Interviu cu Aurora Liiceanu – iunie 2004

un interviu realizat de Oltea Mutulescu

„Românul este mai puţin tolerant decât ne-am obişnuit să-l credem. Reacţia lui faţă de diferenţă e aşa de puternică, pentru că a fi diferit nu înseamnă doar să gândeşti altfel, ci să te şi comporţi altfel, să te şi îmbraci altfel, să mănânci altfel.”

Semnătura sa se bucură de un larg prestigiu. Doctor în psihologie, expert în antropologie şi psihologie socială, profesor universitar, publicist comentator, Aurora Liiceanu este un intelectual de marcă.

Un umor fin străbate întotdeauna discursul său, spulberă tabu-urile şi dezamorsează locurile comune ale cunoaşterii. Păstrând o distanţă senină faţă de propriile titluri şi specializări, Aurora Liiceanu te întâmpină cu efervescenţă şi cordialitate netrucată. Nu are rezerve în comunicare. Te primeşte în locuinţa ei care poartă amprenta unui amestec insolit de rafinament şi prospeţime. Pe masa de lucru sunt cărţi, foi de scris şi un vas cu bujori parfumaţi; un mic haiku ce o dezvăluie pe stăpâna casei.

Aurora Liiceanu a pornit împreună cu revista Yoga Magazin într-o călătorie incitantă în zona mentalităţilor care îi fac pe români să privească pieziş când cineva îşi pune centrală electrică şi restul blocului are tot calorifer, a iluziilor care îi determină pe părinţii revoltaţi să creadă că MISA le-a furat copiii, a comportamentelor extremiste dictate de incultura sexuală şi a reflexelor subconştiente care îi fac pe oameni să ţină cu dinţii de o părere negativă, chiar atunci când ea e greşită.

Yoga Magazin: Cu ce ochi vede psihologul reacţia opiniei publice faţă de mult mediatizatul caz MISA – Gregorian Bivolaru?

Aurora Liiceanu: Românii au alergie la rigoare şi ordine de idei; preferă să se arunce în reacţii necontrolate, iraţionale. Toată societatea este atinsă. Indiferent că e vorba de yoga, de alegeri, de furturi, de poliţie, se creează un fel de avalanşă emoţională în care opinia publică devine captivă. Oamenii parcă nici nu sunt atenţi şi nici nu-şi doresc o abordare pragmatică, logică, mai… recişoară. Povestea cu yoga şi cu domnul Bivolaru se încadrează perfect în acest tip de reacţie care, de altfel, se stinge cu foarte mare uşurinţă.

Yoga Magazin: Sindromul foc de paie?

Aurora Liiceanu: Da, un fel de incapacitate colectivă, neputinţa sau mai degrabă lipsa de voinţă pentru a finaliza ceva. Toate lucrurile încep cu un tam-tam extraordinar şi se termină în coadă de peşte. Ce-i cu fondul „Libertatea“ de la Revoluţie, cine a tras, au fost sau nu terorişti, e Bivolaru bun sau rău, e Mischie bun sau rău… toate se stârnesc cu ditamai pălălaia şi pe nepusă masă ne mutăm cu emoţiile în alte zone.

Yoga Magazin: Gregorian Bivolaru şi şcoala lui de yoga au avut însă parte de o campanie negativă de cursă lungă.

Aurora Liiceanu: Sigur, focul s-a înteţit la răstimpuri, au fost momente paroxistice… Dar în general, trebuie să recunoaşteţi, se tace brusc, fără să ţi se dea o desluşire, fără să se formuleze o concluzie. Cum se face, de exemplu, în orice articol ştiinţific, unde se precizează: datele pe care le avem sunt inconsistente şi lipsite de coerenţă, nu putem, deci, să ne pronunţăm. Prea multe variabile în joc, e nevoie de cercetări aprofundate sau cel puţin să reflectăm asupra problemei. Aşa ar trebui să se încheie onest, dar aproape niciodată nu se sfârşeşte aşa. Fiecare vine cu valorile personale şi cu propria lui cultură, cu propriile lui argumente sau contraargumente care îl conduc la o atitudine pro sau contra. Asta când cetăţeanul nu rămâne chiar năuc, pe post de „măgarul în ceaţă”… Dar dincolo de fondul emoţional al problemei este foarte adevărat că la noi orice iese dintr-o anumită notă generală deranjează.

