Insomnia și pasărea lui Dumnezeu

Carolynn Yakush a moștenit de la bunicii ei cehoslovaci gustul pentru viaţa bună, iar de la mamă și din școlile creștine în care a învăţat, interesul pentru credinţă. Dar dorinţa după bani și o viaţă de lux a eclipsat, pentru mulţi ani, preocupările ei spirituale și religioase. Totuși, într-o bună zi, aproape fără să se fi gândit la asta, a intrat din nou într-o biserică și a fost uimită cât de puternic era încă sentimentul de apartenenţă.

Reporter: Aveţi să le spuneţi ceva celor care n-au păstrat legătura cu familia lor spirituală?

Carolynn Yakush: Mai mult decât orice, i-aș încuraja să se roage, pentru că știu că rugăciunea face minuni. Am văzut asta în viaţa mea, în viaţa familiei mele, în viaţa prietenilor mei. Și i-aș mai încuraja să se strecoare în biserică și să își permită să facă din nou parte din ea.

Îi încurajez să devină din nou parte din biserică, să nu judece pe cine este acolo, pe cine nu este, ceea ce cred sau nu cred alţii despre ei, ci să acţioneze după cum le vorbește Dumnezeu, pentru că Dumnezeu le vorbește – ei doar să asculte.

Rep.: Dumneavoastră v-a mai vorbit în anii aceia de izolare?

C.Y.: Și mie îmi vorbea, foarte mult, dar eu nu voiam să ascult. Eram ca un copilaș care își bagă degetele în urechi și nu vrea să asculte. Nu voiam să aud, pentru că El m-ar fi determinat să fac acțiuni pe care credeam că nu vreau să le fac. Așa că îi încurajez pe prietenii mei să se roage, să se întoarcă în biserica lor, chiar dacă acolo le-au fost rănite sentimentele.

Vorbind cu oameni care nu mai merg la biserică, ei îmi spun că biserica i-a făcut să sufere, că un om din biserică le-a făcut rău, și până la un punct îi înţeleg, dar apoi spun: „Știţi ceva? Toţi suntem oameni. Oamenii o dau în bară tot timpul. Dar nu acesta este motivul pentru care mergem la biserică, ci mergem acolo pentru Dumnezeu.”

Se petrece de multe ori să merg la biserică și poate că în acea zi prietenii mei nu sunt acolo. Ascult predica și aud ceva de care aveam nevoie să aud.

Uneori fac comparaţia cu mersul la sala de fitness. Mulţi spun: „Nu am nevoie să merg la biserică. Pot fi credincios și acasă.” Nu am să spun dacă sunt sau nu de acord, ci doar că asta seamănă cu ceea ce spun unii: „Nu am nevoie să merg la sală ca să ridic greutăţi, să scap de câteva kilograme și să fiu mai sănătos.” Pot să stau pe canapea și doar să mă gândesc la asta? Nu. Este ceva special în faptul că te duci undeva, că participi.

Rep.: Reconectarea la familia dumneavoastră de credinţă nu v-a scutit totuși de crize sufletești. În scurta conversaţie de dinaintea interviului, aţi folosit chiar cuvântul „drame“. Se mai pot petrece astfel de evenimente în viaţa unui creștin?

C.Y.: Tot timpul.

Rep.: Tot timpul?! Ne puteţi spune mai multe?

C.Y.: Da. Este opinia mea că, adesea, după ce oamenii se apropie mai mult de Dumnezeu, forţele răului lucrează mai intens. Mereu apar în viaţa noastră suișuri și coborâșuri, dar eu ajunsesem într-un punct în care totul se desfășura destul de lin. Totuși, în urmă cu aproximativ patru ani, am trecut printr-o experienţă din care credeam că nu mă voi mai putea ridica. Eram terminată. Nu aveam nicio speranţă.

Rep.: Privind înapoi, consideraţi că acea criză a fost chiar atât de mare pe cât o vedeaţi atunci? Sau psihicul dumneavoastră făcea ca problema să pară mai mare?

