Jurnaliştii ignoră precedentul războiului din Vietnam

Directorul revistei Harper, John MacArthur, îi demască pe reporterii obedienţi autorităţilor (3)

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

Citiţi aici primele două părţi ale interviului cu John MacArthur:

Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane

Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiului din Irak



Kristina Borjesson:
Care a fost firul logic care a condus războiul din Irak?

John MacArthur: Nu există fir logic. Cum v-am spus deja, era o strategie politică pentru a asigura realegerea lui Bush. Ştiau că le va fi greu să îl prindă pe Ossama Bin Laden. Pentru a păcăli mulţimea, trebuiau astfel să lase impresia că se consacrau cu seriozitate luptei împotriva terorismului. Irakul era o ţintă uşoară, şi în plus, era în concordanţă cu interesul lor pentru petrol, cu dorinţa de a-l înlătura pe Saddam Hussein şi cu iluziile lor de a instaura democraţia într-o ţară care nu avea nevoie de asta atât de mult. Iată-i aşadar plecând urechea la ceea ce prietenii lor din Congresul Naţional Irakian le repetau cu obstinaţie: ,,Va fi uşor, genial, de altfel îl avem pe Chalabi în mânecă.” (Ahmad Chalabi, liderul Congresului Naţional Irakian, a fost candidatul favorit al Pentagonului la conducerea Irakului, însă a căzut în dizgraţie în urma unor acuzaţii de spionaj în favoarea Iranului.) La acea vreme era omul momentului şi poporul american îl adora, din cauză că Saddam era personajul negativ din poveste. Despre Saddam ştiau cu toţii că era un tip murdar, că nimeni nu l-ar fi plâns şi asta a generat un val de entuziasm patriotic până la alegerile din 2004.

Ignoranţa poporului şi administraţiei americane

Era un raţionament stupid, evident, pentru că nu s-a luat niciodată în considerare şi ceea ce îşi doreau irakieni. Nu aveau cunoştinţe despre cultura arabă şi nici despre cea musulmană ortodoxă sau despre şiiţi. Nu ştiau nici măcar că există o diferenţă între cele două. Majoritatea americanilor ignorau faptul că irakienii nu sunt arabi. Din punctul lor de vedere considerau că este vorba despre una şi aceeaşi naţiune. Ţara noastră este foarte ignorantă la acest nivel.

Iar această ignoranţă se regăseşte până la cele mai de sus niveluri ale administraţiei. Îşi închipuie că pot face chiar tot ce li se năzare şi se înşeală amarnic. Nu vreau să spun că nu ar exista şi alte motive, ca de exemplu banii, petrolul sau alianţa cu Israelul, chiar dacă Irakul şi Israelul se găsesc în situaţii total diferite. Acestea sunt doar idei generale. Mai sunt apoi şi subcategoriile, dar eu nu cred că au ţintit atât de departe. Adevăratul motiv a fost acela de a se asigura realegerea lui George Bush.

Pentru a se evita obţinerea unui efect contrar faţă de ceea ce şi-au propus, au apelat la publicitate, la specialiştii în relaţii publice. Sunt convinşi că dacă publicitatea şi comunicaţiile îşi fac treaba cum trebuie, atunci pot vinde orice. Şi au dreptate până la un anumit punct, dar adevărul iese întotdeauna la iveală. Adevărul este cel ce are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte relaţiile publice şi spoturile publicitare. Acesta nu poate fi ignorat la nesfârşit. Până când se vor mai prezenta în reluare imaginile cu dărâmarea statuii lui Saddam Hussein, fără a se arăta cum stau lucrurile în realitate? Când se va afla faptul că adevăraţilor arabi, adevăraţilor irakieni nu li se dă şansa să îşi exprime dezaprobarea referitor la venirea americanilor? Sau o să începem să ne omorâm unii pe alţii?

Victimele aroganţei protestante şi a orgoliului

Kristina Borjesson: Vreţi să spuneţi că suntem victimele propriului nostru provincialism şi că nu se întrevăd şanse de a ieşi din asta?
 
