Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (2)
de Kristina Bojersson
traducere de Lia Stoica
James Bamford este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.
Interviul luat de Kristina Bojersson în anul 2005 acestui ziarist de excepţie este un veritabil rechizitoriu împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak. Citiţi aici prima parte a acestui interviu:
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (1)
Kristina Bojersson: Ce s-a petrecut cu Judy Miller?
James Bamford: Ea i-a crezut. În primul rând, sursele ei au fost nişte indivizi pe care ar fi fost mai bine să îi intervieveze atent în prealabil, ca James Woolsey, fostul director al CIA. Woolsey este un partizan înverşunat al războiului. El este unul dintre primii care a militat în favoarea războiului din Irak. Am putea oare să îl considerăm ca o sursă de încredere? Şi în plus, ea ar fi trebui să îi menţioneze numele. Nu avea de-a face cu un oarecare analist care lucrează în umbră, ci cu fostul director al CIA!
Woolsey este unul dintre capii mişcării neo-conservatoare. Nu s-a publicat nimic niciodată despre el şi, cu toate acestea, rolul său a fost crucial. Avea mai mereu apariţii televizate, la fel ca şi Richard Perle. Aceste persoane sunt tot timpul trimise pe platourile emisiunilor de televiziune, de parcă ar avea vreo credibilitate! Mi se pare stupefiant acest lucru. Sunt multe lucruri care mă uluiesc, ca munca într-o doară a presei de dinainte de război, dar şi modul în care media se învârte în jurul acestor oameni. Îi ipostaziază în analişti de încredere, dar nu îndrăznesc să le pună întrebări incomode. Recent, Perle a fost invitat la emisiunea «Nightline». Subiectul zilei avea ca titlu: „Irak: de ce să mai rămânem?” Perle stătea lângă Koppel şi totuşi nici măcar o dată acesta nu l-a întrebat: „Spuneţi-ne, cum aţi reuşit să ne băgaţi în această aventură?”
Kristina Bojersson: De ce?
James Bamford: Este o chestiune de mentalitate: ei niciodată nu vor contesta autorităţile, pentru că fac parte din ele. Se întâmplă ce am văzut că s-a petrecut în trecut cu „ciuperca nucleară” la care se referea Judy Miller. Ea urma, de asemenea, să intre în interiorul Consiliului Naţional de Securitate, fapt care, între paranteze fiind spus, nu e nicio realizare măreaţă, dacă lucrezi la New York Times. Ştiu asta din experienţă: New York Times îţi deschide toate uşile. Şi eu am folosit acest cuvânt magic pentru a intra în Consiliul Naţional de Securitate în timpul afacerii Irangate. Am obţinut această autorizaţie nu pentru ochii mei frumoşi, ci pentru cartea mea de vizită. Pe scurt, Judy Miller a mers acolo şi s-a întâlnit cu Condoleezza Rice. Aceasta din urmă i-a vorbit despre aşa-numita ameninţare nucleară – centrifugele şi toate aberaţiile – dar „neoficial”, fapt care explică de ce Miller a citat „un înalt responsabil din cadrul administraţiei”. În cadrul acestei conversaţii, Rice i-a spus lui Miller: „Nu vrem ca un pistol care scoate fum să devină o ciupercă nucleară.” Sunt sigur că unul dintre consilierii de la Casa Albă a inventat această „superbă” figură de stil. (Conform lui John McArthur, metafora i-ar aparţine lui Dick Cheney; mai multe detalii puteţi afla în articolul: Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane). Imediat, în duminica următoare, adică pe 8 septembrie 2002, ziarul a titrat cu litere mari: „Conform SUA, Hussein îşi intensifică căutarea de materiale pentru fabricarea unei bombe A.” Americanul de rând, instalat în fotoliul său, trebuie să fi exclamat: „Acest nebun furios o să lanseze asupra noastră o nouă Hiroshima!” Chiar în aceeaşi zi, toţi reprezentanţii la vârf ai administraţiei erau invitaţi la întâlniri de curtoazie ca „Meet the Press”, „Late Edition” sau „Face the Nation”. Evident că Rice, Rumsfeld şi Cheney nu au fost rataţi. Au lăudat articolul respectiv, declarând: „Iată ce spune New York Times azi: vorbeşte despre ciuperca atomică!” Iată cum stau de fapt lucrurile: ei vând o pistă absurdă ziarului, care o publică imediat, după care se agită sub nasurile noastre, pentru a ne demonstra că au dreptate!