C.Y.: Da, era vorba de starea mea de spirit.

Rep.: Și cum aţi făcut faţă?

C.Y.: La început nu am făcut faţă, pentru că voiam să am eu problema sub control și credeam că pot funcţiona, până la un punct. După care nu mai reușeam. Asta s-a petrecut. Abia aveam suficientă putere să fac faţă fiecărei zile în parte. Nu am spus nimănui. Nu voiam să afle nimeni, pentru că doream ca lumea să mă știe ca o persoană fericită, dar când ajungeam seara acasă aveam niște lupte mari.

Asta se petrecea la sfârșitul iernii – soarele apunea devreme – și aveam niște lupte imense când se lăsa întunericul, deoarece conștiința mea se ducea în locuri foarte întunecate, foarte nesănătoase și provocatoare, când, sincer pot să vă spun, Satana se lupta să-mi fure inima, sufletul și conștiința.

Și mă luptam cu starea asta, plângeam și eram deprimată. Într-o noapte, am intrat în dormitor la ora unu, sperând să adorm. Nu puteam dormi mai deloc. Și m-am culcat cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji, ca de obicei, și I-am spus lui Dumnezeu: „Nu mai pot trăi așa, Doamne! Acum mă predau Ţie, pentru că, dacă nu faci ceva, eu nu mai pot trăi!” O jumătate de oră mai târziu, și nu uitaţi că era iarnă și era deja cam două noaptea, o pasăre a început să cânte la fereastra mea…

Rep.: O pasăre? În miezul nopţii?

C.Y.: O pasăre!

Rep.: Dar păsările nu cântă noaptea. Și mai ales nu iarna…

C.Y.: Eram întinsă în pat și mă gândeam: o pasăre cântă într-un copac la fereastra mea. Uimitor! Și următorul aspect pe care mi-l amintesc e că se făcuse dimineaţă. M-am trezit și mă gândeam: am dormit! Am dormit patru ore!

Rep.: După o perioadă lungă…

C.Y.: Da. După săptămâni nedormite. Seara următoare s-a reluat. Mi-era groază să mă duc să mă culc. Am intrat în camera mea și pasărea a început din nou să cânte. Cam după patru nopţi la rând în care s-a petrecut la fel, am știut că acea pasăre era trimisă de Dumnezeu. Practic, El m-a adormit prin cântat.

Am știut că totul va fi bine. Într-o noapte, deși pasărea mă adormise prin cântat, la ora patru m-am trezit iar cu acea anxietate. Și pasărea a început iar să cânte. Pasărea a rămas acolo până când mi-a fost bine.

Mă trezeam având în conștiință pasaje din Biblie de când eram mică. Versete la care nu mă mai gândisem și pe care nu mi le mai amintisem îmi reveneau acum, cuvânt cu cuvânt. Mi se mai petrecea și cu o melodie. Începeam să murmur un imn creștin și mă gândeam: extraordinar! Nu l-am mai auzit de nu știu cât timp și acum îl fredonez! Știam că a-I preda controlul lui Dumnezeu și a-I spune că am nevoie de ajutorul Lui este ceva cu o putere imensă, pentru că experienţa cu pasărea a fost ceva straniu.

Rep.: Vreţi să spuneţi că nu știţi dacă a fost o pasăre reală sau… s-a petrecut doar în conștiința dumneavoastră?!

C.Y.: Știţi ceva? A fost nemaipomenit că, în acea perioadă, una dintre prietenele mele stătea la mine la etaj, pentru că își căuta o locuinţă. Într-o dimineaţă, a coborât și mi-a zis: „Am o întrebare foarte ciudată, dar este necesar să ţi-o pun.” Și eu am zis: „Ce este?“ „Ai auzit cumva în miezul nopţii o pasăre cântând?” I-am zis: „O aud mereu!” Nu știa de problema mea și a adăugat: „Dar mai sunt săptămâni bune până când păsările încep să cânte noaptea”. I-am răspuns: „Știu”. Sunt foarte bucuroasă că a fost cineva cu mine, pentru că altfel probabil că aș fi crezut că am luat-o razna.

