La limitele imposibilului ce se dovedeşte a fi posibil

 

Există oameni care, doar prin  puterea minţii, pot aduce ploaia sau alunga furtunile, despărţind norii „cu mâinile goale”. Există   oameni   al   căror   trup rezistă, în mod miraculos, la temperaturi extrem de scăzute sau, din contră, foarte ridicate. Există oameni cu o memorie fabuloasă, care niciodată nu uită nici cele mai mici aspecte ale vieţii lor.

Oameni   fenomenali! Dar sunt ei, oare, altfel decât noi toţi?! Savanţii din întreaga lume se străduiesc să descifreze misterul acestor indivizi cu puteri aşa- zis paranormale. Mulţi dintre ei înclină să creadă că toate aceste capacităţi stau ascunse în creierul fiecăruia dintre noi, şi că pentru a le pune în funcţiune nu este nevoie decât de descoperirea mecanismului care le activează.

Stăpâna apelor îngheţate

Aprilie 2011, ţărmul Mării Albe, regiunea Murmansk, Rusia, aproape de Cercul Polar. Nu se luminase încă de ziuă, iar temperatura aerului era sub minus zece grade. Un vânt aspru, tăios bătea dinspre nord, făcând ca frigul să pară şi mai nemilos. Pe malul îngheţat al mării, mai mulţi cercetători, înfofoliţi în costume speciale care să le protejeze trupurile de temperaturile scăzute, se pregăteau înfriguraţi  să participe la un experiment unic.

La marginea pontonului, o femeie complet dezbrăcată, cu părul despletit, stătea ghemuită, cu picioarele goale în zăpadă. Apoi atinse cu mâna, ca în joacă, luciul de sticlă al apei, de parcă îşi făcea curaj să sară în marea în care, pe alocuri, pluteau sloiuri de gheaţă.

Orice om dezbrăcat care ar plonja în asemenea ape ar muri pe loc! Şi totuşi, imposibilul s-a petrecut: tânăra femeie a pătruns treptat printre blocurile de gheaţă şi după câteva minute s-a scufundat complet în adâncuri.

„Din fragedă copilărie, veneam aici des, cu bunicul, să pescuim la copcă. Pe când aveam cinci ani, îmi amintesc perfect, am auzit pentru prima dată din largul mării nişte sunete stranii, asemănătoare unui chiuit. «Sunt belugele, mi-aspus bunicul, delfinii albi care ştiu să zâmbească». «Cum aşa, bunicule?», l-am întrebat, fascinată.

Şi atunci am aflat că aceste cetacee, care trăiesc doar în apele îngheţate, comunică  între  ele  nu  numai   prin   sunetele   specifice  delfinilor, dar şi  prin mimică, exteriorizându-şi parcă pe chip sentimentele. «Când o să fiu mare, eu voi înota cu belugele şi le voi mângâia zâmbetul!». Bunicul a râs şi mi-a spus că aşa ceva este imposibil. Anii au trecut şi visul ce atunci părea doar unul copilăresc mi s-a îndeplinit!, povesteşte Natalia Avseenko, cea care astăzi este numită şi regina apelor îngheţate.”

La prima vedere, femeia pare să aibă o viaţă obişnuită: este profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Moscova. În timpul liber, însă, se ocupă cu un sport pe care nu mulţi s-ar încumeta să îl practice: scufundări la mare adâncime.

În urmă cu câţiva ani, după ce a obţinut de două ori recordul mondial la scufundări libere, fără tuburi de oxigen, Natalia a început antrenamentul dur şi istovitor pentru ceea ce  toţi din jurul ei credeau că este  o  curată nebunie: scufundările în apele reci ca gheaţa ale Mării Albe.

În primele luni, pentru călirea organismului, se scălda în apele reci ale râurilor, alerga pe povârnişurile munţilor, iar pe timpul iernii umbla nudă și desculţă prin zăpadă.
După un an de antrenament asiduu, odată cu venirea iernii, Natalia a trecut la nivelul următor: a început să practice înotul la copcă. Baia la copcă este o procedură terapeutică des întâlnită în Rusia, însă Natalia, spre uluirea tuturor, nu numai că se scufunda în apa îngheţată, dar zăbovea printre sloiuri minute în şir.

Se dezbrăca complet şi fiind nudă plonja în apele reci ca gheaţa, înotând relaxat. „La finalul lunii februarie, organismul meu se obişnuise atât de bine cu baia la copcă încât reuşisem să contrazic tezele medicinii conform cărora după opt minute de şedere în apă rece de patru grade, în trupul uman apar procesele ireversibile ale morţii, ulterioare hipotermiei avansate.