Kristina Bojersson: Ca un ecou…
James Bamford: Exact. Ei aveau informaţiile de la indivizi precum Ahmed Chalabi, care avea motivele lui să ne bage în acest război. El vroia să ajungă preşedintele Irakului şi de multă vreme neo-conservatorii vroiau să invadeze ţara. Bush îl urăşte pe Saddam pentru că este convins că acesta a încercat să îl asasineze pe tatăl său. Acest război nu are nimic de-a face cu o eventuală folosire a armelor de distrugere în masă.
Vă spuneam mai devreme că obuzele sunt greu de detectat în spaţiu, dar nu şi vectorii lor. Ori, era clar faptul că irakienii nu aveau asemenea vectori. Fără a se mulţumi să caute dovezi evidente ale unei ameninţări nucleare, înalţii responsabili din cadrul CIA, care făceau parte din banda lui Tenet (inclusiv Robert Hutchings, directorul National Intelligence Council, care a clocit imbecilitatea pe care a numit-o National Intelligence Estimate) au mers înaintea Congresului pentru a povesti că Irakienii puseseră la punct vehicule aeriene, pilotate de la distanţă şi motoare foarte performante, pe care le umpluseră cu microbi şi le lansaseră împotriva Statelor Unite. Dacă ar fi să-i credem, se pare că irakienii pregăteau îmbarcarea pe nave a acestor avioane mici telecomandate, care ar fi urmat să ajungă în largul coastei de est a SUA. Un adevărat scenariu de Hollywood! După părerea dvs., la ce distanţă de coastele americane ar avea vreo şansă să se apropie un vapor încărcat până la refuz cu microbi letali? Nu ar avea timp nici măcar să părăsească portul de plecare! Erau într-adevăr multe avioane mici telecomandate, dar serviciile de informaţii au declarat până la urmă că acestea erau de fapt în misiune de supraveghere. Nimic legat de vreo ameninţare nucleară, chimică sau biologică.
Kristina Bojersson: Se pare că mulţi ştiau că este vorba despre o farsă la scară largă.
James Bamford: În cartea mea A Pretext for War (James Bamford, A Pretext for War: 9/11, Iraq, And The Abuse Of America’s Intelligence Agencies, New York, Doubleday, 2004.) (Pretext pentru război), am citat un număr de angajaţi ai CIA, printre care o analistă de nivel mediu, care lucra în unitatea însărcinată cu căutarea armelor de distrugere în masă. Aceasta mi-a povestit că, într-o zi, şeful ei a venit să ia o cincime din persoanele care lucrau acolo şi le-a spus: „Dacă Bush cere un motiv bun pentru declanşarea războiului, munca voastră este să îl găsiţi.” Analista a adăugat: „Mi s-a făcut greaţă. Nu am putut să mă opresc în acel moment.” Aceasta era mentalitatea care domnea printre apropiaţii lui Tenet.
Kristina Bojersson: Nimeni nu vroia să iasă din gaura sa pentru a denunţa public ceea ce se plănuia?
James Bamford: Ştiţi cum sunt aceşti oameni care lucrează pentru CIA. Au multe de pierdut. Unii dintre ei nu au acceptat să vorbească cu mine, decât după terminarea războiului. Este foarte greu să îi faci să vorbească. Înainte de război, cei care acceptau să vorbească nu erau neliniştiţi. „Administraţia spune multe măgării, spuneau ei, dar toate sunt bluff-uri. Ea vrea doar să constrângă Irakul să accepte întoarcerea tuturor inspectorilor. Odată ajunşi acolo, aceştia vor putea să meargă să scotocească şi vor descoperi tot ce există acolo ca arsenal. Nu suntem pregătiţi pentru a pleca la război.” Asta se petrecea în decembrie 2002. Îmi spuneam că, dacă administraţia Bush îşi atingea scopurile în acest fel, ar fi o adevărată lovitură, chiar dacă, contrar opiniei larg răspândite, Statele Unite au fost cele care au obligat inspectorii să părăsească ţara, pentru a putea începe bombardamentele. Sub presiunea Statelor Unite, inspectorii ONU din Irak deveniseră de facto spioni americani. Ei părăsiseră ţara încă din 1998 şi se dorea revenirea lor. Bush a obţinut acest lucru, mizând totul pe dialoguri à la Clint Eastwood, de genul: «O să vă facem să vă sară capacele.» Prin urmare, inspectorii s-au întors acolo şi mulţi oameni din domeniul informaţiilor au considerat că aceasta a fost o manevră abilă. Erau convinşi că o să rămânem pe poziţii acolo.