John MacArthur: Aş spune mai degrabă că suntem victimele aroganţei protestante, calviniste, dublată de un orgoliu extraordinar şi o supraestimare de sine. Graham Green descrie asta foarte bine în cartea sa Un american bien tranquille. El spune referitor la americani: ,,Inocenţa este precum un lepros mut, surd care rătăceşte prin lume, fără a avea intenţia de a face vreun rău.” Iată ce suntem!

Străbatem întreaga lume masacrând mii de oameni, ne trimitem proprii copii la moarte minunându-ne: ,,Dar de ce nu ne vor? Doar suntem aici pentru a face bine! Vrem să ajutăm întreaga lume!” Aceasta este o idee fundamental protestantă: ,,Iată, nu suntem răi, suntem doar inocenţi, suntem aici pentru că vrem să anihilăm răul de pe Pământ, nu înţelegem de ce nu suntem doriţi.” Cred că unii soldaţi americani sunt sincer şocaţi de faptul că irakienii nu îi vor în Irak.


Kristina Borjesson:
Cum aţi crea o mass-media care să reprezinte puterea pe care această ţară o deţine în lume?

John MacArthur: Ca să faci ce vrei, trebuie să fii patronul unui organ de presă, ca în cazul meu, de exemplu. Eu le cer directorilor de redacţie să le explice celor pe care îi angajăm că nu publicăm articole care se mulţumesc cu ,,regurgitări oficiale”. Dacă nu puneţi întrebări, dacă nu scoateţi la iveală adevărurile născocite din versiunea oficială, dacă nu ne povestiţi, nouă şi cititorilor noştri tot ceea ce descoperiţi, articolul dumneavoastră nu va fi publicat în Harper Magazine. Este simplu. Şi puteţi să mă credeţi, sunt jurnalişti talentaţi cărora le place ceea ce fac. E drept, sunt mai puţini decât înainte, pentru că cei în vârstă nu mai reprezintă un exemplu, dar sunt mulţi tineri care vor să facă treabă bună, am întâlnit mulţi. Însă este o meserie prost plătită. Cu ceea ce pot eu să le ofer nu pot să întreţin prea mult timp un liber profesionist, mai ales dacă are familie.

Punctul de vedere oficial oferă un trai confortabil

Lucrând în schimb pentru CBS, New York Times sau Washington Post ei pot câştiga decent, pot să îşi ofere chiar un trai confortabil. Însă proprietarii acestor publicaţii, cei care conduc aceste organizaţii, nu au aceleaşi pretenţii ca şi mine. Ei le cer salariaţilor să o ia uşor, să verifice informaţiile furnizate de autorităţi, să se asigure înainte de toate că punctul de vedere oficial este făcut cunoscut în mod conştiincios.

Iată ce răspunsuri am primit atunci când am intervievat-o pe Katharine Graham, eroina din Watergate, cea care se zice că l-a înfruntat pe Nixon. (Katharine Graham (1917-2001) a fost una dintre cele mai influente personalităţi feminine din peisajul mediatic american. Sub îndrumarea sa, Bob Woodward şi Carl Bernstein au condus ancheta asupra celebrului scandal Watergate, în urma căruia preşedintele Nixon a fost constrâns să demisioneze.)

– ,,De ce nu v-aţi opus sistemului de cenzură din timpul războiului din Golf”, am întrebat-o. „De ce nu aţi protestat? Sunteţi celebră. Dumneavoastră şi Ben Bradlee personificaţi primul amendament. Aveţi ultimul cuvânt în ceea ce priveşte libertatea presei.” (Ben Bradlee a fost redactor şef al publicaţiei Washington Post sub conducerea Katharinei Graham.)
– „Trebuie să mărturisesc că nu a fost una dintre preocupările mele majore”, mi-a răspuns ea. „Ar fi trebuit să fiu mai atentă, dar nu m-am gândit.”
A adăugat că ar trebui să fiu îngăduitor cu militarii, subliniind că preocuparea lor în ceea ce priveşte securitatea era perfect legitimă.
– ,,Şi Ben Bradlee?” am întrebat-o
– ,,Ştiţi, Ben se ocupa mai mult de cazurile speciale decât de probleme legate de primul amendament.”
Apoi a încercat să o dreagă. Dar bineînţeles că am publicat ceea ce a spus.
 
