Învățămintele Unirii de la 1859

Motto: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă.” (veche zicală românească)

Revoluția de la 1848 și războiul Crimeii

De la uriașii mei dascăli în ale istoriei (academicienii Constantiniu, Berindei, Giurescu și Bușe) am învățat că, oricât aș fi de naționalist și oricum m-aș sili să aflu cât mai multe doar despre istoria românilor, de cele mai multe ori marile evenimente autohtone este necesar să fie corelate cu ceea ce a fost pe plan european și, uneori, mondial. „Dacă e guturai la Paris, strănută Bucureștiul”, nu a fost o vorbă goală acum vreo două veacuri, că înaintașii noștri priveau către Franța cum o facem azi către SUA.

Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 (să nu mai ziceți niciodată „unirea mică”, că n-a fost mică deloc!), nu ar fi fost posibilă fără prefaceri și acumulări în societate, fără personalități emblematice, luptă hotărâtă, cheltuială de energie și de bani și fără un context european favorabil, pe care strămoșii noștri l-au exploatat cu dibăcie și patriotism.

Preludiul prefacerilor l-a constituit revoluția de la 1848. Nu se poate tăgădui influența curentului revoluționar european de la 1848, dar la noi rădăcinile au fost puternice, interne. Pentru vremea de acum ar putea să fie un îndemn că Nicolae Bălcescu – bietul de el n-a apucat unirea, că a trăit doar 33 de ani – a acționat și ne-a învățat de atunci așa: „În împrejurările grele și extraordinare, sunt necesare măsuri extraordinare. Nu faceți poezii și sentimentalism, ci dreptate strașnică.”

Ce generație pașoptistă a avut această țară, ce conștiințe luminate! Fără îndoială că aveau deschidere și cultură, că văzuseră Evropa, dar ei erau mai întâi tineri care buchisiseră pe prispa bisericii și în pridvoare de case boierești, dar care aveau dragoste de țară, credință neclintită în vâna acestui neam, iar seara, înainte de a pune capul pe pernă, ziceau „Tatăl nostru”. Pentru a răspândi „Dreptate, fraternitate, unitate!” la Paris, Ion C. Brătianu și-a vândut o moșie. Astăzi, nedemnii urmași ai lui fac averi din politică.

Bălcescu era cu un an înainte la Paris și în noaptea dintre ani cuvânta convivilor nu despre plăcerea îndestulării pântecului, ci despre „unitatea mai întâi în idei și simțăminte, care să aducă cu vremea unitatea politică”. Mai facem noi asta, în zile de cumpănă pentru biata țară, încăpută pe mâna unui tiran (liberal năimit) și a unei camarile sinistre? Tot acum, o convenție moldo-munteană desființează vama dintre cele două țări surori, iar în toamna lui 1850, Bălcescu și D. Brătianu inițiază în emigrație o comisie care făcea propagandă națională unionistă. Un an mai târziu, apărea la Paris ziarul Junimea română.

Atunci ne-am aflat, aproape ca acum, în fața unor mari primejdii. Pe „vechiul nost pământ”, cel al Daciei, nimeni nu dorea o Românie dodoloață și puternică, ci una dezbinată, mulsă de resurse, dependentă de cei mari, condusă tot așa și șubrezită pe toate planurile. În fața expansionismului rusesc (Petersburgul era socotit ,,jandarmul Europei”), a mârșavei hotărâri a dietei maghiare de unire a Transilvaniei cu Ungaria (1848), a poftelor nesătule ale Vienei și a puterii suzerane (Turcia), noi am pus în 1859 marile puteri care poftiseră să se lățească peste noi, în fața ,,sistemului faptului împlinit”, cum admirabil l-a numit Nicolae Iorga.