Kristina Bojersson: Israelienii nu cunoşteau capacităţile militare ale Irakului?
James Bamford: În afara administraţiei Bush, israelienii erau principalii partizani ai invaziei asupra Irakului de către Statele Unite. Când au început să apară întrebări legate de armele de distrugere în masă, guvernul israelian a comandat un studiu pentru a afla dacă Irakul avea cu adevărat aceste arme. Nu s-a primit nicio informaţie solidă care să confirme existenţa acestora, moment în care şi ei au pus accent pe retorică.
Kristina Bojersson: Ramura israeliană a Biroului de planificare specială din cadrul cabinetului Sharon s-a ocupat de asta, nu-i aşa?
James Bamford: Exact. Aceştia se aflau în contact permanent cu Feith. Iar el este cât se poate de apropiat de israelieni. Cabinetul său de avocaţi se ocupă aproape în exclusivitate de Israel, iar partenerul său, Marc Zell, este unul dintre liderii mişcării care conduce colonizarea acolo.
Kristina Bojersson: Susţinerea Israelului pare a fi una din cheile de boltă ale sistemului de gândire neo-conservator.
James Bamford: Da. Aceşti neo-conservatori au făcut primii paşi în politică, sub aripa protectoare a senatorului Henry «Scoop» Jackson (senatorul democrat Henry Jackson a reprezentat Statul Washington în Congres timp de aproape 43 de ani, începând din 1940), dar Ronald Reagan a fost primul preşedinte care a făcut apel la serviciile lor şi i-a angajat în administraţia sa. Aceştia nu îl agreau pe tatăl lui George W. Bush pentru că se temeau ca acesta să nu se arate prea conciliant faţă de Israel, fapt care de altfel s-a şi petrecut. După părerea mea, Bush senior a fost preşedintele cel mai puţin înţelegător faţă de Israel, de la Eisenhower încoace (Dwight D. Eisenhower a fost al 34-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. El a ocupat această funcţie între 1953 şi 1961). Era furios din cauza faptului că israelienii urmăresc colonizarea, care contravenea politicii americane în Orientul Apropiat, dar şi rezoluţiilor ONU. Atunci când Bush senior a ajuns la putere, Perle, Feith şi ceilalţi au plecat. Şi când preşedintele a început să se arate intransigent (prin intransigent, înţeleg că vroia să îi determine pe israelieni să oprească colonizarea), neo-conservatorii nu au primit deloc bine acest lucru, astfel încât Feith a fondat un comitet numai pentru a-i căuta nod în papură. L-a acuzat că are o atitudine anti-Israel şi a plătit o pagină întreagă de publicitate în New York Times pentru a-l defăima. A publicat şi editoriale anti-Bush în Jerusalem Post.
De fapt, Bush se mulţumea să spună: „Dacă nu vă opriţi din a construi colonii noi, vă vom anula garanţiile bancare.” Prin asta nu vroia să spună că urma să le ia mâncarea, ci pur şi simplu că avea în vedere anularea celei de-a doua semnături pe garanţiile de împrumut, fapt care risca să le complice puţin viaţa în ceea ce priveşte obţinerea anumitor împrumuturi.
Iată o bună ocazie pentru Feith, care era „numărul trei” în Pentagon şi unul dintre arhitecţii războiului din Irak.