Partidul republican este cel ce poate să-l schimbe pe Bush


Kristina Borjesson:
Credeţi că s-a schimbat ceva după Watergate, după 2001, când a murit Katharina Graham?

John MacArthur: Da, s-a schimbat. Sau, mai degrabă, cred că s-a revenit la situaţia de dinainte. Trebuie să ne amintim că în 1973 lucrurile stăteau mult mai rău decât azi. La acea vreme deja pierdusem aproape 60 de mii de oameni şi fuseseră omorâţi un milion de vietnamezi. Am asistat la lupte interrasiale, care au distrus o treime din oraşele noastre. Iar scandalul Watergate nu a semănat cu nimic din ceea ce cunoscusem până atunci. Corupţia era enormă, chiar şi în spatele a ceea ce am numit Watergate. În realitate, procedura de punere sub acuzare a lui Nixon a fost lovitura de graţie adusă războiului din Vietnam. Nu scandalul în sine a fost raţionamentul acuzării lui Nixon, ci acumularea problemelor din timpul mandatului acestuia. Situaţia era prea gravă, chiar şi pentru stabilimentul american. Trebuia să i se pună capăt. Azi, dacă există cea mai mică speranţă de a ieşi din această situaţie cu Irakul, atunci cel ce va da tonul va fi partidul republican, nu partidul democrat şi nici presa. Trebuie să aşteptăm până când conservatorii din acest partid vor spune: ,,Gata! S-a ajuns prea departe. Este timpul să îl înlocuim pe Bush!”
 
Kristina Borjesson: Aţi afirmat în cartea dumneavoastră că războiul din Vietnam a fost ultima ocazie pe care presa a avut-o pentru a-şi face bine treaba.

John MacArthur: Aşa este. Aceasta se explică prin faptul că reporterii se limitau la a fi în acord cu opinia publică. Jurnaliştii nu au spirit independent. Nu le place să fie contra curentului opiniei publice. Dacă majoritatea populaţiei se exprimă împotriva războiului ei urmează vox populi. La vremea războiului din Vietnam, presa nu şi-a făcut treaba bine decât spre sfârşit, când opinia publică americană s-a pronunţat împotriva războiului. Asta a permis jurnaliştilor celebri sau celor ca Walter Cronkite, prezentator la CBS, să se comporte decent. Seymor Hersh, jurnalist independent, a fost primul care a vorbit despre masacrul de la My Lai (În 16 martie 1968, în partea de sud a Vietnamului, la My Lai, soldaţii americani au asasinat cinci sute de bărbaţi, femei şi copii neînarmaţi. Operaţiunea, sub comanda locotenentului William Calley, a avut loc în prezenţa fotografului militar Ronald Haeberle, care a fotografiat cadavrele). Hersh a demascat acţiunile armatei americane mulţumită lui Ron Ridenhour, un soldat curajos care a trimis numeroase scrisori Congresului. Seymour Hersh a afirmat atunci când a primit premiul Pulitzer, că acest premiu i se cuvine lui.

BBC, mai bun decât televiziunile americane

Dar informaţiile trebuiau să treacă printr-un canal independent cum era Seymor Hersh, chiar dacă la vremea aceea presa făcea treabă mai bună decât în ziua de azi. Încă mai activează reporteri care au lucrat pe vremea războiului din Vietnam. Bob Simon este, de exemplu, gazdă a emisiunii ,,60 minutes”. Împreună cu el am realizat în decembrie 2002 un reportaj intitulat ,,Cum a fost vândut Statelor Unite războiul din Vietnam”. Este un reporter adevărat tipul acesta. Nu crede un cuvânt din ceea ce spune administraţia. El verifică întotdeauna ceea ce spun ,,oficialii”. În ziua de azi majoritatea reporterilor gândesc: ,,Dacă administraţia spune, dacă aflu de la unul din informatorii bine plasaţi, atunci aşa este. În orice caz trebuie să prezint ceea ce spun ei ca şi cum ar fi adevărat.”