Simţeam că sunt pregătită să fac marele pas. Şi iată că în luna aprilie 2011, împreună cu o echipă de cercetători, de medici şi de cameramani şi fotografi profesionişti, am demarat proiectul «Omul şi beluga»”, afirma Natalia într-un interviu.

Şi pentru ca să-şi îndeplinească visul, acela de a înota alături de beluge în apele îngheţate ale Mării Albe, tânăra a fost nevoită  să  se  scufunde  în adâncuri, complet dezbrăcată, fără niciun fel de echipament de protecţie termică, fiindcă belugele nu au deloc o reacţie prietenoasă atunci când sunt atinse de materiale sintetice.

Cercetătorii care au luat parte la experiment au fost convinşi că delfinii nu se vor îndepărta la apariţia Nataliei în mediul lor, pentru că îi vor simţi vulnerabilitatea şi vor încerca să o încălzească.

Încrezătoare, Natalia şi-a făcut cruce şi s-a scufundat în apele reci ca gheaţa. Temperatura lor era de minus două grade, o temperatură la care funcţiile vitale ale omului se opresc după cel mult cinci minute. Medicii au avertizat-o că este foarte posibil să orbească, căci organul văzului este cel mai repede afectat.

Natalia Avseenko a depăşit însă limitele imaginabile, rămânând în apa de sub stratul de gheaţă timp de peste zece minute!
„Cea mai grea parte a fost, într-adevăr, când mi-am băgat capul sub apă. Am simţit că-mi arde toată faţa, o durere acută de cap m-a lovit ca lama unui cuţit şi simţeam că plâng. După câteva minute, însă, m-am relaxat şi am început să mă obişnuiesc. Ceea ce a urmat depăşeşte imaginaţia, este greu de povestit în cuvinte. Comuniunea mea   cu belugele de sub ape a fost una   desăvârşită. M-au înconjurat cu trupurile lor, dansând în jurul meu, de parcă încercau să mă protejeze.”

Întregul experiment a fost filmat şi, la scurt timp, a fost difuzat pe canalele ruseşti de televiziune. Documentarul  La  limită  (în limba rusă – Potolok ) vorbeşte   despre   puterea   credinţei,   despre   depăşirea   limitelor   umane,   într-o incursiune absolut fabuloasă în comuniunea naturii cu omul, atunci când acesta nu caută să o cucerească, ci din contră, încearcă să se armonizeze cu vibraţia ei.

Olandezul cel de gheaţă

În ultimele decenii, s-a discutat chiar foarte mult despre teoria conform căreia Pământul se află de fapt în pragul unei noi ere glaciare. Ea nu va atrage, însă, după sine, dispariţia oricărei forme de viaţă. În natură există multe fiinţe care sunt capabile să supravieţuiască sub straturi groase de gheaţă.

Potrivit studiilor moderne, această abilitate de a ignora  frigul, de a rezista la îngheţ fără degerături o are şi omul, însă organismul uman nu a învăţat încă să se adapteze la temperaturile scăzute.

Olandezul Wim Hof, supranumit şi „Iceman”, este unul din oamenii dotaţi cu abilitatea unică de a rezista timp îndelungat la temperaturi extrem de mici.

Omul care nu simte frigul  a intrat în Cartea Recordurilor de nouă ori! El a atins creasta Muntelui Kilimanjaro îmbrăcat doar în pantaloni scurţi, a alergat mai bine de 40 de kilometri desculţ într-un maraton organizat dincolo de Cercul Polar de Nord, a stat scufundat în cuburi de gheaţă timp de o oră şi 30 de minute!

Conform explicaţiilor sale, totul ţine de antrenament şi de călirea trupului, căci puterile organismului uman sunt aproape fără limite. Hof afirmă că orice individ are în organism un termostat care poate fi reglat la orice temperatură. Această teorie incredibilă este susţinută şi de Danila Medvedev, un renumit om de ştiinţă rus, unul din promotorii metodei de criogenizare a oamenilor, liderul Mişcării Transumaniste, care are la bază ideea utilizării tehnologiei pentru îmbunătăţirea abilităţilor mentale şi fizice ale omului. „În maximum două decenii, prin intermediul unor tehnologii la care se lucrează în prezent, semnalele creierului uman transmise către organism vor avea imediat efectul scontat. Orice om va putea, prin puterea gândului, să comande organismului însănătoşirea, scăderea sau creşterea temperaturii interne, anihilarea durerilor”, susţine savantul rus.

Ideea nu este deloc fantezistă, după cum ar putea afirma unii, căci dacă peste tot în lume, de-a lungul timpurilor, au existat  oameni care au depăşit limitele imaginabile ale trupului doar prin puterea minţii, de ce nu am crede că omul, ajutat de tehnologii, ar putea înfăptui acest lucru oricând, după bunul plac?