Iată motivul pentru care am declanşat acest război: pentru că el figura în programul neo-conservatorilor şi pentru că aceştia sunt la putere în prezent. George W. Bush vroia să urmeze exemplul lui Ronald Reagan şi nu pe cel al tatălui său. Tatăl său avusese numai un mandat, Reagan două! Prin urmare i-a chemat rapid pe toţi neo-conservatorii din anii de conducere ai lui Reagan. Aceştia erau numiţi «Vulcanii», aveau fonduri şi dispuneau de sprijinul comunităţii evreieşti şi al grupurilor pro-israeliene. George W. Bush nu este un neo-conservator clasic.
Ceilalţi au avut întotdeauna un program ideologic precis. Ei îl aleseseră pe Chalabi ca preşedinte al Irakului, încă de la sfârşitul anilor `80. Erau o bandă de strategi de salon şi de tovarăşi de facultate: Chalabi, Wolfowitz şi Perle. Ei scriau de când se ştiau scrisori de consiliere pentru Israel şi pentru guvernul american, pentru ca aceştia să se debaraseze de Saddam Hussein. Acesta din urmă nu a reprezentat însă niciodată o ameninţare serioasă la adresa Statelor Unite.
Kristina Bojersson: În acest caz, înseamnă că s-a acţionat în favoarea Israelului?
James Bamford: Iniţial, planul intitulat „Ruptura netă: noua strategie pentru securizarea regatului” nu era destinat administraţiei Clinton. Autorii săi nu consiliau guvernul american la putere, ci pe israelieni. Şi dacă îi recomandau lui Netanyahou să atace Irakul, nu o făceau pentru a asigura securitatea SUA, ci pe cea a propriei ţări. Este scris negru pe alb în „Ruptura netă”, care nu are decât trei pagini.
Kristina Bojersson: Vreţi să spuneţi că au manipulat guvernul american în favoarea Israelului?
James Bamford: Este un factor cheie, dar nu spun că este singurul. Două stări de spirit s-au unit în data de 30 ianuarie 2001, cu ocazia primei reuniuni a Consiliului naţional de securitate. Pe de o parte era abordarea neo-conservatoare, reprezentată de indivizi ca Wolfowitz, Perle, Feith, Rumsfeld, Cheney şi Scooter Libby, care promovau de multă vreme ideea de a ataca Irakul, iar de cealaltă parte, faptul că acest grup a luat în mâini politica externă a Statelor Unite. Şi apoi era Bush, care venise acolo cu propriul său program. El ura Irakul, dar din alte motive. Principal, din punctul său de vedere, era faptul că anterior venirii sale la preşedinţie, citise un raport al FBI care arăta că Saddam Hussein avea intenţia de a-i asasina toată familia. În linii mari, dacă e să credem spusele acestui raport, care se află la dispoziţia celor care doresc să îl citească, dar căruia eu nu îi acord nicio credibilitate (Seymour Hersh a făcut nişte investigaţii pe cont propriu privind informaţiile menţionate în acest raport şi a ridicat nenumărate întrebări), Saddam Hussein ar fi prevăzut trimiterea unui terorist în Kuweit pentru a comite un atentat suicidar contra lui Bush şi a familiei sale, în timpul participării acestora la comemorarea primului război din Golf şi a victoriei în faţa Irakului. Toată familia lui George W. (tatăl său, mama sa, cei doi fraţi ai săi şi soţiile acestora) se afla acolo, în afara de el. El ar fi trebuit să se afle pe estradă când maşina-capcană urma să explodeze şi să îi omoare pe toţi.
Kristina Bojersson: Asta pare chiar extravagant: acest individ ajunge preşedinte şi primul lucru care îi vine în minte este să se răzbune pentru ceea ce ar fi putut să i se întâmple familiei sale, şi asta cu preţul unui război, de mii de morţi şi de mai multe zeci de miliarde de dolari?
James Bamford: Cred că acesta a fost un factor psihologic important pentru George W. Bush. Nu am crezut niciodată că a declanşat războiul din cauza petrolului. Dacă citiţi programul neo-conservatorilor, veţi vedea cum controlarea resurselor petroliere ale planetei nu ocupă decât un loc modest. Israelul este cel important în ochii lor. Citiţi ce au scris acolo. Nu vorbesc decât despre asta. Este principalul lor numitor comun. Îi putem auzi rar vorbind despre petrol, chiar dacă şi acesta a jucat, fără îndoială, un rol aparte. Pentru a înţelege mai bine, trebuie să ne amintim de prima reuniune a Consiliului Naţional de Securitate pe care l-a prezidat Bush, în 30 ianuarie 2001, la zece zile de la alegerea sa. E scris negru pe alb în Romanul negru al Casei Albe, cartea lui Ron Suskind, despre fostul secretar al Trezoreriei, Paul O’Neill.
