Kissinger în China – O vizită surprinzătoare

La venerabila vârstă de 100 de ani, Kissinger a făcut o călătorie de peste 14 ore pentru a ajunge în China. Călătoria este o veritabilă provocare nu doar logistică, ci şi medicală, omul având nevoie de condiţii speciale.

Aparent Kissinger a mers acolo ca persoană privată, dar a fost primit la cel mai înalt nivel. Asta după ce, pentru ca Blinken să fie primit de Xi, s-a ploconit întreaga diplomaţie americană. După ce Janet Yellen a avut o vizită penibilă şi, mai ales, după ce lui Lloyd Austin i-a fost refuzată întâlnirea chiar şi de către omologul său chinez. Cum SUA au pretenţia aplicării unor sancţiuni „mortale” Chinei, n-are cum să nu fie de bănuit cerbicia cu care oficialii americani cerşesc întâlniri cu oficialii chinezi. Dar, mai ales, e de remarcat modul în care reprezentanţii Imperiului Celest îi cam trimit la plimbare, considerându-i irelevanţi.

În aceste condiţii, „persoana particulară” Henry Kissinger este primită pe covorul roşu, i se acordă întâlniri la cel mai înalt nivel şi, în mare, are parte de onorurile pe care nici măcar Biden nu le-ar avea în ipoteza puţin probabilă a unei vizite în China. Care-i totuşi misterul?

În primul rând, este necesar să înţelegem că e o disperare a SUA care efectiv nu mai găseşte o soluţie pentru deschiderea unor canale de comunicaţie. Vizita lui Kissinger a fost plătită regeşte de câteva companii care au asigurat nu doar întreaga logistică, dar au mai şi suportat un comision baban, demn de efortul lui Kissinger. Chinezii ştiau absolut toate aceste amănunte, inclusiv motivele pentru care Kissinger vine în China. Cu toate acestea l-au primit fastuos, dând un semnal interesant.

Priviţi imaginea ataşată articolului. Ce vedeţi? Un bătrânel neputincios, susţinut de un chinez, asta în timp ce Xi Jinping păşeşte drept ca un brad, aşa cum ne-a obişnuit. Bătrânelul cu baston care, pentru a se menţine cât de cât drept, are nevoie de încă un om care să-l susţină, este imaginea Americii. Fără doar şi poate, nu există o imagine mai sugestivă decât aceasta. Fără sprijinul chinezului pipernicit – probabil membru al serviciului de pază – Kissinger, personificând SUA, s-ar prăvăli şi nu şi-ar mai putea continua deplasarea.

Mulţi fac speculaţii despre cum Kissinger va fi la baza unui blat major între China şi SUA, fără să înţeleagă esenţa întrebării: ce interes ar avea China acum într-un blat cu SUA? După ce SUA şi-au mutat tehnologiile esenţiale în China, SUA a devenit o formă fără fond.

„Bine, bine – vor spune unii – dar SUA îşi pot muta oricând facilităţile din China.” E mai degrabă o chestiune teoretică decât practică. În primul rând, SUA nu mai are know how-ul pentru a-şi reinternaliza producţia. După ce timp de mai bine de 40 de ani tu ai renunţat la specialiştii din domeniu, e greu de crezut că te vei mai trezi acum. Între timp, managementul industrial a evoluat, chinezii au devenit maeştrii ai optimizării, ai organizării şi ai execuţiei la cele mai înalte standarde de calitate.

Dacă te apuci să muţi o facilitate, este necesar să asiguri cel puţin acelaşi standard. Mulţi cred că chestiunea e simplă dacă ai bani. Nu e simplă! Cât timp nu ai format ingineri şi manageri de producţie, n-ai cum să asiguri nimic. Uitaţi-vă la investiţia TSMC în SUA. În primii zece ani (dacă vor exista aceşti primi zece ani!) managementul producţiei urmează a fi asigurat de către taiwanezi, doar munca brută fiind prestată de americani. De ce se petrece asta?

De asemenea, mulţi vorbesc despre mutarea producţiei în India. Cu tot interesul şi efortul Indiei de a hali o bucată din baza industrială a Chinei, vă spun că nici asta nu se va dovedi o soluţie. India e total diferită de China, disciplina nu este aceeaşi. O să vă dau un exemplu. S-au făcut imense valuri acum un an referitoare la asocierea Foxconn cu firma indiană Vedanta pentru construirea unei fabrici de semiconductori în Gujarat. Lumea vorbea despre o mutare totală a producţiei Apple în India. Ce s-a mai petrecut între timp? Recent, Foxconn a anunţat că iese din asociere, renunţând la proiect. Oups!

Asta e precum o lovitură în plex pentru cei cu vise umede. Ce s-a petrecut? Din punct de vedere politic mai nimic. Doar o teribilă incompatibilitate dintre cei doi participanţi şi, mai mult, hăţişul legislativ indian care riscă să tragă investitorii în aventuri cu mult mai periculoase decât cele din China. E o lecţie. Pe care chinezii o ştiu!