Nu prea ştiu cum am putea schimba această mentalitate. Eu unul nu pot decât să critic şi să îmi ofer propriul exemplu în calitate de patron de presă, pentru că ştiu că proprietarii sunt cei care deţin puterea de decizie. Mai demult aş fi pledat pentru ca organele de presă să facă parte din sectorul privat, pentru că presa de stat îmi părea prin definiţie sortită eşecului. Astăzi nu mai sunt aşa de sigur, pentru că, în comparaţie cu BBC, noi suntem într-adevăr mult mai puţin profesionişti. BBC-ul nu a dat dovadă de genialitate la vremea războiului, dar în orice caz, reportajele sale sunt mai bune decât cele ale televiziunilor americane. Greg Dyke, fostul director general de la BBC, a acuzat canalele de televiziune americane de a fi absurd de limitate. Andrew Gilligan, reporter la BBC, a realizat un reportaj despre cum guvernul britanic a modificat documentele despre capacitatea nucleară a Irakului, pentru a justifica intrarea în război. Iată un canal de televiziune de stat unde informaţiile se verifică mai bine decât la orice post privat din Statele Unite. Am tot respectul pentru CBS pentru că a difuzat în cele din urmă reportajul despre Abu Ghraib (închisoarea unde soldaţii americani au torturat deţinuţi irakieni până la moarte), dar trebuie ştiut că au plătit un sac de bani pentru el. Şi asta mulţumită unui anume soldat Joe Darby care s-a plâns superiorilor.

Astfel această poveste a ajuns cunoscută, după ce cineva a trimis fotografiile cu deţinuţii torturaţi la postul CBS. Ideea este că acest canal de televiziune nu urmărea să ascundă adevărata faţă a războiului. Chiar dacă istoria despre Abu Ghraib este monstruoasă, a fost uşor de raportat. Prea uşor. A fost suficient ca pozele să fie difuzate din nou şi din nou, până la dezgust. În tot acest timp, femei şi copii mureau în Fallujah şi Karbala pentru că erau prinşi între două focuri şi nimeni nu spunea nimic. Despre acest lucru nu s-a vorbit.

Presa a susţinut războiul

Kristina Borjesson: Vreţi să spuneţi că presa a făcut treabă bună la vremea războiului din Vietnam şi afirmaţi că nu a fost contra opiniei publice.

John MacArthur: Ar fi fals să afirmăm că presa s-a opus războiului din Vietnam, sau măcar că ar fi fost sceptică. Toţi cei care erau la acea vreme vă pot confirma. Neil Sheehan, David Halberstam, Peter Arnett, Morley Safer, toţi reporterii faimoşi ai acelor vremuri erau pentru arme. Susţineau cu toţii punctul de vedere al Statelor Unite şi acceptau justificările lor. Nu şi-au schimbat opinia decât atunci când au văzut cât de nebunesc, sângeros şi fără sens era acel război. Şi de asemenea, atunci când lucrurile au luat o altă turnură, la sfârşitul anului 1967, datorită amplorii pe care o luase mişcarea antirăzboi şi datorită lui Eugene McCarthy (deputat democrat în Minnesota între 1949-1959 şi senator între 1959-1971. A fost un adversar de temut al politicii lui Lyndon Johnson în Vietnam). Ziariştii au deveni mai buni pentru că erau conştienţi că dacă îşi făceau treaba cum trebuie îşi asumau mai puţine riscuri.