Acesta din urmă povesteşte că ordinea de zi a acestei reuniuni, în care s-au reunit cu toţii pentru prima oară, nu prevedea decât două subiecte de discuţie. Primul era acela de a lăsa în pace Israelul, de a contesta acordurile de la Oslo şi de a-i da undă verde Primului Ministru, Ariel Sharon, pentru a rezolva problema palestiniană după cum avea chef. Asta mai ales din cauza lui Bush, care nu fusese în străinătate decât de două ori înainte de a ajunge preşedinte: o dată în China, pe vremea când tatăl său era ambasador acolo şi altă dată în Israel, unde îl întâlnise pe Ariel Sharon, pe vremea când el însuşi era guvernator al statului Texas. Paul O’Neill îl citează pe Bush în timpul reuniunii Consiliului Naţional de Securitate: „Vreunul dintre voi l-a întâlnit pe Ariel Sharon? Eu, da.” Şi apoi: „Îi vom lăsa mână liberă lui Ariel Sharon.” Asta corespunde fundamentalismului creştin al lui Bush, conform căruia toţi evreii trebuie să revină în Israel, pentru a trăi acolo „sfârşitul lumii”, în afara celor 50 de mii care îl vor recunoaşte pe Cristos, cam aşa gândeşte el. Colin Powell a ridicat obiecţii în cursul acestei întâlniri, dar Bush a fost de neînduplecat. Al doilea subiect pe ordinea de zi a fost: cum să ne debarasăm de Saddam Hussein? Îi ceruseră lui Tenet să aducă o întreagă serie de hărţi ale Irakului, pentru a indica ţintele de bombardat.
Tenet este singurul din cadrul administraţie Clinton, care a rămas în post la venirea lui Bush. E prieten apropiat dintotdeauna al familiei Bush. Scopul său este acela de a rămâne la putere, şi pentru a face aceasta trebuie să ai „spirit de echipă”. Aceasta rezumă cel mai bine personalitatea lui George Tenet. Când sediul CIA a fost rebotezat, sub numele de Centrul de informaţii Bush, acesta a organizat o recepţie imensă şi l-a acoperit cu elogii pe tatăl său, chiar dacă acesta nu fusese director al CIA decât pentru câteva luni de zile, şi acest job reprezentase pentru el doar un fel de siestă.
Kristina Bojersson: Dvs. priviţi faptele în ansamblu, le repuneţi în context în loc să le scoateţi din context, lucru pe care majoritatea jurnaliştilor nu îl fac.
James Bamford: Ei nu vorbesc deloc despre asta. Niciodată mass-media tradiţională nu va cita „Ruptura netă”. Le este prea teamă să nu ofenseze anumite grupuri de interese. Cum am putea face un raport echitabil despre ceea ce face guvernul, dacă ne este frică de grupurile de interese? Nu m-am lăsat niciodată constrâns de acest gen de restricţii.
Kristina Bojersson: Dacă aşa stau lucrurile, ce implică asta pentru ţara noastră?
James Bamford: Vedeţi şi dvs. foarte bine. Ziariştii au jucat toţi ca nişte marionete în timpul perioadei anterioare războiului. Altfel spus, au înghiţit povestea cu armele de distrugere în masă. Au făcut loc administraţiei, fără a căuta vreodată dincolo de suprafaţă. Este un paradox: niciodată nu am mai avut ziarişti atât de buni în termeni de formare şi competenţă, dar niciodată până acum ei nu au fost atât de supuşi directivelor patronilor lor. Când li se desface puţin laţul, îşi fac treaba de minune, ca Woodward şi Bernstein, dar acum nu li se mai cere aşa ceva. Directorii redacţiilor nu le spun deschis: „Faceţi asta şi nu faceţi asta”, ci totul este subînţeles. Înainte de război, Walter Pincus, care este unul dintre cei mai buni cunoscători ai serviciilor secrete, a realizat o anchetă detaliată, însă reportajele sale nu au fost considerate niciodată destul de bune pentru a apărea pe prima pagină.