Omul înzestrat cu o capacitate supramentală care aduce ploaia

Peste tot în lume există consemnări, din vremuri de mult apuse, despre oameni care aveau abilitatea uluitoare de a chema ploile, de a alunga furtunile şi de a aduce soarele înapoi pe Pământ. Se spune că aceşti şamani sau vrăjitori, prin puteri nebănuite, puteau controla stihiile naturii, dispersând norii şi îmblânzind uraganele, mânuind fulgerele şi izgonind sau atrăgând precipitaţiile.

În folclorul românesc, dansul paparudei este un ritual străvechi de invocare a forţelor naturii pentru a aduce ploaia pe timp de secetă. „Paparudă – rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata – leata/ Peste toată ceata;/ Cu ciubărul – bărul/ Peste tot poporul”- cântă şi astăzi femeile, în unele regiunii ale ţării, unde tradiţia s-a păstrat.

În ritmul muzicii, tinere fete cu trupurile nude sau acoperite de cămăşi albe, cu salbe din ramuri de salcie la gât, dansează bătând din palme, în încercarea de a îmbuna Cerul, care să slobozească ploaia binefăcătoare.

Asemenea obiceiuri şi datini încă mai dăinuie şi se practică în sânul multor popoare ale lumii. Omul modern le consideră simple superstiţii sau ritualuri păgâne dar, cu toate acestea, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva în spatele lor există măcar un grăunte de adevăr.

Despre Vladimir Gorbatiuk, un ţăran de 72 de ani din regiunea Vinniţa, din Ucraina, se spune că are puterea de a aduce ploaia sau, din contră, să o alunge. El deţine chiar un certificat de la un centru de hidrologie, care atestă capacitatea sa remarcabilă.

Deşi a fost supus mai multor studii şi experimente, oamenii de ştiinţă nu au reuşit să descopere cum reuşeşte bărbatul să provoace precipitaţii. Conform spuselor  sale,  darul   său a venit  tot din Ceruri: „S-a  întâmplat  în primăvara anului 1980. Eram la muncile câmpului când, pe neaşteptate, s-a stârnit o furtună. M-am adăpostit sub un pâlc de copaci. Deodată, totul s-a luminat, sub strălucirea puternică a unui fulger.

Descărcarea electrică mi-a trecut prin tot trupul, fără să mă doară absolut nimic. Am simţit apoi că am primit o forţă incredibil de mare. Eram complet năucit şi cred că am leşinat. Cert este că atunci când m-am trezit sub copac, ploaia se oprise şi eu am crezut că totul fusese un vis, aşa că am dat repede uitării evenimentul”, povestea Vladimir Gorbatiuk într-un interviu.

Abia după câteva luni, darul său deosebit s-a manifestat. Era de ceva timp secetă în toată regiunea şi oamenii se îngrijoraseră pentru recoltele lor. Vladimir s-a gândit atunci cu durere la toate roadele care ieşiseră din pământ şi care urmau să se usuce de sete.

S-a gândit la munca sa şi la nepoţii de la oraş care aşteptau de-ale gurii. S-a uitat cu milă la mâinile sale trudite şi şi-a spus că degeaba le are dacă nu poate chema şi ploaia. După câteva momente, mintea i s-a înnegurat şi Vladimir şi-a simţit întregul trup vlăguit. S-a întins pe pat şi a adormit buştean. Când s-a trezit, în zorii zilei următoare, afară ploua cu găleata.
După acest incident, Vladimir s-a gândit că el provocase ploaia şi s-a decis să verifice dacă chiar poate controla vremea.

A început să se antreneze pe câmp, ferit de ochii indiscreţi ai vecinilor. „Cerul era complet senin, nici urmă de nor. Am ieşit în câmp şi mi-am concentrat toate gândurile asupra norilor. Am simţit cum îi chem de peste tot. Mi-am dorit din tot sufletul să plouă. Şi ploaia a început!ˮ

Treptat, despre darul miraculos pe care îl primise Vladimir s-a aflat în toată regiunea. S-au scris despre el zeci de articole şi s-au realizat mai multe reportaje. În câţiva ani, bărbatul a devenit renumit în toată Ucraina şi era invitat în toate regiunile ţării, pentru a dispersa norii sau a aduce ploi.

De fiecare dată, însă, când Vladimir dirija norii, trupul său era stors complet de energie. Uneori se prăbuşea inert la pământ. În câţiva ani, a îmbătrânit atât de tare, că a devenit de nerecunoscut. De aceea, Vladimir s-a hotărât să-şi exercite aceste forţe numai în cazurile de forţă majoră.

