Jocurile și jucăriile copilăriei

 

„Să ştii să te joci este un talent extraordinar.” – Ralph Waldo Emerson

de educ. Monica Antoniu
Stănileşti, jud. Vaslui


Jocurile copilăriei sunt purtate în sufletul fiecărui adult. Toţi cei care au trecut de etapa tinereţii îşi amintesc cu nostalgie de jucăriile confecţionate chiar de către fiecare copil: praştii, ,,pişcărice” sau avioane din hârtie, dar şi de jocurile renumite, cum ar fi ţurca sau laptele gros.

Atunci când nu exista internet, telefonie mobilă sau programe prelungite la televizor, părinţii îi învăţau pe copii să-şi confecţioneze singuri jucării, în funcţie de vreme sau de locul în care se aflau şi de posibilităţile pe care le aveau la îndemână.

Dacă era vară îi instruiau în a-şi face din pământ sau din nisip cuptoare, cai din lut, trăsuri din lut, scaune şi alte figuri; dacă era iarnă, se făceau fântâni din ştiuleţi, cai şi animale din hârtie tăiată, „diplă”, un fel de vioară şi arcuş din cocean de porumb; de asemenea păpuşi, mai ales fetele, din cârpe fixate pe un băț, mingi de cârpe sau păr de vacă; „moara de apă”, făcută dintr-o roată cu spiţe, construită din cocean (tulean), pusă pe o osie (axă) suspendată pe două beţe bifurcate, înfipte de o parte şi de cealaltă a apei. Apa bătea în spiţele ei şi-o rotea. Era străbuna morilor de apă şi a complicatelor turbine moderne. Din hârtie copiii îşi făceau avioane, broaște, vapoare în miniatură, zburătoare.

Zburătoarea era foarte periculoasă. Era confecţionată în aşa fel încât avea patru aripi, iar în cap se fixa din partea opusă sensului de zburat (vârfului) un ac cu gămălie. Se arunca şi putea înţepa pe cel vizat, chiar în ochi.

O deosebită plăcere o constituia vuva (vâjâietoarea). Se lua o bucată de şindrilă lungă 30-40 cm, se făcea o gaură cu un cui, la un capăt, se lega o aţă şi se învârtea cu mâna. Făcea un zgomot care i-a dat şi denumirea. Un fel de vâjâitoare, imitând furtuna.

Când prindeau câte un elastic sau o bucată de cameră de bicicletă şi un petec de piele, copiii îşi făceau praştie, cu care încercau să vâneze păsări, prin aruncarea unor pietre mici. Pentru un „şiuerici” se tăia o bucată de circa 12-15 cm lungime şi de circa 1 cm grosime în diametru, dintr-o nuia de salcie.

O altă jucărie era arcul cu săgeți. Dintr-un băţ verde, de obicei de sânger fiind şi mai elastic şi mai tare, de lungime convenabilă, se făcea un arc de cerc, adică se curba şi se lega la capete cu sfoară. Din beţe uşoare de lemn se făceau săgețile, crestate la un cap ca să se adapteze aţei şi cu o bucăţică de sârmă în cap, ca să se înfigă în pământ după ce și-au sfârșit traiectoria prin aer.

Din soc se făcea puşcăvița, fie cu dopuri din câlţi, fie cu apă. Se tăia o bucată dintr-o ramură tânără de soc, de circa 15 cm lungime. Se netezeau capetele cu briceagul. Cu un băţ mai tare se forţa scoaterea măduvei. După aceea se făcea un piston puţin mai scurt decât cilindrul puşcăviţei şi cu mâner. Se făceau ghemotoace de câlţi şi se introduceau în puşcăviţa propriu-zisă. Jocul era cu două dopuri. Cu pistonul se împingea primul dop la capătul opus al puşcăviţei. Se adapta al doilea dop şi împins cu forţă, îl scotea pe primul, prin aerul comprimat, însoţit fiind de o pocnitură.

Titirezul era o altă delectare. Se tăia capătul de jos al unui fus cu circa 3-4 cm din coadă. Se subţia bine coada, până ajungea aproape de grosimea unui chibrit. Printr-o mişcare scurtă de rotaţie, prins fiind ca fusul, între degetul mare şi degetul arătător, după ce i se imprima o rotaţie, se învârtea, cu viteză, în funcţie de forţa imprimată.

O mască se făcea din dovleac. Se lua un dovleac şi se meştereau orbitele, nasul şi gura prin decuparea cojii. Seara masca da o imagine înfricoşătoare, dacă se aprindea o lumânare în interior. Măştile acestea, la care se anexa un costum bizar, formau „brezaia” de la „clacă” la curăţatul porumbului de foile care-l acopereau, sau la focul de la şezătorile de seară, făcut în diferite locuri ale satului, mai ales de băieţi, arată etnologul gorjean Alexandru Doru Şerban, în volumul Cultura ţărănească gorjeană.

Ţurca era jocul atractiv care-i ispitea zilnic pe copii, chiar în timpul muncii lor sau atunci când erau cu vitele la păscut. Se juca în doi sau pe echipe. Erau două părţi: la bătaie şi la purcideală. La bătaie trecea acela care câştiga locul de la goci.