Yoga Magazin: E loc pentru toţi sub soare, de ce ne-am alarma că oamenii nu sunt făcuţi la fotocopiator?

Aurora Liiceanu: Pentru că noi, ca indivizi, nu putem coopera cu ideea de diferenţă. Asta este foarte rar.

Yoga Magazin: În timpul regimului comunist românii erau exasperaţi de politica uniformelor sociale şi a uniformizării. La nivelul mentalităţilor abisale, românul este, de fapt, conservator?

Aurora Liiceanu: Nu ştiu cât de conservator, dar nu doreşte o diferenţă, pentru că asta îi ridică probleme de reevaluare. O diferenţă te infirmă, te confirmă sau te pune sub semnul întrebării. Or plasarea într-o majoritate este confortabilă. Acesta e un mecanism psihologic general. Orice diferă mă deranjează, mă deranjează chiar prin travaliul pe care îl reclamă. Ideea de diferenţă reclamă reflexie.

Yoga Magazin: Ce legătură este între lipsa de reflexie şi intoleranţa la care au ajuns oamenii în ceea ce îi priveşte pe yoghinii de la MISA?

Aurora Liiceanu: Românul este mai puţin tolerant decât ne-am obişnuit să-l credem. Reacţia lui faţă de diferenţă e aşa de puternică, pentru că a fi diferit nu înseamnă doar să gândeşti altfel, ci să te şi comporţi altfel, să te şi îmbraci altfel, să mănânci altfel. De aceea tot ce este altfel deranjează, indiferent că eu îmi pun centrală electrică şi nu are tot blocul. E altfel… deranjează. Dacă mă îmbrac altfel, dacă mă duc la nişte cursuri sau dacă nu mă duc. Oamenii trebuie să trăiască într-un anonimat călduţ ca să nu deranjeze.

Yoga Magazin: Dincolo de intervenţiile şi motivaţiile autorităţilor, de ce publicul priveşte şcoala de yoga MISA cu suspiciune şi stare de alarmă?

Aurora Liiceanu: În termenii istoriei recente asociativitatea românească era controlată şi netolerată. Oamenii nu aveau voie să se întâlnească în număr mare, pentru că imediat se punea problema ce-i cu ei, ce fac ei acolo. Supravegherea de tip totalitar s-a desfiinţat. Dar românii nu sunt persoane foarte asociative, după părerea mea şi după cercetările care s-au făcut. Sunt asociativi în neam, dar nu au sociabilitate externă prea mare. De altfel aşa se explică şi de ce există această atitudine faţă de organizaţiile neguvernamentale, de ce societatea civilă este pasivă, atât de puţin dispusă la solidaritate.

Yoga Magazin: Asociativitatea scăzută e un motiv în plus de radicalizare a opiniilor şi reacţiilor în ceea ce priveşte MISA? Oamenii care vin la aceste cursuri de yoga sunt deseori incriminaţi drept sectanţi, chiar de către ziarişti care se presupune că au nivel de cultură cel puţin mediu…

Aurora Liiceanu: Nu, nu se presupune, pentru că nu au! Nimeni nu a ridicat problema, să lămurească lumea ce înseamnă o sectă, chiar în privinţa acestei MISA. Dar nici de la MISA n-am înţeles: care este structura, cum e organizată, are un nucleu de tip secretoid care cenzurează informaţia în valuri să ajungă la ultimul misoid din acesta micuţ? N-am înţeles. Nici eu şi nici opinia publică. În schimb plutim cu informaţia în această masă care este anonimă, imprecisă din punctul de vedere al numărului, iar noi suntem extrem de sensibili la ideea de număr.

Yoga Magazin: De ce?

Aurora Liiceanu: Pentru că majoritatea… mare cu o minoritate mică trăieşte confortabil. Deşi există şi o minoritate formată din unu, cum a fost Soljeniţin, care a întors lumea pe dos. Însă când grupurile diferite se apropie, există această suspiciune că am putea veni unii peste alţii şi atunci vrem să ştim raportul de forţe. Altfel ţâşnesc spaimele sociale. Grupul străinilor, al diferiţilor, în general, trebuie să fie cunoscut, pentru că biologic te apucă o nebunie când nu ştii câţi dintre ei sunt cu tine, câţi ar putea să disloce majoritatea căreia îi aparţii. Simplul gând devine subversiv.