A fost mai întâi războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei țariste de coaliția franco-turco-anglo-piemonteză. Ne-am aflat sub cizmă austriacă între aprilie și decembrie 1854 și nu era prima oară. După război, „statutul internațional al Moldovei și Țării Românești a devenit o problemă a echilibrului european”, cum avea să scrie academicianul Florin Constantiniu. În esență, ăia mari doreau grânele din principate și navigație liberă pe Dunăre, fără control numai rusesc și turcesc. Pentru a ne hotărî soarta, o parte a mai-marilor Europei (Turcia, Anglia, Franța, Austria, Rusia) făceau o conferință în martie 1855, dar din pricina divergențelor, în iunie au suspendat-o.

Unirea Principatelor

Despre situația din Europa acelor ani, Gr. Gafencu avea să scrie cu limpezimea apei de izvor: „Războiul Crimeii avusese drept scop să stabilească la Răsărit o ordine și o limită. Tratatul de la Paris (1856, n.n.) a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea, fluviu european, era necesar să aparțină în întregime Europei; Basarabia, pământ moldovenesc, urma să revină statului care asigura libertatea Dunării (de fapt, numai partea sa sudică, n.F.C.); Principatele dunărene urmau să se bucure, la fel ca și Dunărea, de garanția Europei. Aceste condiții justificau și asigurau constituirea României, unită și liberă. Noul stat care urma să se nască avea drept bază un act ce stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existența lui.”

Nu eram independenți. Noi ne aflam sub suzeranitatea Porții, dar aveam regimul garanției colective a celor șapte puteri: Turcia, Franța, Prusia, Anglia, Austria, Rusia și Sardinia. În 1856 domniile de șapte ani ale lui Ghica și Știrbei au încetat și s-au numit caimacami, Al. Ghica în Valahia, iar în Moldova boierul Toderiță Balș. Poate că unii nu știați: constituite în 1857, divanurile ad-hoc (adică adunări consultative constituite în acest scop) se convocau prin firman de la Poartă!

Eram și atunci cum s-ar zice azi „monitorizați” de tutori. În martie 1857 aveam la București comisari ai marilor puteri, cu misiunea de supraveghere a alegerilor în cele două divane. Alegerile au fost falsificate în Moldova de caimacamul antiunionist Nicolae Conachi-Vogoridi (iulie 1857). Sub presiunea puterilor europene (toate șapte erau cu interese la noi), Turcia a anulat alegerile, care s-au repetat și au dat majoritate unionistă în Moldova, iar în Țara Românească chiar unanimitate unionistă.

Membru al Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu cerea „Unirea Principatelor într-un singur stat”. Orator desăvârșit, marele bărbat de stat rostea, la 7 octomvrie 1857, cuvinte valabile pentru tot spațiul românesc, care s-ar cuveni să își găsească locul în orice carte de gimnaziu: ,,Unirea este firească, legiuită și neapărată, pentru că în Moldova și în Valahia suntem același popor, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civilizație, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeiuri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe de îndestulat, aceleași hotare de păzit, aceleași dureri în trecut, același viitor de asigurat și, în sfârșit, aceeași misie de împlinit.

Rezoluția a fost adoptată cu 81 de voturi pentru și 2 contra și prevedea unirea celor două principate sub numele de România, autonom și neutru, cu prinț străin, asta era gândită de ai noștri doar pentru a nu mai exista dispute boierești, care erau folosite de puterile europene ca pretext de intervenție la noi.

Se cuvine spus că turcii, austriecii și rușii au fost clar contra întemeierii unui stat român unit! Ca urmare a războiului Crimeii, Conferința de pace de la Paris a statuat în 1858 pentru noi să existe domni, guverne și adunări legislative separate, să avem în comun o Curte de Casație și o Comisie Centrală la Focșani, iar denumirea să fie Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.

În perioada decembrie 1858 – ianuarie 1859 în cele două principate au avut loc alegeri în adunările elective care aveau să aleagă doi domnitori, așa cum era prevăzut. ,,Actul de mare abilitate politică”, cum îl numește vrednicul de pomenire academician Constantiniu, a fost acela că unioniștii și-au dat seama că această convenție pariziană nu le interzicea la modul expres să aleagă același domn, așa că ei taman asta au făcut, au acționat în unitate, așa cum ar fi bine să fim noi astăzi și nu suntem. Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Cuza, participant la revoluția pașoptistă. Cea de la București a făcut la fel la 24 ianuarie/5 februarie.