Vine apoi jocul sterp al restricţiilor. SUA a impus Chinei restricţii în domeniul tehnologiilor înalte, aşa cum a făcut cu Rusia. Este o continuare a politicii lui Trump care nu făcea altceva decât terorism economic în numele interesului unei mâini de companii americane. Doar că, extinderile efectuate de Biden s-au întors cu consecinţe atât de devastatoare pentru SUA încât efectiv atacatorul s-a trezit cu fundu-n baltă. Restricţiile pe care chinezii le-au pus la exportul a doar două metale rare au bulversat efectiv întreaga producţie militară a SUA. S-a ajuns să se caute recuperarea metalelor rare în submarinele intrate în conservare pentru a mai putea continua anumite fluxuri de producţie.

Însă cel mai nimicitor aspect este cel financiar. SUA se prăbuşeşte sub greutatea propriilor excese. Ca la orice imperiu muribund, acumularea exceselor a ajuns să domine strategia politică, astfel încât fiecare zi e una în care „s-a mai amânat dezastrul pentru câtva timp «în numele civilizaţiei»”. Există însă un aspect pe care toţi îl ştiu, dar pe care îl ignoră voit. Singura valoare tangibilă deţinută de SUA este aurul său. Rezervele sale de aur valorează aproximativ 500 mld.$. Aceşti 500 miliarde garantează datorii ale statului american de 32 trilioane $, datorii corporatiste de aproape 100 de trilioane de $ şi – ţineţi-vă bine – instrumente derivative ale sistemului bancar subteran de aproximativ 3 cvadrilioane $!!! Cât de scamator poţi fi pentru a ţine pe picioare o asemenea suveică?

Nu este necesar însă să fii finanţist pentru a înţelege toate aceste chestiuni. Este suficient doar să te uiţi de la nivelul străzii în marile oraşe americane. De ceva vreme se viralizează pe net imagini paralele luate din Kiev – localitate aflată în război – şi diverse oraşe din SUA. În Kiev, la nivelul străzii e curăţenie, pe stradă circulă lume normală, în timp ce-n SUA, la nivelul străzii e o mizerie de nedescris pe fontul „cuceririlor” hoardelor de homeless drogaţi care, într-un război surd, preiau stradă cu stradă, cartier cu cartier.

În aceste condiţii, ce sens are vizita de la Beijing a lui Kissinger? Dincolo de zâmbete şi de politeţurile specifice lumii diplomatice, Kissinger a venit pentru a negocia un timeout. Ce înseamnă asta? Fix ceea ce a însemnat Malta în 1989. Când o putere simte că-i fuge pământul de sub picioare, vine la masa verde unde-şi negociază „spitalizarea”. Aşa cum URSS a mers la masa verde, stabilind termenii spitalizării, exact aşa a apărut acum Kissinger pentru a negocia o cale de parcurs. Sau, probabil, pentru stabilirea unui canal clar de negociere.

Ajunşi în acest punct, vă veţi întreba sincer de ce nu se face o astfel de negociere cu factorii de putere de la Casa Albă, doar ei sunt cei în măsură să ia deciziile necesare. Pe scurt, deoarece China nu are încredere în nimeni din Administraţie. Ce poţi negocia cu Biden? Biden nu există, e o marionetă prea la vedere. Ce poţi negocia cu Blinken? Toată lumea ştie că Blinken e păpuşa lui Nuland, care Nuland e trimisa elitei conducătoare în statul subteran american. Nimeni nu-şi asumă pierderi de timp cu asemenea marionete.

De aceea concluzia întâlnirii dintre Blinken şi Xi a fost una de-a dreptul tranşantă: dacă nu aveţi termene clare asupra cărora să discutăm, înseamnă că preferaţi să muriţi sufocaţi. Asta deoarece Blinken venise să-i descrie lui Xi cât ar avea de suferit China în cazul în care SUA s-ar prăbuşi. Iată şi motivul pentru care Yellen n-a fost primită la Xi. China ştie bine care-i sunt limitele şi, din desfăşurările de până acum, rezultă că pot accepta să piardă banii plasaţi în datoria americană.

Kissinger însă a venit cu o altă misiune. El este primul reprezentant direct al cercului elitelor americane care e trimis la negociere directă. A fost ales deoarece partea chineză încă are încredere în conexiunile sale şi pune mai multă bază pe ceea ce spune el decât pe ceea ce ar spune oricare alt politician american în funcţie sau în devenire. Ca să ne înţelegem, „persoana particulară Kissinger” a mers în calitate de trimis al unui conglomerat având între membrii săi inclusiv RAND & Rockefeller, ca un semn de timeout pe care aceştia îl cer. Iar când un asemenea conglomerat cere timeout, e clar că treburile sunt periculoase şi adânci.

Nu vom şti prea curând ce s-a discutat cu adevărat, ci pe parcursul schimbărilor politice pe care le vom vedea. De asemenea, nu ştim dacă s-a picat la învoială sau dacă s-a obţinut ceva. Repet: totul va deveni vizibil treptat şi abia atunci ne vom putea gândi la o consecinţă a discuţiei. Pe moment, merită privită fotografia deoarece ea ne arată adevărata faţă a SUA.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Kissinger: „SUA se află în pragul unui război cu Rusia și China”
Apocalipsa este cu siguranță aproape. Sunt de acord cu Henry Kissinger – Despre războiul rece cu China

yogaesoteric
20 septembrie 2023