Incredibil, profund revoltător, dar adevărat: Iată care este « arta » abjectă pe care o promovează francmasonii!

 Iată care este « arta »  abjectă pe care o promovează francmasonii!

În timp ce în cazul spectacolelor sublime promovate de  şcoala noastră de yoga în care  au apărut şi unele scene în care exista nuditate, aproape toată presa de la noi  a făcut un tapaj imens, în schimb aceasta (presa de la noi) a tăcut mâlc cu privire la un îngrozitor  spectacol de aşa-zisă «  artă »  ale cărui reprezentaţii  s-au desfăşurat de curând la Paris.

Un subiect care atinge pragul cel mai de jos al decadenţei, este piesa “The Crying Body”, reprezentată cu succes la Paris, în debutul acestei stagiuni teatrale. Până la ce nivel de abjecţie şi nulitate va coborî arta modernă, în cazul de faţă teatrul?

Artistul flamand Jan Fabre (autorul tabloului penibil reprodus alături) a scris, regizat şi pus în scenă o “coregrafie” (bineînţeles subvenţionată de Stat şi de municipalitatea Paris), “ The Crying Body ” (“Trupul care ţipă”), prezentând-o în debutul stagiunii 2004-2005 la Teatrul Orăşenesc, în faţa ministrului Culturii din Franţa, Renaud Donnedieu de Vabres.

Cei nouă interpreţi se dezbracă, urinează pe scenă, se scuipă, se bat, insultă grosolan publicul şi sfârşesc prin a se masturba. Urmează scene de blasfemie, unde un arhiepiscop este deghizat în Moş Crăciun, iar un Christos complet nud işi agită sexul urlând. Un preot se excită ascultând confesiunea lipsită de pudoare a unei pescăriţe, îşi dă sutana jos etalându-şi organele genitale, contorsionându-se ca un nebun. Apoi, trei femei işi dezbracă robele pentru a urina, cu sexul la vedere şi picioarele în aer în stilul canin.

Un actor soseşte şi urinează şi el, iar un altul îşi bea propria urină. Intervine apoi o scenă de masturbare colectivă, timp de zece minute, după care spectatorii sunt înjuraţi, iar cei din primele rânduri sunt împroşcati cu urină.

Totuşi – înspăimântătoare amprentă a vremurilor pe care le trăim – faţă de acest monument de porno-scatologie degradantă, doar în jur de 40 de persoane din miile de spectatori au părăsit sala, în timp ce cei ramaşi au aplaudat cu frenezie, ţipând: “Bravo! Bravo!”, în timp ce actorii continuau să-i înjure.

Imbecilul ministru al Culturii a rămas impasibil pe scaunul său, oficializând prin prezenţa sa un acord tacit asupra naufragiului acestei “culturi”, confirmând continuitatea implicării Statului în aceste josnicii în numele “avangardei”. “Coregraful” Jan Fabre şi trupa sa vor fi prezenţi (şi plătiţi bine) la Festivalul de la Avignon.

Pe de altă parte, să ne imaginăm o secundă că islamul ar fi fost tratat în această piesă ca şi creştinismul; poate că Jan Fabre şi actorii săi ar dormi azi la puşcărie, sau în orice caz ar fi supuşi acţiunilor judiciare. Ierarhia catolică nu a emis nici un protest, ca de obicei. Cu ministrul Culturii ca garant, reprezentaţia va continua să aibă loc. Această afacere spune multe despre gradul de nihilism şi descompunere la care a ajuns, nu doar “arta” contemporană, ci şi însuşi spiritul public.

În ceea ce priveşte arta plastică subvenţionată de către Stat, prezentată în muzee, acest gust pentru oroare şi scatologie şi absenţă totală a talentului sunt chestiuni curente. Acelaşi lucru îl remarcăm la romanul francez, unde sordidul este o regulă generală. Mai grav, există creaţii artistice de calitate, dar Statul le ignoră, expoziţiile sunt refuzate. Unul din cei mai mari sculptori francezi contemporani, Serge Mangin, acuzat de curând de “fascism” din cauză că lucrările sale au defectul de a fi frumoase, s-a autoexilat în Germania unde lucrează doar pentru comenzi private.

Afacerea acestei “coregrafii” a lui Jan Fabre, se repetă în mai multe reprize cu artişti oficiali angajaţi şi sub comanda Statului sau a municipalităţii. Există o clasă de falşi artişti care sunt specializaţi în căutarea urâtului şi a provocării. Ei sunt întreţinuţi, protejaţi de către stat. În fiecare an la Paris se desfăşoară cu mare pompă FIAC (Târgul Internaţional al Artei Contemporane), care este un veritabil muzeu al ororilor, unde se pot “contempla” fel de fel de “opere”: cârpe de şters pe jos aruncate într-o găleată, părţi umane congelate etc.

Aceasta comunitate de artişti impostori, retribuiţi cu bani publici, formează ceea ce ei numesc mediu “cultural”. Cu toţii, fără excepţie, sunt de extremă stângă şi monopolizează expoziţiile, festivalurile, comenzile publice. Îi caracterizează o imensă rapacitate financiară. Recent, municipalitatea Parisului a achiziţionat de la un “artist” german una dintre “sculpturile”acestuia: un papagal într-o colivie, pe mai multe milioane de euro.

Ceea ce este extraordinar este naivitatea totală a publicului care se lasă prins în această impostură, precum publicul care aplauda reprezentaţia piesei “Crying Body”. Dar această stare de fapt durează de mult; însuşi Picasso, la sfârşitul vieţii, şi-a păcălit publicul care i-a cumpărat la preţuri uriaşe ceea ce Dali numea “măzgălituri”. Nu trebuie decât să vizitezi galeriile de pictură din New York sau Paris pentru a constata că “măzgălitura” domneşte absolut, combinând nihilismul cu urâtul. Arta este reflecţia spiritului public, este cartierul general al unei civilizaţii.

Also available in: English