Nu e cazul să uităm că, fără ajutorul împăratului Napoleon al III-lea, interesat de o țară puternică la gurile Dunării, Austria și Turcia nu ar fi permis dubla alegere. Și așa au trecut ani până s-au obișnuit cu realitatea.

Ce a urmat după Unirea Principatelor Române? La 1/13 aprilie 1859, Conferința puterilor garante recunoștea voința românilor de la 24 ianuarie 1859. Rusia a dorit separarea celor două principate unite (la Iași boierul Nicolae Rosetti-Roznovanu făcuse o mișcare separatistă și striga „Jos unirea!”), celelalte puteri nu ne doreau binele, în țară a apărut monstruoasa coaliție dintre liberali și conservatori.

Lovitura de stat

Cuza a fost agă în 1843, în 1851 era un fel de director în Departamentul Dinăuntru (MAI de azi), iar cinci ani mai târziu pârcălab de Galați. A și demisionat din armată, în semn de protest față de abuzuri. Colonel în 1858, era ajutor al hatmanului miliției, Gh. Manu, având misiunea de a ști ce se petrece la pichetele de graniță. Când a fost ales domnitor, el era comandantul oștirii moldovene.

Am avut șapte ani de prefaceri uimitoare, în care nu există domeniu al vieții publice în care colonelul să nu-și fi pus amprenta. Din păcate, calitățile incontestabile ale colonelului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) au fost umbrite de o camarilă josnică și o viață privată dezordonată. La 11/23 februarie 1866, Cuza a fost silit să abdice.

Un negustor liberal, Constantin Ciocârlan – care avea să fie recompensat cu ciolanul de prefect al Poliției Capitalei și prefect de județ de mai multe ori – e cel care, la lovitura de stat, l-a luat pe Cuza din palat cu trăsura și l-a ascuns chiar în casa lui.

Multe pilde se desprind și de aici. Istoria ne povățuiește că, în preajma unui demnitar, loialitatea nu este îndeajuns. Pentru incompetența de atunci (și cea de acum!) ar fi de menționat că domnitorul îl destituise în 1865 pe prefectul Poliției Capitalei, Mișu Marghiloman, înlocuindu-l cu un……. ziarist în etate de 33 de ani. Alexandru Beldiman e numele lui; a fondat mai târziu ziarul socialist Adevărul și își doarme somnul de veci în cimitirul de la Mănăstirea Samurcășești. În noaptea loviturii de stat era la jocul de cărți. Informat că se urzește un complot, a poruncit să se taie funiile clopotelor de la biserici! Nu întâmplător, șeful misiunii militare franceze îl considera „o nulitate totală”.

Dragi români, nicio putere, oricât de mare, nu poate învinge voința unui popor. Unirea de la 1859 este hrisovul de naștere al României moderne. O elită românească veritabilă, o generație pașoptistă transformată într-una unionistă a putut să acționeze atunci cu conștiința și cu fapta pentru interesul național și să înfăptuiască un miracol. Marile puteri, care nu ne-au dorit și nu ne vor dori puternici, au fost puse atunci în fața faptului împlinit.

Este și azi în puterea noastră ca popor unic și călit în atâtea bătălii să înfăptuim iarăși acte demne de cartea de istorie a Neamului Românesc nepieritor. „Prin noi înșine” nu este cazul să rămână doar o sintagmă goală de conținut.

Autor: colonel (r.) dr. Florin Șinca

Citiți și:
24 ianuarie: Unirea Principatelor Române. Cuza: Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!
Este război. Este un război pentru suveranitatea României, pentru identitate națională și viitor

 

yogaesoteric
31 ianuarie 2025

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More