Yoga Magazin: În virtutea acestei temeri aplică opinia publică yoghinilor tratamentul de tip stâlpul infamiei?

Aurora Liiceanu: Personal fac o distincţie importantă. Sunt cei care, având o filosofie de viaţă, îşi spun: „Domnule, vreau să fiu mai sănătos şi mental, şi fizic. Vreau să mă fortific şi trebuie să mă ocup de interiorul meu ca şi de exteriorul meu. Şi aleg yoga, aleg MISA”. Asta e o categorie de aspiranţi. A doua înseamnă oameni roşi pe dinăuntru de o disperare existenţială, frustrări pe care nu şi le identifică, o nemulţumire care pluteşte în jurul lor, o lipsă de joie de vivre, de proiecte… Când omul are probleme, când nu e bine în pielea lui, asta e cu totul altă categorie de populaţie care ar putea să vină la cursurile MISA. Eu nu amestec cele două tipuri. Or, după cum mi se pare mie, din fotoliu stând, pentru că nu cunosc Mişcarea, cei care au ales yoga din multitudinea de posibilităţi de a trăi mai bine, persoane conştiente, cu proiect, cu discernământ, cu ideea de a compara sisteme, s-au amestecat cu ceilalţi, oamenii problematici. Mai exact mesajele unora s-au amestecat cu ale celorlalţi. Mă refer la mesajele care au apărut la televizor şi din partea MISA, şi din partea ziariştilor care prezentau MISA.

Yoga Magazin: Spuneţi că nici MISA n-a reuşit să comunice convingător despre oamenii care frecventează cursurile sale de yoga?

Aurora Liiceanu: Realitatea este că oricine se duce undeva are un scop, un obiectiv. Problema este că nu ştiu ce este la MISA. Mai degrabă o adunătură de confuzi nefericiţi sau un grup de oameni normali, care în loc să meargă la fitness au optat pentru o căutare mai profundă? 

Yoga Magazin: Părinţii care se plâng de impactul acestei şcoli de yoga asupra copiilor lor nu sunt prea interesaţi de nuanţe, acuză MISA în termeni foarte violenţi.

Aurora Liiceanu: Lucrurile sunt cam aşa: eu las o găină să umble de nebună prin curte. Nu mă ocup de ea, am gardul spart. Toate bune şi frumoase până în momentul în care găina pleacă în curtea de alături şi brusc e găina mea. Părinţii nu-şi asumă, de fapt, responsabilitatea. Nu se ocupă de odraslă pentru partea interioară, dar în momentul în care aceasta face o opţiune personală de viaţă, îi apucă amocul, atunci brusc e copilul lor.  Trăiesc într-o înstrăinare teribilă, nu-şi cunosc copilul, copilul nu-şi cunoaşte părintele, nu se cunoaşte pe el însuşi, nici părinţii nu se cunosc cel mai adesea pe ei înşişi. Se trăieşte într-o necunoaştere totală şi, la un moment dat, când se întâmplă ca cineva să iasă din acest sistem al înstrăinării cronice, atunci brusc îi apucă panica: vai, ce se întâmplă cu copilul meu, cine mi l-a furat, cine mi l-a maturizat, cine mi l-a influenţat?

Ar trebui să ne dea de gândit fenomenul, chiar când vorbim despre MISA. Părinţii sunt prima oglindă, dar după aceea trebuie să treci şi la alte oglinzi, ca să te poţi maturiza şi să-ţi formezi expertiza socială care este necesară, altfel rămâi Mâşkin toată viaţa, rămâi un naiv. Este firesc ca tânărul să simtă nevoia de a fi el însuşi, de a se defini în raport cu cineva, pentru că acasă oglinda este tulbure sau e acoperită cu praf. Cred că şi asta a contat foarte mult în scandalul MISA. Criza asta de comunicare între generaţii. Ca să nu spun că atunci când te atingi de copil, toată societatea îţi sare în cap, deoarece copilul este o temă emoţională.

