Internaţionalizarea cazului Bivolaru-un articol de Gabriel Andreescu
un articol de Gabriel Andreescu
Marţi s-a anunţat reţinerea lui Gregorian Bivolaru în Suedia. Liderul spiritual al MISA a fost găsit de Interpol şi oprit de poliţia din Malmo în momentul când se afla la biroul pentru imigrări. Bivolaru depusese o cerere de azil politic, care era în curs de analiză. Intervenţia Interpol va grăbi probabil procesul. Astăzi în Suedia se duce o bătalie juridică în care se confruntă dosarul penal întocmit la Bucureşti şi dosarul reprezentanţilor săi legali; deci, până la urmă, dosarul apărării pregătit acasă. Daca ultimul va prevala în faţa autorităţilor suedeze, Bivolaru va deveni exilat politic. Blamul va avea sigur efecte asupra proceselor care se desfăşoară la instanţele din România. Nu trebuie uitat că Bivolaru, desi figura-cheie, rămâne doar una dintre sutele de persoane investigate în cazul MISA. La 18 martie 2004, circa 300 de politişti, jandarmi şi cadre din SRI au intrat brutal în circa 20 de locuinţe; au spart uşi şi geamuri, au lovit locatarii, i-au trântit la pamânt şi i-au ameninţat cu arma.
În mod inexplicabil, acţiunea a fost filmată sistematic, iar imaginile au fost livrate prompt întregii prese. Imensa majoritate a comentariilor au fost incriminatoare şi instigatoare. Camerele s-au concentrat cu voluptate asupra persoanelor filmate, ţinute în poziţii umilitoare. Reporterii au înşirat acuze de trafic de droguri, deţinere de arme, prostituţie şi crimă organizată. Într-un raport despre cele întâmplate se punea atunci întrebarea: „Cum a fost posibil ca mass-media să prezinte aceste fapte ca motivele principale ale percheziţiilor, când de fapt mandatele conţineau formulări extrem de ambigue gen „date informatice, date referitoare la utilizatori, date referitoare la traficul internaţional”?”
În acea perioadă doar APADOR-CH, ca organizaţie neguvernamentală şi doi-trei ziarişti – i-aş numi pe Rodica Culcer şi Ion Zubaşcu – au protestat împotriva celor întâmplate. E drept însă că nu întotdeauna adevărul e de partea celor puţini. Oare ce te poate face să te îndoieşti de o opinie care se bucură de solidaritatea spontană a presei, a autorităţilor specializate şi a opiniei publice?
Mi-ar place să pot transmite cititorului impresia şocantă a celui care investighează un asemenea caz. Cu cât te apropii de evenimente, cu atât inconsistenţa acuzaţiilor creşte. Ştim chiar din comunicatele oficiale ale instituţiilor că membrii cursurilor de yoga iniţiate de MISA au fost puşi sub supraveghere informativă timp de peste un deceniu. Aceasta înseamnă eliberarea de mandate de interceptare individuale, cu nume, prenume, termen şi temei de drept, pentru sute de persoane. Ce să inţelegi atunci din faptul că urmărirea penală care a determinat mobilizarea trupelor la data de 18 martie 2004, motivând infracţiuni de trafic de persoane, evaziune fiscală şi spălare de bani, s-a făcut „in rem”? Adică se cunosc faptele, dar nu se cunosc făptaşii. Să nu fie zece ani de supraveghere sofisticată suficienţi pentru identificarea „vinovaţilor”? Nici măcar astăzi nu s-a putut demonstra săvârşirea vreunei infracţiuni de genul celor care să justifice legal punerea sub observaţie a vieţii private a atâtor persoane. Căci mandatele de interceptare şi monitorizare sunt acordate pe perioade scurte de timp şi in câteva situaţii circumscrise de lege. În orice caz, nu şi pentru infracţiunile care privesc viaţa sexuală, pe care anchetatorii le-au invocat în final pentru a-l aresta pe Gregorian Bivolaru.
Imediat după zgomotoasele evenimente, victimele au înaintat plângeri penale. Într-un an de zile ar fi fost obligatoriu să apară primele rezultate. Pozitive, negative, dar justiţia are constrângeri precise de a derula procesele. Or, nici unul dintre cei 55 de procurori denunţaţi, nici o victimă şi nici un torţionar nu a fost audiat până în ziua de astăzi. Orice persoană de bun simţ va avea îndoieli asupra felului în care justiţia tratează evenimentele din 18 martie 2004.
Dar şi mai impresionant pentru cei care descifrează subsolurile cazului MISA este contactul direct cu victimele. Intâlnirea vie cu subiecţii represiunii, care se trezesc, tocmai ei care au nevoie de ajutor, diabolizaţi de opinia publica, devine decisivă. Voi da un singur citat dintre multele mărturii, dar el aparţine celei mai afectate victime: Mădălina Dumitru, minoră în martie 2004, care în interviul pe care mi l-a dat în 2005, povestea urmatoarele:
„Tocmai ne sculasem, eram îmbracată uşor, cu ce dormisem. Dintr-o dată am auzit bubuituri puternice. Nu-mi venea să cred ce se petrece. Eram atât de speriată, am crezut că visez. La un moment dat am crezut că o sa mor, nu mai ştiam de mine. Am crezut că sunt hoţi, când i-am văzut cu berbecul. Mirona, Mirona, a venit cineva să ne omoare, am strigat. Am vrut să ne ascundem în dulap. Apoi m-am gândit să sărim pe fereastră (eram la etaj). Îmi simţeam pulsul în urechi, atât de tare îmi bătea inima. N-am avut timp să facem nimic. Au intrat în cameră. Au strigat: „Jos, jos! Culcat!” Unul dintre ei a venit spre mine şi mi-a dat cu piciorul în sân. Culcat! Culcat! Eu nu făcusem nimic, doar mă uitam speriată la ei.
Au spus că au mandat de percheziţie, să nu ne opunem că e foarte rău pentru noi. Au început să percheziţione parterul, apoi şi sus. Jumătate de oră ne-au ţinut aşa. Din când în când spuneau să nu mai vorbim, că ne împuşcă. Eu îi spuneam Mironei, ăştia ne omoară.
Au venit doi băieţi, să mă îmbrac şi să merg cu ei. Procuroarea mi-a spus să mă duc cu ei, să nu mă opun, că altfel va fi foarte rău. Nu mai recunoşteam parcă nici casa, nu mai ştiam unde îmi e geanta să le dau buletinul. Ei oricum spuneau prin casă: „Unde e minora?; unde e minora?”.”
„Minora” a fost traumatizată pentru totdeauna. O lume în care se întâmplă aşa ceva iar vinovaţii se bucură de imunitate duce în ea o cruzime impardonabilă. Iată de ce internaţionalizarea cazului Bivolaru mi se pare un lucru în esenţă pozitiv. Căci ca să ne vedem este se pare nevoie de cineva din afară care să ne pună oglinda în faţă.
EDITORIAL Ziua, 7 aprilie 2005
Also available in: English