Kristina Bojersson: Pincus ştia foarte bine ce însemna asta.
James Bamford: Da, dar este un profesionist. Nu s-ar fi dat bătut. Walter Pincus este în această branşă de la începutul anilor `70. Şi-a cultivat sursele ca nimeni altul şi acestea îi spuneau în esenţă: „Nu sunt destule elemente pentru a face o legătură între Al-Qaida şi Saddam Hussein sau pentru a afirma că ţevile de aluminiu sunt pentru centrifugele care ar urma să fie folosite pentru îmbogăţirea uraniului.” Ori acest gen de informaţii nu este atât de uşor de obţinut. Trebuie să te descurci să găseşti surse, care nu sunt întotdeauna aşa vorbăreţe, şi apoi apare frica de a nu abuza de bunăvoinţa lor sau de a nu le aduce necazuri. Când se realizează o anchetă privind afacerile care au legătură cu securitatea naţională, trebuie să îţi iei anumite precauţii. Trebuie evitate gafele care te-ar expune prea mult represaliilor destinate celor care îndrăznesc să ia atitudine împotriva administraţiei. Anumiţi indivizi îşi asumă nişte riscuri când acceptă să vorbească cu noi. Toate acestea, pentru ca articolul să fie publicat după pagina de sport? Nu asta te face să perseverezi şi să îţi cauţi din nou informatorii! Este mult mai uşor să o faci pe Condoleezza Rice să sporovăiască despre ciupercile atomice sau să îl inviţi pe unul din alienaţii din grupul lui Chalabi să abereze despre bombele H îngropate sub spitale, căci în modul acesta sigur ajungi pe prima pagină – iar obiectivul fiecăruia este, în definitiv, să îşi facă o carieră frumoasă. Iar la televiziune e acelaşi lucru!
Kristina Bojersson: Deci după părerea dvs., jurnaliştii ar trebui să aleagă: ori carieră, ori jurnalism?
James Bamford: Walter Pincus a făcut această alegere: a decis că era mai important să spună adevărul decât să tacă. Vorbesc despre cazul lui, dar au mai fost şi alţii care au făcut aceasta.
Kristina Bojersson: Dvs. aţi fost atacat pentru cartea dvs. A Pretext for War (Un pretext pentru război)?
James Bamford: Nu, de administraţie, nu. Pentru simplul motiv că atunci când cartea mea a ieşit pe piaţă, în iunie 2004, situaţia se schimbase. Începuserăm să avem destul de multe informaţii despre prostiile referitoare la armele de distrugere în masă, laboratoarele chimice false etc. Dacă păream a fi un precursor, asta era pentru că reuşisem să schiţez un tablou aproape complet asupra situaţiei şi pentru că citam nenumăraţi angajaţi ai CIA, care declarau că treaba lor era să îi furnizeze preşedintelui motive pentru a intra în război.
Kristina Bojersson: Se vorbeşte despre Iran în prezent…
James Bamford: E veche treaba asta. Uitaţi-vă puţin la modul în care funcţionează aceşti indivizi! E o psihologie cvasi-orwelliană. În cartea lui, 1984, George Orwell, propune zilnic „două minute de ură”. Zilnic, la nu ştiu ce oră, se prezintă anumite lucruri în aşa fel, încât toată lume urăşte timp de două minute. Principiul este existenţa stării de război permanent. În 1984 era vorba de Asia orientală sau Eurasia, nu mai ştiu. Este exact ceea ce urmează să se petreacă cu Iranul şi cu Siria. Se începe prin demonizarea acestor popoare şi calificarea lor drept nişte popoare inumane, se spune că ele reprezintă o ameninţare considerabilă pentru Statele Unite, apoi se face legătura cu anumite evenimente înfricoşătoare. De exemplu, o bombă explodează în Liban şi, în aceeaşi zi, când încă nu există niciun indiciu care ar putea să identifice vinovatul, administraţia Bush anunţă că preşedintele sirian este cel care a dat ordinul. În Orientul Apropiat există o grămadă de facţiuni care visează să intre în luptă: pentru moment, Siria nu este decât un suspect printre mulţi alţii. Fapt care nu a împiedicat administraţia să suscite un climat de frică contra Siriei, graţie faimoasei tactici a celor zece minute de ură.