Reporteri în Vietnam

În plus, în 1966, Martha Gellhorn, cea de-a treia soţie a lui Hemingway, la rândul ei scriitoare şi ziaristă cunoscută, a mers în Vietnam pentru a realiza un reportaj despre campania de bombardamente şi s-a întors cu câteva povestiri şoc. Ca liber profesionistă, ea şi-a spus: ,,Doar sunt Martha Gellhorn, aş putea să îmi vând articolele publicaţiei Life sau oricărui alt cotidian de renume.” Dar nimeni nu le-a vrut, în afară de mai puţin cunoscutul St Louis Post Dispatch. Şi asta se petrecea în 1966! Toată lumea ştia, de altfel, că se spunea adevărul: armata americană bombarda fără discernământ, acoperea întreaga ţară, de la sud la nord, cu un covor de bombe şi erau omorâţi mii de civili, toţi cei pe care îi găseau în calea lor.

În decembrie 1966, Harrison Salisbury este trimisul special al ziarului New York Times la Hanoi. În acel moment poziţia administraţiei Johnson era următoarea: „Bombardamentele americane nu omoară civili. Sunt bombardamente de precizie, nu atacăm decât puncte strategice, poduri, rezerve de muniţie, aeroporturi etc. Până acum nu a fost ucis niciun civil.”
În ziua de Crăciun a anului 1966, Salisbury se plimbă prin Hanoi şi întâlneşte o persoană care îi spune: ,,Au fost omorâţi şi civili. Bombele destinate podului de peste râul Roşu au greşit ţinta şi au nimerit un cartier populat, omorând astfel cinci persoane.” Reporterul menţionează acest martor în paragraful patru sau cinci al articolului său, articol în care povesteşte cu nonşalanţă despre vizita sa la Hanoi şi iată cum îi cade cerul în cap! Este acuzat de a fi comunist, poreclit ,,Hanoi Harrison Salisbury”, iar guvernul îl atacă cu o violenţă (verbală) inimaginabilă. În 1967, premiul Pulitzer i-a fost fluturat pe sub nas, chiar dacă îl merita din plin. Nu ar fi exagerat să spunem că mişcarea pacifistă a luat amploare ca urmare a articolului lui Harrison Salisbury despre cei cinci civili ucişi la Hanoi, în decembrie 1966. Era prima oară când Johnson era prins în flagrant delict. Administraţia a afirmat fără echivoc că nu fuseseră ucişi civili şi iată că se demonstra acum că nu fusese decât o minciună. Cinci morţi faţă de mii cum se afirmase, nu era mare lucru. Însă guvernul minţise. Am considerat că era o chestiune destul de interesantă şi m-am decis să verific singur printr-o călătorie în Vietnam în 1994, pentru că îmi puneam problema: ,,Dacă totuşi se înşelase?”

„Jupuiţi” pentru că îşi fac treaba cum trebuie

Voiam să fiu absolut sigur că Salisbury înţelesese corect, pentru că este vorba despre un moment cheie din istoria presei americane. Îmi spuneam chiar că aceasta fusese una din faptele lui măreţe, mai ales pentru New York Times, care de atunci a pierdut foarte mult din autoritatea sa morală. Aşadar am găsit acel cartier, precum şi bărbatul a cărui casă fusese distrusă şi a cărui soţie însărcinată fusese ucisă. Am verificat totul. Comuniştii puseseră o placă comemorativă pe peretele casei drept compensaţie. Nu i s-au dat însă niciodată bani. Ca să-şi reconstruiască locuinţa a trebuit să ceară ajutorul fratelui său care se stabilise la Londra şi care avea un restaurant. Însă totul fusese adevărat. Salisbury nu greşise nimic, indiferent că nu fusese recompensat pentru asta. Ba din contră, fusese penalizat.