Rep.: Da. Într-o direcţie bună. Dar a fost mai mult decât atât. În afară de ce s-a petrecut în sufletul dumneavoastră, a fost și ceva concret.

C.Y.: Da. Și chiar am putut simţi cum Dumnezeu și Satana se luptau pentru mine, dacă pot spune așa. Am simţit asta. Și am simţit când a câștigat Dumnezeu.

Rep.: Îmi imaginez că a asculta trilul păsărilor are acum o nouă însemnătate pentru dumneavoastră – la orice oră și în orice loc.

C.Y.: Mai mult decât oricând. De fapt, unde locuiesc eu, în Kennesaw, muntele Kennesaw începe din spatele casei mele, cam la cinci kilometri de mers pe jos, și merg pe acest drum de cinci ori pe săptămână și fac acest traseu pe la 6-7 dimineaţa. Sunt oameni care fac jogging pe acolo și îi admir pentru asta, sau se plimbă pur și simplu cu căștile cu muzică în urechi.

Niciodată nu o să ascult muzică acolo, fiindcă pot să ascult păsările și cred că acesta este cel mai frumos moment al zilei, pentru că atunci când urc pe munte timp de o jumătate de oră sunt plină de recunoștinţă și îmi repet lăuntric toate aspectele pentru care sunt mulţumită.

Și, în timp ce cobor muntele, mă rog – cu ochii deschiși, bineînţeles, pentru că altfel m-aș împiedica, dar acelea sunt experienţele mele de culme. Și, aveţi dreptate, când aud păsările, îmi amintesc de acea pasăre. Este o amintire minunată.

Rep.: Și nu numai pentru dumneavoastră, pentru că, de acum încolo, când și noi vom auzi tril de păsări, ne vom gândi cum Dumnezeu v-a trimis acele păsări în ajutor. Iisus a spus că Tatăl are grijă și de cele mai mici păsări – și se vede că are un scop cu asta. Este necesar să ascultăm.

C.Y.: Asta îmi spun eu în fiecare zi: Ascultă, Carolynn! Există un mesaj în asta.

Rep.: Se pare că specialitatea lui Dumnezeu este să se ocupe de noi atunci când noi nu mai putem.

C.Y.: Da. Sigur că da. Este uimitor și șocant. Dacă mi-aţi fi spus în urmă cu 20 de ani că voi fi aici astăzi, aș fi zis: „Nu. Nu voi fi acolo povestind aceste experienţe de viaţă”. Dar am avut multe persoane în viaţa mea care mi-au povestit aspecte din existența lor pentru a mă încuraja, fie că ascultam, fie că nu.

Rep.: Da. Uneori nu ascultăm, dar ceva rămâne acolo, la fel cum aţi spus despre acele versete biblice și despre acele melodii pe care, poate, nu le îndrăgeaţi așa de mult în copilărie, dar ele sunt acolo și, la momentul potrivit, Dumnezeu le poate folosi spre binele nostru.

C.Y.: Da. Pentru salvarea și recuperarea noastră.

Rep.: În ce fel activitatea dumneavoastră prezentă, de consultant pentru companii de servicii medicale, are de-a face cu experienţa dumneavoastră de viaţă?

C.Y.: Cred că are de-a face cu privitul oamenilor. Am absolvit psihologia și îmi place să privesc oamenii, să-i ascult. Adesea când intru într-un cabinet nou, observ imediat persoana care îmi va da de furcă, indiferent care ar fi motivul. Îmi dau seama că va fi nevoie să îi dedic un timp, că va fi nevoie să ascult și să fiu atentă.