Yoga Magazin: Ce e cu obsesia asta legată de sexualitate atunci când oamenii vorbesc despre MISA?

Aurora Liiceanu: Povestea cu sexualitatea doare cel mai tare, pentru că e un atac la adresa familiei.

Yoga Magazin: Aşa e percepută?

Aurora Liiceanu: Sunt un atac la adresa familiei noile forme de sexualitate, cu iz asiatic, foarte îndepărtate.

Yoga Magazin: Aşadar românii rămân conservatori şi la acest capitol?

Aurora Liiceanu: Cineva spunea că românii au două forme de incultură: culinară şi sexuală. Cea culinară nu e aşa de gravă, dar când ne păleşte incultura sexuală… Dacă sexualitatea la români nu ar fi o temă de vitrină, multe din lucrurile legate de MISA poate n-ar deranja. Pentru că la noi sexualitatea e mutată în spaţiul public şi asta nu rezolvă problemele legate de tabu-uri, ci le complică. Trebuie să ştii tot ce se întâmplă, se fac destăinuiri, se vorbeşte la televizor… Şi cu toate astea, sexualitatea, religia, contul bancar, apartenenţa politică sunt chestii care ţin de identitatea privată. N-ar trebui să se publice cu uşurinţa cu care se face acum. Şi pe acest fond sensibilizat de tot ce este afişat şi de burice goale, sigur că reacţia de apărare duce la sentimentul că este sfârşitul lumii, cum spun foarte mulţi.

Yoga Magazin: În situaţia actuală credeţi că există vreo posibilitate să se modifice în bine percepţia asupra MISA?

Aurora Liiceanu: Se poate încerca, dar trebuie să se ţină cont de o lege psihologică: rezistenţa schimbării de la negativ la pozitiv este mult mai mare decât de la pozitiv la negativ. De aceea când începi prin a lua în şcoală numai 10, cum mi s-a întâmplat şi mie, în anul al doilea chiar dacă ştii de 8, tot 10 iei. Dacă începi însă cu 8, e mai greu să ajungi la 10. Profesorii te ţin în 8 o perioadă.

Yoga Magazin: Inerţia răului este mai mare?

Aurora Liiceanu: Nu ţine de rău, ţine de siguranţă, de protecţie, de mecanisme de apărare. Dacă ceva e perceput ca duşmănos sau neplăcut, te aperi când e timpul să-l converteşti în bine. Suntem mult mai uşor dezamăgiţi decât amăgiţi în viaţă.

Yoga Magazin: Credeţi în ce spunea Malraux? Secolul acesta va fi religios, un secol al credinţei, sau nu va fi deloc?

Aurora Liiceanu: Cred că se produce dincolo de politic şi dincolo de religie o mutaţie psihologică.

Yoga Magazin: Îi vedeţi semnele?

Aurora Liiceanu: Am citit despre ea şi sunt complet de acord.

Yoga Magazin: Vă întreb despre ceea ce vedeţi în jur.

Aurora Liiceanu: Ce văd la specia umană. Sociologii au pus în evidenţă aceste mutaţii psihologice. Presiunea către iniţiativă şi responsabilitate de sine a devenit atât de mare, încât pune sub semnul întrebării vechile şabloane de viaţă, care au fost dominate de o culpabilitate speculată din răsputeri. Modernitatea, globalizarea schimbă, au început deja să producă mutaţii psihologice. Pentru că sunt noi forme de comunicare, negândite şi s-au dezvoltat ipostaze identitare noi la om. Toate acestea au legătură foarte mare cu sâmburele spiritual din fiecare fiinţă. Occidentul trăieşte în nevoia de altul, pe când în Orient omul este legat de cosmos. Este foarte posibil ca globalizarea să anuleze diferenţele. Am avut un coleg japonez care se ocupa de computere şi psihoacustică, nişte chestiuni extrem de tehnice şi de sofisticate, iar după-amiaza îşi îmbrăca chimono-ul şi era japonezul curat, cu valorile lui. Mi s-a părut că sub influenţa preocupărilor lui profesionale şi intelectuale ar fi putut să fie confiscat cu totul de valorile occidentale. Uite însă că se poate şi aşa. Nu-ţi vine să crezi!  

Un interviu publicat în Revista Yoga Magazin nr. 50, iunie 2004