe scară globală. Media modernă, prin însăși natura sa, este cea mai fidelă prietenă a teroristului. Teroarea nu ar putea înflori fără ajutorul ei.

Următorul cel mai fidel prieten al teroristului este politicianul. Este aproape imposibil pentru un politician să reziste tentației de a profita de valul de panică. Panica naște „unitate națională”, visul oricărui conducător. Panica naște setea de un „conducător puternic”. Este un instinct uman primar.

François Hollande este un exemplu tipic. Un politician mediocru dar viclean a sesizat oportunitatea de a poza ca un lider. „C’est la guerre!” (Este război!), a declarat el după un atentat, isteria națională.

Bineînțeles că nu e niciun „război”. Niciun al Treilea Război Mondial. Doar un atac terorist al unui inamic ascuns. Într-adevăr, un lucru pe care aceste evenimente l-au dezvăluit este incredibila prostie a liderilor politici din întreaga lume. Ei pur și simplu nu înțeleg provocarea. Reacționează la amenințări imaginare și le ignoră pe cele reale. Nu știu ce să facă. Așa că fac ce le stă în fire: țin discursuri, convoacă ședințe și bombardează pe cineva (nu contează pe cine și de ce).

Neînțelegând boala, remediul lor este mai rău decât maladia în sine. Bombardarea cauzează distrugere, distrugerea creează noi dușmani însetați de răzbunare. Este o colaborare directă cu teroriștii.

Este un spectacol trist să-i vezi pe toți acești politicieni, conducătorii națiunilor puternice, alergând ca niște șoareci într-un labirint, întâlnindu-se, ținând discursuri, rostind declarații lipsite de sens, absolut incapabili să facă față crizei.

Problema este, într-adevăr, mult mai complicată decât ar crede mințile simple, din cauza unui fapt neobișnuit: de data aceasta inamicul nu este o națiune, nu este un stat, nu este nici măcar un teritoriu real, ci o entitate nedefinită: o idee, o stare de spirit, o mișcare ce are un soi de bază teritorială dar nu e un stat propriu-zis.

Nu este un fenomen complet lipsit de precedent: cu mai mult de o sută de ani în urmă, mișcarea anarhistă comitea acte teroriste peste tot în lume fără a avea o bază teritorială. Și acum 900 de ani, o sectă religioasă fără de țară, Asasinii (o denaturare a cuvântului arabic ce desemnează „consumatorii de hașiș”), teroriza lumea musulmană.

Nu se știe cum ar trebui luptat eficient împotriva Statului Islamic (sau mai degrabă Non-Statului). Probabil că nimeni nu știe. Cu siguranță nu oamenii de paie ce conduc diversele guverne.

Nu e sigur nici că o invazie teritorială ar distruge acest fenomen. Dar și o asemenea invazie pare improbabilă. „Coaliția Nedoritorilor” întocmită de Statele Unite pare nehotărâtă să acționeze. Singurele forțe care ar putea încerca – iranienii și armata guvernului sirian – sunt urâte de către SUA și aliații săi locali.

Într-adevăr, dacă cineva caută un exemplu de dezorientare totală și bezmeticie, nu trebuie decât să se uite la incapacitatea SUA și a puterilor europene de a alege între axa Assad-Iran-Rusia și tabăra ISIS-Saudiți-Sunniți. Adăugați problema turco-kurdă, animozitatea ruso-turcă și conflictul israeliano-palestinian și tabloul este departe de a fi complet.

E o vorbă care spune că războiul e mult prea important ca să fie lăsat pe mâna generalilor. Situația actuală e mult prea complicată ca să fie lăsată pe mâna politicienilor. Dar cine altcineva mai există?

Israelienii cred (ca de obicei) că pot să învețe lumea. „Noi cunoaștem terorismul. Știm ce e de făcut.” Dar oare chiar știu?

În vară, săptămâni bune israelienii au trăit în panică. Din lipsa unui nume mai bun a fost numit „val de teroare”. Aproape în fiecare zi doi, trei, patru tineri, inclusiv copii de 13 ani au atacat israelieni cu cuțite sau au dat peste ei cu mașina și în general au sfârșit prin a fi uciși pe loc. Armata cea renumită încearcă totul, inclusiv represalii draconice împotriva familiilor și pedepsele colective ale satelor, fără efect.

Acestea sunt acte individuale, adesea spontane și de aceea imposibil de prevenit. Nu este o problemă militară. Problema este politică, psihologică.

Netanyahu încearcă să profite de pe urma acestui val la fel ca Hollande și compania. Amintește de Holocaust (asemănând un băiat de 16 ani din Hebron cu un ofițer SS călit de la Auschwitz) și vorbește într-una despre antisemitism.

Toate pentru a șterge urmele unui fapt orbitor: ocupația cu șicanele sale zilnice, oră de oră, minut de minut, a populației palestiniene. Unii miniștri ai guvernului nici măcar nu mai ascund că scopul este de a anexa și Cisiordania și până la urmă de a evacua total populația palestiniană de pe pământul ei natal.

Nu există nicio legătură directă între terorismul ISIS din jurul lumii și lupta națională palestiniană pentru suveranitate statală. Dar dacă nu sunt rezolvate, până la urmă problemele se vor contopi – și un mult mai puternic ISIS va uni lumea musulmană, așa cum a făcut-o Saladin odată, pentru a ne confrunta pe noi, noii Cruciați.

Citiţi şi:
«Războiul împotriva terorii» a crescut terorismul cu 6.500%
Un înalt oficial al NSA propune: «Ca să scăpăm de terorism, de câte ori are loc un atac terorist, să tăiem fondurile tuturor serviciilor secrete»
Terorismul de bulevard ne încuie porţile din Schengen. Justifică starea de urgenţă suspendarea unor drepturi fundamentale în UE?

yogaesoteric
30 octombrie 2016