Pentru aceasta se proceda astfel: şefii de echipă sau numai cei doi amici, se postau faţă în faţă şi proprietarul ţurcii prezenta bâta de ţurcă: „O vezi?!” şi începeau să-şi arunce bâta de ţurcă de la unul la altul cu mâna dreaptă, zicând în acelaşi timp în silabe, odată cu aruncătura: „Henichi, benichi, ţurca za, prinde musca n-o lăsa, de-o fi vie, dă-mi-o mie, de-o fi moartă, mânc-o coaptă”. Şi din locul unde era sprijinită bâta, se puneau mâinile fiecăruia pe rând, una peste alta, până la capăt, când putea să fie prinsă numai puţin (doar cu două degete). În acea poziţie era ţinută cu putere să nu-i scape, în timp ce amicul său, cu ţurca avea interes să i-o arunce jos. Dacă nu reuşea, acesta trecea la bătaie şi celălalt la purcideală. Cel de la bătaie punea ţurca (o bucată de lemn de 12 cm lungime şi cu diametrul de 20-30 mm, ascuţită la ambele capete), peste goci (un mic şanţ – gropiţă de 5-8 cm lung şi lat de 2 cm), iar sub ţurcă băga partea ascuţită a bâtei, cam la 2 cm adâncime, care era şi adâncimea gociului, de unde, cu zmucitură arunca ţurca la 15-20 metri distanţă, spre cei de la purcideală. Apoi punea bâta peste goci.

Cel de la purcideală arunca ţurca, cu scopul de a lovi bâta din goci. Dacă o lovea, trecea el la bătaie şi cel de aici la purcideală.
Dacă nu o lovea, atunci cel de la bătaie, lua ţurca şi avea dreptul să o pună odată cu un colţ ridicat pe o piatră. Când aceasta se ridica în sus, el o lovea cu bâta spre a depărta-o cât mai mult în faţă. Se repeta încă de două ori această operaţie. Din locul unde a ajuns, venea înapoi numărând paşii. Se ţinea evidenţa sumei.

La fel procedau şi ceilalţi când veneau la bătaie, unde puteau veni în cazul când loveau bâta, cu ţurca sau în cazul în care cei de la purcideală reuşeau să o prindă din zbor (fără a atinge solul), explică Alexandru Doru Şerban.

Clincea. Clincea era o bâtă care se băga în pământ circa 20 cm, rămânând fixă. Rămâneau la suprafaţa pământului cam 70-80 cm. Pe această bâtă se aşeza clincea, în echilibru, iar cel care era la bătaie şi se afla într-un cerc cu raza de 2 metri, după ce o lovea, o arunca spre cei de la purcideală. În cazul în care ei nu o puteau respinge şi cădea în acel cerc, se schimbau rolurile. În cazul în care o respingeau, se numărau paşii de la locul unde fusese respinsă, până în mijlocul cercului. Învingători erau aceia care aveau suma de paşi mai mare.

Ogoiul. Se marca un teren cu laturile drepte de circa 20 de metri, iar la capete se închidea cu un semicerc, prin zgârierea solului cu un băţ. În interiorul acestui spaţiu intră perechi, băieţi şi fete. Doi, tot pereche, stau la capetele terenului şi pe deasupra celor din teren aruncă o minge de păr cât pumnul, confecţionată simplu din părul ţesălat de la vaci şi boi şi modelată cu apă rece, sau o minge de zdrenţe. La un moment dat caută a lovi pe unul din cei ce se apără, agitându-se în teren.

„Odată lovit, aceasta trece la margine. Lovitura este valabilă pe tot trupul, şi nu se ia în considerare dacă este parată cu palmele”, se precizează în lucrarea Cultura ţărănească gorjeană.

Hoina. Hoina se joacă la fel ca ogoiul, dar fără teren marcat şi fără perechi, ci individual şi fără să te deplasezi din centru ca la ogoi. Apărarea se face doar cu palmele.

Căprița. Se pune unul voluntar, căpriţă. Aceasta se propteşte cu mâinile bine pe genunchi şi se apleacă la orizontală, ţinând capul aplecat în jos, să nu fie lovit. Ceilalţi vin în fugă, proptesc palmele pe spatele lui şi cu viteză îl sar, deschizând picioarele larg, în lături. Unii îl mai ating cu piciorul peste dos.
Căpriţa în lung. Procedeul este acelaşi, numai că se aşează unul în spatele celuilalt şi fiecare la rândul său după ce sare, se depărtează puţin şi se aşează şi el căpriţă, în felul acesta, ultimul sare peste toţi la rând. De obicei se repetă, ca să poată face acea trecere absolut toţi, măcar odată. E distractiv şi creează o atmosferă prietenească, menţiona Alexandru Doru Şerban.