Daţi-mi voie să vă dau un ultim exemplu. Jon Alpert lucra ca liber profesionist pentru NBC. La vremea primului război din Golf, acesta a mers în Irak alături de Ramsey Clark, fost ministru de Justiţie sub conducerea preşedintelui Lyndon Johnson şi a surprins câteva imagini ale victimelor civile ale bombardamentului. La întoarcerea sa în Statele Unite, NBC a refuzat să îi difuzeze reportajul pe motivul că plecase cu Ramsey Clark. A fost acuzat de propagandă pro-irakiană, pro Saddam Hussein. Dar nu mă surprinde deloc să văd cum un ziarist este ,,jupuit” de către colegi şi  instituţie atunci când îşi face treaba cum trebuie.

La rândul ei, cartea pe care am publicat-o despre cenzura şi propaganda din primul război din Golf, în 1991, a făcut furori în presa generalistă. Am fost invitat la emisiunea ,,60 minutes”, iar New York Times mi-a consacrat ediţia din acea zi. După părerea dumneavoastră, câte şcoli de jurnalistică credeţi că m-au invitat să le vorbesc studenţilor? Niciuna. Singurele care m-au invitat au fost Academia Militară din West Point, pentru ora de engleză şi Facultatea de Relaţii Publice din Fort Benjamin Harrison din Indiana.

Şi-au vândut sufletul diavolului?


Kristina Borjesson:
Aşadar mai marii jurnalismului şi-au vândut sufletul diavolului? Ce s-a ales de Bob Woodward de exemplu?

John MacArthur: Da, Woodward şi-a vândut sufletul. În prezent serveşte ca reşou oficial pentru deciziile celor mai înalte instanţe. În cartea sa, Bush intră în război, este foarte linguşitor la adresa guvernului. Cu siguranţă a încheiat un contract cu aceştia: ,,Îmi asiguraţi accesul la darea de seamă a Consiliului naţional al securităţii, iar eu, în schimb, prezint administraţia într-o lumină favorabilă în lunile ce vor preceda dezastrul de la 11 septembrie.”
Înfăţişându-l pe Bush ca fiind un om hotărât, un om al Statului care ştie ce face, a avut acces la procesele verbale ale Consiliului naţional de securitate. Acesta este comerţ şi nu jurnalism.

În ultima sa ,,operă” s-a mulţumit să transcrie informaţiile furnizate de Colin Powell. Powell este un foarte prost actor, un ipocrit şi un mincinos. Vă amintiţi de My Lai? El a fost unul dintre ofiţerii care au condus ancheta asupra conduitei diviziei americane şi s-a ,,asigurat” că nu va găsi nimic. Puteţi citi în Le Figaro, care a publicat un articol foarte bun despre asta. Acest gen de articole nu le veţi regăsi prea des în ziarele americane.

După ce a minţit Consiliul de securitate al ONU despre interesele stăpânilor săi de la Casa Albă, iată cum îşi frânge mâinile: ,,Vai, sunt de-a dreptul scandalizat să văd că ne-au minţit! Chalabi a fost cel care ne-a minţit. Am fost dezinformaţi.” Este absurd! Şi apoi imediat se foloseşte de Bob Woodward pentru a o lua de la capăt… Este o idioţenie a-l numi secretar de Stat la Ministerul Apărării. Este la fel de compromis ca şi ceilalţi. Însă el este sursa principală a lui Bob Woodward pentru Plan d’attaque unde încearcă să ne convingă că nu a fost de faţă atunci când au fost luate deciziile. A făcut la fel şi după primul război din Golf. Şi atunci Woodward i-a făcut acelaşi serviciu.

În cartea Plan d’attaque, Powell, afirmă că el nu a fost niciodată susţinătorul războiului, însă a considerat că trebuia să se comporte ca un soldat. Aceasta a avut efectul unei bombe.

,,Dar dacă aţi fi putut publica asta în ziua în care aţi aflat, ar fi avut un impact considerabil, echivalentul reportajelor dumneavoastră despre Watergate. Orice element nou antrena noi revelaţii”, i-a spus Bob Edwards, de la National Public Radio (reţeaua de posturi de radio publice din Statele Unite), care a avut bunul simţ de a-l interoga pe Woodward despre acest subiect.

