Deutsche Welle
consideră că deznodământul revoltei greceşti arată că asistăm la o etapă nouă din istoria post-naţională a Europei şi că naţiunile periferice dobândesc un statut mai degrabă asemănător claselor sociale din arhitectura vechilor state naţiuni.
În cele din urmă, guvernul Tsipras a uimit pe toată lumea. Dar nu pentru amploarea revendicărilor sau pentru organizarea unui referendum, ci pentru felul cum a cedat, punând în aplicare exact măsurile împotriva cărora ridicase întreaga Grecie. Un economist citat cu asiduitate în virtutea celebrităţii sale, Paul Krugman, spunea în iulie 2015 la CNN că nu ar fi crezut ca grecii să afişeze o postură radicală, fară să aibă niciun plan de rezervă.
Prin urmare, unii dintre cei care îl încurajau pe premierul Tsipras îi atribuiau acestuia intenţii pe care nu le avea. Bunăoară, unii păreau încredinţaţi că planul nemărturisit al lui Alexis Tsipras ar fi fost acela de a scoate Grecia din zona euro. S-a dovedit apoi că s-au înşelat cu toţii şi că el nu a acţionat ca un lider guvernamental – în sensul tradiţional al termenului – ci ca un lider de sindicat. Nu întâmplător el însuşi şi susţinătorii săi au subliniat insistent că au primit un mandat popular ferm pe care referendumul din 5 iulie a.c. l-a reconfirmat şi întărit.
E adevărat că şi un guvern naţional are nevoie de un mandat popular, dar un asemenea for mai deţine, teoretic, şi o importantă rezervă de gândire proprie, o rezervă strategică, ca să spunem aşa, manifestând inevitabil un anumit decalaj faţă de gândirea comună. E un mic paradox aici, căci, pe de o parte, democraţiile pretind transparenţă şi dezbatere largă, dar, pe de alta, tot ele cer liderilor o competenţă superioară, prin care ar trebui să înţelegem şi forţa morală de a-şi asuma riscuri.
Alexis Tsipras, în schimb, a fost expresia integrală a gândirii comune şi a mandatului popular primit la alegeri şi la referendum. El nu-şi putea asuma niciun risc, căci nu avea o gândire proprie, nu avea „un proiect de ţară”, cum se mai spune încă la noi (dar nu pentru multă vreme), acţionând, de fapt, asemenea unui lider de sindicat condus de un mandat imperativ. Conform sensibilităţilor recente, Tsipras a întruchipat liderul democratic ideal şi nu este întâmplător că a fost admirat în multe locuri, inclusiv în România. Mulţi şi-ar dori un lider ca Tsipras, s-a spus de atâtea ori, tocmai pentru că el s-a identificat cu poporul. Dar tocmai de aici i s-a tras şi înfrângerea lamentabilă. Căci din clipa în care resursele sale de negociere se epuizaseră, el a rămas complet golit de orice proiect şi de orice idee, acceptând tot ceea ce respinsese iniţial. Din acel moment el a făcut figura liderului de sindicat care trădează, trecând de partea administraţiei. Prin comparaţie cu el, Yanis Varoufakis a rămas rebelul perfect, omul inflexibil şi loial cauzei sale până la capăt, marginalul care preferă iubirea şi respectul companionilor în detrimentul succesului cinic. Întreaga poveste a semănat mai mult cu un episod din istoria stângii revoluţionare, cu radicali şi moderaţi şi, bineînţeles, cu eternii oportunişti.
Pe scurt, Grecia nu a acţionat ca o ţară în sensul pe care acest termen îl mai avea în a doua jumătate a secolului trecut şi poate şi în primul deceniu al acestui secol, ci ca o clasă socială. Ataşamentul grecilor faţă de Europa ar trebui înţeles nu atât ca mesaj „luminat”, „raţional”, ca expresie a păturii culte care ar înţelege exigenţele continentului, ci ca sentiment profund al dependenţei şi al propriei neputinţe economice. Dacă grecii ar mai fi gândit în termeni naţionali, ei n-ar fi putut exclude ieşirea din zona euro şi reconstruirea propriei economii pe alte temeiuri. A fost cu totul surprinzător că abandonarea monedei comune a fost considerată o soluţie validă de economiştii americani sau germani, dar nicio grupare şi niciun lider relevant din Grecia nu au luat-o măcar în considerare. Dimpotrivă, Tsipras şi Varoufakis, liderii democratici „ideali”, au considerat ieşirea din zona euro ca o inadmisibilă alungare din paradis.
Deznodământul revoltei greceşti ne arată că asistăm la o etapă nouă din istoria post-naţională a Europei şi că naţiunile periferice dobândesc un statut mai asemănător claselor sociale din arhitectura vechilor societăţi cuprinse în statele-naţiuni. Este interesant că, înainte de referendum, un înalt prelat grec s-a exprimat în favoarea lui DA, mesajul său fiind preluat cu uimire şi cu satisfacţie în anumite cercuri româneşti. Unii s-au grăbit să anunţe că Biserica Ortodoxă din Grecia este „proeuropeană”, adică „luminată” şi „corect orientată”, deşi mult mai semnificativă a fost tocmai tăcerea Bisericii şi nu participarea ei.
Nu suntem siguri că descifrăm corect înţelesul acestei neutralităţi, dar bănuim că Biserica greacă s-a repliat pe sine, intuind că vor sosi momente în care ea însăşi va fi nevoită să se decupleze de planul naţional cu care s-a identificat atât de puternic. Supravieţuirea ei va depinde de această disociere, care nu va exclude etnicul şi ceea ce ţine de tradiţiile indigene, dar care vor fi asumate regresiv, „dincoace” de ideea de naţiune.
Românii au făcut ei înşişi un pas în această direcţie post-naţională, dar nu prin revoltă împotriva diriguitorilor Europei, ci prin migraţie. Grecii s-au constituit în „sindicat” revendicativ, adoptând în Europa o postură exclusiv socială (spre deosebire de „rebelii” britanici), românii, însă, au plecat cu milioanele în emigraţie, ceea ce revine în cele din urmă la acelaşi lucru, căci ambele conduite înseamnă abandonarea naţiunii ca mod de viaţă. În măsura în care nu doresc sau nu pot să se asimileze, românii din emigraţie reprezintă la rândul lor o avangardă a acestei existenţe post-naţionale, identificându-se sociologic cu o categorie socială.
Citiţi şi:
Destrămarea Uniunii Europene
Discurs al lui Zoe Konstantopoulou în parlamentul elen
yogaesoteric
1 octombrie 2015