Purcica. La acest joc participau mai mult de cinci persoane, care se aşezau într-un cerc cu raza de 5-6 metri, distanţaţi între ei, cu câte o bâtă în mână, pe mărime, ca să ajungă până la o mică groapă făcută alături, în partea dreaptă. Aici îşi ţine fiecare bâta sa. În mijlocul cercului exista o altă mică groapă în care se află o minge de păr sau de zdrenţe, care se cheamă purcică.

„Porcarul este cel care se află acolo la mijloc şi cu bâta sa mişcă «purcica», spunând că o mână la vânzare. În fond este viclean şi caută să o bage în gociul pe care l-ar găsi gol, deci fără bâta unuia vârâtă în el. Cei de pe cerc au tot interesul de a nu-l lăsa să-şi «vândă» purcica, şi la momente potrivite i-o lovesc şi-l obligă să fugă după ea. Dar şi acesta este atent şi când prinde un goci gol îşi introduce bâta acolo, făcând pe cel neatent să preia purcica s-o vândă. Jocul continuă cu mult haz pe seama purcarului”, se specifică în cartea Cultura ţărănească gorjeană.

Pituluşul. Pituluşul este cel mai comun joc şi cu cea mai mare răspândire. Se adună un grup de băieţi şi fete. De obicei, se rosteşte o formulă, iar cel la care a căzut ultima rimă iese alături, bun pentru a se ascunde. Ultimul care nu are parte de acea rimă este cel ce „se face”. Adică este cel ce îşi ascunde ochii sub palme şi se propteşte de un pom sau de un gard şi numără cum s-a convenit, timp în care toţi ceilalţi se ascund pe unde pot. Când el a spus „gata, cine nu e gata, îl iau cu lopata”, ia mâinile de la ochi şi se uită să-i găsească. Pe care îl vede, fuge repede la locul unde „s-a făcut”, scuipă pe gard sau pom şi-i strigă tare numele. Dacă însă unul mai dibaci reuşeşte să vină pe la spate şi nu-l observă atingându-l cu mâna undeva pe trup, din locul acela îl va duce în spinare la locul unde „se face”. Cel care „se face” are grijă ca să nu-l prindă nimeni şi să-i strige pe aceia pe care i-a văzut. Cei care s-au ascuns este necesar să vină la acel loc să scuipe, căci dacă nu reuşesc să o facă, primul dintre cei strigaţi e obligat „să se facă”.

Lapte gros este un joc numai de băieţi. Se joacă de două echipe din câte patru persoane. ,,Se convenea între şefii de grup care să fie «saltea» prima dată. Urma apoi a se rândui. Cei care constituiau «salteaua», patru la număr, se aplecau la 90 grade, faţă în faţă câte doi, în cruce. Se apucau strâns de picioare unul de celălalt, pe sub genunchi, să aibă stabilitate. Se băga capul strâns în jos şi se începea jocul. Adică ceilalţi patru veneau pe rând, se propteau de spatele primului, se dădeau peste cap în aer şi aterizau pe spatele celuilalt (perechea din «saltea»), de unde sărea automat jos. Cel pe care se ateriza, striga: «lapte gros»”, scrie Alexandru Doru Şerban.

Bâza se juca numai de băieţi. Unul se punea voluntar „bâză”. Acesta îşi punea mâna dreaptă la subţioara manei stângi, cu palma deschisă în afară. Mâna strângă era ridicată în faţă lângă ochi spre a nu vedea ce se petrece. Se închideau ochii şi doi îl ţineau contra, în timp ce unul lovea puternic cu palma sa, peste a lui. El fiindcă nu vedea, era necesar să ghicească cine a fost, în timp ce amicii lui, toţi, cu două degete pe lângă faţa acestuia, îl derutau. Dacă nu ghicea cine a dat, mai stătea, iar dacă ghicea era înlocuit de cel ghicit.

Hoții şi vardiştii. Grupul de jucători se împarte în două: hoţi şi jandarmi. Hoţii se ascund şi jandarmii îi caută. Jandarmii au puşti şi pistoale. Când îi văd, îi somează să stea. Pe cel care nu stă, îl „împuşcă” ţipând cât îl ţine gura: ,,poc, poc!”. Cei care răspund la somaţie ridică mâinile şi se lasă arestaţi. Sunt legaţi cu mâinile la spate şi duşi la închisoare. Uneori, unii hoţi mai şi „evadează”, dar sunt prinşi şi băgaţi în închisoare, până isprăvesc pedeapsa. Legarea cu mâinile la spate se face cu o sforicică cu două beţişoare legate la capete.

Iepurii şi vânătorii. Acest joc este asemănător cu hoţii şi vardiștii, numai că aici vânătorii au şi câte un copoi, care este un amic bun de fugă. Acesta aleargă după „iepuri” schelălăind sau lătrând ca un copoi şi aceştia fug în bătaia puştii vânătorului, care îi împuşcă cu zgomot, întinzând un băţ înainte şi strigând „poc, poc!”, cât îl ţine gura.


Citiți și:

Starea arhetipală de copil

SAUCHA – puritatea

Jocurile de noroc şi jocurile electronice îi fac pe unii să-şi piardă minţile

 

yogaesoteric
14 mai 2019

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More