Este evident că a încheiat un acord cu Powell şi că i-a promis acestuia să tacă până la sfârşitul războiului. ,,Răspundeţi întrebărilor pe care vi le pun, îmi povestiţi lucrurile spumoase, iar eu le voi ţine pentru mine până la sfârşitul războiului pentru a nu vă face niciun rău.”Aşa se petrec lucrurile în presă.

Reprezentanţi demni ai jurnalismului

Kristina Borjesson: Iar despre David Halberstam? Ce părere aveţi despre el?


John MacArthur:
Se exagerează atunci când se spune că a fost foarte critic vizavi de Vietnam. Informaţiile lui proveneau de la oficialii CIA şi de la colonelul John Paul Vann, care pe scurt, spuneau că dezaprobă maniera în care era condus acest război. Ei nu spuneau însă că acest război era o greşeală sau că nu putea fi câştigat, ci că: ,,Armata vietnameză refuză să se lupte. Refuză să iasă noaptea. Dacă vrem să prevalăm comuniştilor, trebuie să ne pictăm feţele şi să luptăm pe timp de noapte ca ei. Dacă nu ne măsurăm cu Viet-cong mano a mano, dacă nu luptăm ca ei, nu avem nici o şansă să câştigăm. Ceea ce vreau să spun este că armata vietnameză nu este la înălţime.”

Este esenţial ce a spus Halberstam. Informatorii lui încercau să transmită un mesaj? Doreau o mai mare implicare americană în Vietnam? Indiferent despre ce a fost vorba, ei nu spuneau decât adevărul. Armata sud-vietnameză refuza să lupte. Soldaţilor le era teamă. Nu ascultau ordinele superiorilor pe care îi ştiau corupţi. Le repugna ideea de a lupta împotriva altor vietnamezi. Toate acestea sunt adevărate, iar Halberstam şi New York Times se pot felicita pentru că le-au făcut publice. Dar mi se pare exagerat să îl considerăm pe Halberstam un critic înrăit al războiului. Mai degrabă a contribuit la această infamie, din moment ce administraţia a luat în considerare remarcile lui şi a trimis încă cinci sute de mii de soldaţi americani pentru a face treaba sud-vietnamezilor.

Referitor la Irak, întrebarea este următoarea: Se va petrece la fel? Va fi vorba de un asalt sau de retragere? Habar nu am.

Kristina Borjesson: Mai există în ziua de azi reprezentanţi demni ai jurnalismului?

John MacArthur: Seymour Hersh rămâne un om remarcabil. Dar în afară de el, îmi e greu să citez alte nume. Bob Simon îşi face treaba în mod onorabil la televiziune. La fel şi unii producători ai emisiunii ,,60 minutes”. Mai sunt apoi câţiva comentatori care fac şi ei tot ce pot, cum e Paul Krugman (de profesie economist, cronicar pentru New York Times), dar pe aceştia nu îi putem numi reporteri. Krugman nu este ziarist, ci economist. Bob Herbert face tot ce poate la New York Times. Barton Gellman de la Washington Post este un reporter  foarte bun. Eu cred că acesta din urmă era la curent cu complotul din perioada ce a precedat războiul, dar ca şi Walter Pincus, a înţeles că la Wasington Post nu se putea face mare lucru.

Minciunile despre războiul din Vietnam

Dacă mă port cum mă port, asta este din cauza războiului din Vietnam. Revenim mereu la acest episod. Când ne vom maturiza şi vom înţelege că guvernul a minţit, că a încurcat pistele, că a fost în stare să sacrifice vieţi fără niciun motiv, vom deveni mult mai sceptici decât cei care nu au cunoscut această atmosferă. Ceea ce eu consider că este uimitor este că au reuşit să ţină închisă gura celor care ştiau despre asta şi care au fost promovaţi sau au devenit reporteri la acea vreme. Mai rămâne Hersh, sau corespondentul de la CBS, Morley Safer, dar acesta nu face mare lucru. Prea puţini reporteri din acea vreme mai practică azi jurnalismul.