Cu Iranul lucrurile sunt asemănătoare. Această ţară nu reprezintă o ameninţare pentru Statele Unite, nici într-un viitor apropiat, nici într-unul îndepărtat. Când au reprezentat Siria şi Iranul o ameninţare pentru Statele Unite? Mai degrabă noi suntem cei care îi ameninţăm. Unde este echilibrul puterii din Orientul Apropiat? Singura naţiune care are aproape două sute de bombe atomice este Israelul şi noi începem să ne plângem pentru că Iranul a violat acordul de neproliferare pe care l-a semnat cu AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică). Acest tratat nici măcar nu a fost semnat de către Israel. Ne plângem că inspectorii ONU nu au acces total la tot ce face Iranul, dar Israelul nu îi lasă să intre deloc. Două situaţii, două abordări. Locuitorii din Orientul Apropiat sunt pe deplin conştienţi de aceste lucruri. Constată asta fără încetare: este Israelul, „colonie” americană, dotată cu arma atomică, care refuză să semneze tratatul de neproliferare nucleară şi care interzice intrarea inspectorilor internaţionali? Ori Israelul este un stat belicist, care a atacat Irakul în trecut, care ocupă Palestina şi care a lansat mai multe agresiuni asupra vecinilor săi, precum invazia din 1982. Dar aţi auzit vreodată presa sau administraţia americană reproşându-i Israelului nerespectarea tratatelor internaţionale?
Kristina Bojersson: Israelul este un subiect delicat pentru presă?
James Bamford: Extrem de delicat. Este imposibil să vorbeşti despre asta fără ca cineva să îşi piardă minţile şi să te acuze de antisemitism sau de altă absurditate de acest gen. Ziariştii merg pe coji de ouă din momentul în care abordează acest subiect. Problema este aceea că mass-media urmează exemplul administraţiei în acest domeniu: două situaţii, două abordări.
Kristina Bojersson: Poate pentru că Israelul ne protejează interesele în regiune?
James Bamford: Care interese? Este mai degrabă cauza problemelor noastre!
Kristina Bojersson: Şi petrolul? De ce am merge să invadăm Orientul Apropiat, dacă nu pentru resursele sale?
James Bamford: E un motiv. Celălalt este umbra purtată de America în Orientul Apropiat, numiţi-o cum vreţi.
Trebuie să revenim la planul de plecare. Şi acest plan este «Ruptura netă». A fost redactat chiar de aceia care au visat la acest război. Ideea este de a forţa statele arabe din Orientul Apropiat să îşi demită guvernele. Ceea ce vor responsabilii acestei administraţii este cel puţin un Orient Apropiat neutru şi ideal ar fi o regiune pe care să o dominăm în totalitate. Pot să găsesc mii de citate în documentele lor care susţin această idee.
Kristina Bojersson: Cum ne ajută agresiunea, invazia şi ocuparea să atingem acest scop?
James Bamford: Nu am demarat eu acest război. Nu mie, ci acestor indivizi care au început războiul trebuie să le puneţi această întrebare. Eu consider că nu ne ajută cu nimic şi cred că actualul director al CIA e de aceeaşi părere, dat fiind faptul că tocmai a recunoscut că nu mai creăm terorişti ca până acum. Dacă aveam intenţia de a pune capăt terorismului, am ratat această şansă.
Kristina Bojersson: Credeţi că vom intra în război contra Iranului sau a Siriei?
James Bamford: Cred că, momentan, singurul lucru care ne împiedică să facem asta este faptul că nu mai avem resurse financiare şi militare pentru un nou război. Nu avem destul de mulţi soldaţi nici pentru Irak. În emisiunea « 60 de minute » se vorbea despre a-i trimite pe toţi cei pe care îi vor prinde. Trimit o femeie cu părul cărunt care trebuie că are 55 de ani, asta înseamnă că au trecut 15 de ani de când nu a mai fost activă, dar nu s-a gândit să demisioneze din rezerva armatei. Or, e scris cu litere mici în contractul său faptul că poate fi chemată în caz de urgenţă. Şi iată cum această biată femeie de 1m şi 50 cm se trezeşte cu o cască pe cap şi îşi spune: «Sunt pe drum spre Irak. Nu vreau să merg acolo, dar nu am de ales.» Iată unde s-a ajuns. S-a scăzut nivelul studiilor cerut la angajare. Dacă într-o zi te îmbeţi cu un recrutor şi semnezi o hârtiuţă, eşti bun de mers în Irak. Nici nu ţi se dă timp de gândit. Îi trimit pe toţi cei pe care îi prind.