Ce este paradoxal este că, în timp, fiind sinceri și autentici și atingând nevoile oamenilor, aflăm cât de mult suferă într-o privinţă care nu are nicio legătură cu serviciul și aflăm de ce se comportă așa cum o fac la serviciu. Atunci putem să ne îndepărtăm puţin de activităţile legate de muncă și să discutăm, să-i încurajăm sau pur și simplu să-i ascultăm.

Într-un cabinet unde eram de două luni și aveam activităţi două zile pe săptămână, era o fată care mă ţinea la distanţă și care nu participa la nimic din ce făceam eu. Așa că am decis să o cuceresc cu blândeţe. Cam la două luni după aceea, mi-a zis: „Știi ceva? Nu te-am plăcut deloc când ai venit aici“. Am întrebat-o de ce. Mi-a zis: „Pentru că erai prea amabilă și oamenii care sunt prea amabili întotdeauna vor ceva și niciodată nu e de bine”. I-am spus că o înţeleg.

Cam la o săptămână după aceea, am intrat în cabinet mai devreme și ea era singura venită – era într-o luni dimineaţă. Am vorbit puțin și ea m-a tachinat: „De câte ori ai mers la biserică în weekendul ăsta?” I-am răspuns și am adăugat: „A fost drăguţ că m-ai întrebat asta”. Apoi s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Carolynn, poţi să mă înveţi cum să mă rog?”

Rep.: Oh, așa, dintr-odată. Nu îi spuseserăţi nimic înainte, nu?

C.Y.: Doar mă întrebase ce am făcut în weekend și, dacă mă întreabă oamenii, eu le spun.

Rep.: Și ce i-aţi spus?

C.Y.: Că nu sunt reguli, că nu e un mod anume în care să te rogi. Și i-am mai spus: „Pur și simplu vorbești cu Dumnezeu. Poţi să te rogi în timp ce conduci mașina, poţi să te rogi în genunchi, poţi să te rogi când faci mișcare sau când ești aici la serviciu. Nu pot să îţi enumăr de câte ori mă rog pe parcursul zilei și simt că sunt extrem de fericită tot timpul pentru că sunt unde sunt în viaţa mea, că de exemplu nu sunt grav bolnavă într-un spital, și Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru asta.”

Ea m-a privit, mi-a mulţumit și mi-a spus că nu întrebase pe nimeni cum să se roage. A fost cea mai surprinzătoare conversaţie pe care am avut-o, având în vedere cine era ea și cât de provocatoare fusese ca persoană.

Uneori realizez în astfel de momente că nu sunt acolo pentru munca pe care o fac și, știu că sună ciudat, dar sunt acolo din alte motive. Mi-am dat seama de asta în urmă cu câţiva ani și mi-am zis: „Carolynn, fii autentică, nu spune povești care nu sunt adevărate, nu inventa și nu înflori, vorbește-i acelei persoane despre Dumnezeu în orice mod potrivit, fără să o sufoci sau să îi spui să citească vreo cinci cărţi înainte de a merge la biserică sau ceva de genul acesta.”

Nu spun că această abordare ar fi neapărat greșită, numai că la mine nu funcţionează. Eu sunt încurajată de modul cum se deschid oamenii și chiar își doresc să vorbească sau să asculte și nu implică să fie timp de o oră, ci pot fi doar trei minute. Uneori Îi cer lui Dumnezeu să mă conducă la cineva care are nevoie să audă ceva încurajator despre El. Și faptul că eu sunt persoana de legătură între om și Dumnezeu mă face foarte fericită.

Rep.: Să fii persoana de legătură între om și Dumnezeu… iată un nemaipomenit punct de plecare pentru fiecare zi. Vă mulţumesc pentru deschiderea și bucuria cu care mi-aţi vorbit.

Citiți și:
Chipul cel adevărat al acordului dintre voia omului și Voia lui Dumnezeu
Un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur
Sfânt pustnic: Nu rostiți vorbe multe, ci întindeți mâinile la Dumnezeu și spuneți 7 cuvinte!

 

yogaesoteric
10 decembrie 2021