Cu câteva zile în urmă glumeam împreună cu un deputat din Oklahoma. Pentru dumnealui punctul de referinţă este Liban în 1983 şi nu Saigon în 1975. Acesta susţine că nu mai putem abandona Irakul pentru că a fost o greşeală că trupele s-au retras din Liban când au fost aruncate în aer barăcile Marinei militare. După părerea lui a fost ca şi cum s-a dat undă verde teroriştilor. Este aşadar o problemă de generaţie. Eu nu doream să merg în Vietnam. Şi nu doream nici ca fratele meu să meargă, nici el şi nici nimeni altcineva, pentru că eram conştient că era vorba de o minciună. Mulţi dintre noi am devenit jurnalişti pentru că am simţit o responsabilitate aparte: aceea de a nu mai accepta vreodată genul de minciuni care ne-au fost servite la vremea războiului din Vietnam.

Scopul nostru este de a ridica lumea în picioare


Kristina Borjesson:
Mi-au rămas în minte câteva lucruri de pe vremea când lucram pentru marile posturi de televiziune. Primul dintre ele este că producătorii au un contract intermitent: aşa că nu sunt dispuşi să publice articole care ar putea să le aducă vreun prejudiciu financiar sau ar întărâta comanditarul, fie el guvernamental sau privat. Apoi munca de cercetare costă scump şi ia mult timp. În vreme ce vă faceţi treaba de unul singur în biroul dumneavoastră, ceilalţi se întreabă cu ce vă ocupaţi de cheltuiţi atâţia bani şi vă ia aşa mult timp. Suntem astfel supuşi la tot felul de presiuni care nu au nimic de a face cu jurnalismul. O mulţime de subiecte incitante nu au fost abordate pentru că ar fi putut să le pună cariera în pericol sau poate chiar slujba. Ştiţi cum e, dacă te-ai fript cu ciorbă sufli şi în iaurt.

John MacArthur: Aşa este.

Kristina Borjesson: Nu cunosc presa scrisă dar îmi imaginez că lucrurile se petrec la fel.

John MacArthur: În cazul presei scrise sunt puşi în joc mai puţini bani.

Kristina Borjesson: Dar presiunea este aceeaşi: cu toţii vor să îşi pună la adăpost ziarul.

John MacArthur: Astfel recurg la autocenzură. Sau ignoră toate acele subiecte care prezintă riscuri.

Kristina Borjesson: Aşa este. Şi când întâlnim astfel de obstacole trebuie să ne punem următoarea întrebare: ,,Merită să sar calul, să risc să mă dea afară?” Dacă nu, o să ajungem să ne autocenzurăm în mod automat. Iar în acest caz ne mai putem numi oare un adevărat jurnalist?

John MacArthur: Nu întotdeauna lucrurile sunt atât de radicale. La vremea când lucram pentru publicaţii de renume, îmi spuneam că trebuie să fie lucruri mai importante de apărat. Înghiţeam pastila şi îmi spuneam: ,,Data viitoare. Acum nu merită să îmi risc cariera pentru aşa ceva.” Dar trebuie să recunosc că, chiar şi atunci când înghiţeam afronturi în tăcere, reuşeam să public un articol. Mă asiguram că o să reuşesc, indiferent pe ce cale. Trebuie să fii activ în această meserie. Este ceea ce mă atrage cel mai mult în meseria de jurnalist.

Scopul nostru este de a ridica lumea în picioare. Asta vrem: să provocăm reacţii în masă, să se strige de sus, ataşaţii de presă să vă hărţuiască la telefon, oamenii politici să vă reclame şi să vă atace. La ce am putea să visăm mai mult? Nu înţeleg de ce ceilalţi nu au acelaşi curaj, pentru că, în  ceea ce mă priveşte, este exact ceea ce caut.
 

Citiţi şi:

Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele

Sfârşitul programat al democraţiei

 

yogaesoteric
martie 2008

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More