Kristina Bojersson: După părerea dvs., cum acoperă presa subiectul Irak de la sfârşitul războiului?
James Bamford: Situaţia s-a schimbat foarte mult. Dintr-o dată pare că nu mai e indispensabil să facă sistematic jocul administraţiei. Şi apoi mass-media începe să descopere tot felul de asemănări cu Vietnamul. Şi toţi ştim cum s-a terminat cu Vietnamul. Cred că reportajele sunt oarecum mai bune, cel puţin prin comparaţie cu ce puteam citi înainte de război. Sunt mai sincere, oferă mai multe informaţii, citează persoane care ar trebuit intervievate înainte de război, când populaţia şi-a exprimat îndoiala. Dar atunci mass-media refuza să meargă să le caute.
Kristina Bojersson: Se pare că mereu e la fel: fervoare patriotică înainte de război, perioadă în timpul căreia nimeni nu îndrăzneşte să pună întrebări care deranjează; activitate jurnalistică entuziastă despre război; apoi, luni de conflict şi pe măsură ce lista victimelor creşte, un anumite spirit critic îşi face apariţia, chiar în timp ce adevăratele întrebări încep să fie puse. Cum poate fi schimbată această ordine?
James Bamford: Ar trebui ca cei care au poziţii de conducere în cadrul organelor de presă să aibă chef să facă cu adevărat jurnalism. Nu vor fi daţi niciodată la o parte ziariştii de duzină care se mulţumesc să parafrazeze comunicatele de presă. Însă aceştia trebuie încadraţi de reporteri experimentaţi, indivizi care ştiu cum să scotocească şi să obţină păreri contradictorii. Dacă administraţia spune «alb», trebuie să te descurci să descoperi negrul, şi dacă ea spune « negru », trebuie să scoatem la iveală albul. Dacă informaţiile sunt de încredere, articolul va fi publicat. Ziariştii trebuie trimişi la muncă, şi totuşi mass-media şi organele de presă nici măcar nu încearcă asta. Uitaţi-vă puţin la resursele de care dispun canalele de televiziune, în termeni de fonduri şi personal. Ce fac ele? Să luăm exemplul lui «World News Tonight», prestigioasa emisiune de ştiri de pe ABC. Dacă dăm la o parte publicitatea, emisiunea ţine 22 de minute. Dacă scoatem şi timpul acordat prezentatorului pentru a pălăvrăgi puţin şi documentarul micuţ de la sfârşit despre, de exemplu, concursul de broaşte ţestoase din Phoenix, abia rămâne un sfert de oră pentru adevăratele actualităţi. 15 minute pentru a acoperi 24 de ore de actualitate internaţională.
Mai e şi « Nightline ». Mereu mi-a plăcut această emisiune. E o emisiune excelentă de ştiri şi îmi plăcea mult munca lui Ted Koppel, care e unul dintre cei mai buni ziarişti din ţară. «Nightline» înseamnă 22 de minute de actualităţi în fiecare seară, cinci zile pe săptămână. Dacă adăugăm cele 22 de minute de «Nightline» la sfertul de oră de la «ABC World News», avem dreptul la mai puţin de 45 de minute de ştiri pe zi. Mai sunt şi alte surse, precum «Good Morning America» şi emisiunile care ocupă cam cinci ore pe săptămână. Dar ce fac ele? Se concentrează pe un fapt sau altul vechi de 20 de ani…
Citiţi ultima parte a articolului aici
Citiţi şi:
Mărturiile soldaţilor care se întorc din Irak şi Afganistan infirmă versiunea oficialităţilor
Originile clanului Bin Laden şi legăturile lui cu SUA
yogaesoteric
octombrie 2009