Deşi Vladimir Gorbatiuk a fost de acord să  fie chiar şi  filmat în timp ce manipulează norii,   au existat mulţi oameni de ştiinţă care i-au contestat abilităţile paranormale.

Conform teoriei lor, medicina modernă a demonstrat că omul, încă de la naştere, poate simţi  în trupul  său  schimbările  meteorologice. Dacă  în  zilele  noastre meteo-sensibilitatea este o afecţiune, fiind considerată o adevărată pacoste, în urmă cu sute de ani era socotită un dar, o capacitate paranormală. Şi pe vremea aceea, ca şi acum, oamenii aveau dureri de cap sau de oase înainte cu ceva vreme de a începe ploaia.

Ei simţeau în trupul lor modificările vremii şi îşi avertizau membrii tribului despre evenimentele meteorologice ce urmau să vină. Asta nu înseamnă că ei erau prooroci, şamani sau vrăjitori. Şi totuşi, cum se poate explica faptul că Vladimir Gorbatiuk nu doar simte în trupul lui apropierea ploii, ci o poate şi provoca sau izgoni, prin puterea gândului său?

O memorie de elefant

„Am uitat!”, „Nu-mi amintesc!”, „A zburat din capul meu!”  sunt expresii pe care toţi oamenii le folosesc, la un moment dat. Cât de invidioşi suntem pe cei care au  o memorie nativă fantastică, care-şi  amintesc,  în  detalii  şi  nuanţe, evenimente   petrecute cu mult timp în urmă! Sunt, oare, aceşti oameni fenomenali, sau memoria fabuloasă este, de fapt, un proces psihic de întipărire care trebuie antrenat şi canalizat, şi pe care îl poate poseda orice individ?!

Conform   teoriilor   emise   recent,   creierul   uman   este   un   computer ultraperformant. Omul modern inventează noi şi noi modalităţi de a-şi uşura viaţa: calculatoarele îndeplinesc pentru noi calcule complexe, navigatoarele de bord ne ajută să găsim mai repede cel mai scurt traseu, aparatele de fotografiat ne slujesc pentru a reţine mai uşor aspecte importante din viaţa de zi cu zi.

Dar, de fapt, capacităţile umane vor învinge întotdeauna până şi cel mai performant computer. Altfel spus, creierul nu poate fi întrecut în capacitate de niciun sistem de calcul actual sau viitor, susţine savantul rus Alexandr Kaplan, doctor în ştiinţe  neurofiziologice  la  Universitatea  din Moscova.  Cum  altfel  am  putea explica, de exemplu, faptul că Gari Kasparov, mare maestru şi fost campion mondial la şah, a reuşit să învingă, în 1997, un computer ultraperformant?

Oamenii au fost dintotdeauna fascinaţi de jocul de şah practicat cu ochii legaţi.
Pentru un asemenea joc este nevoie de o memorie extraordinară! La finele secolului al XVIII-lea, francezul François-André Philidor, pentru prima dată în istorie, a jucat şah cu trei adversari simultan, fără să privească tabla. A doua zi, toate ziarele din Paris publicau articole pe prima pagină despre fenomenalul şahist.
 
După aproape două veacuri, jucătorul de şah de origine poloneză Miguel Najdorf uluia întreaga lume cu memoria sa, ce depăşea orice închipuire. Najdorf jucase un simultan grandios, cu 45 de adversari, legat la ochi! Timp de 24 de ore, jucătorul polonez a păstrat în memorie mişcările şi poziţia a 1440 de piese! S-ar putea spune că o asemenea memorie este dincolo de limita capacităţilor umane! Şi totuşi, după cele 24 de ore, maestrul de şah a permis creierului său să se elibereze de aceste informaţii deja nefolositoare.

Există însă şi oameni care, chiar dacă ar vrea, nu pot uita niciun amănunt din viaţa lor, ca   şi cum ar avea constant în creier o cameră de filmat care înregistrează şi stochează absolut orice. Acesta este cazul lui Jill Price, femeia care îşi aminteşte fiecare eveniment din viaţa ei, în ordine cronologică, începând cu vârsta de 12 ani.

„Înregistrez în memoria mea toate evenimentele care se petrec, exact aşa cum se succed. Fiecare zi este pentru mine o altă înregistrare. Dacă-mi veţi spune o dată de acum zece ani, eu vă voi relata cu lux de amănunte ce s-a petrecut în acea zi, din punctul meu de vedere. E ca şi cum aş scoate din bibliotecă caseta cu înregistrarea respectivă, aş introduce-o în videoplayer şi apoi aş urmări filmul acelei zile.”

În urmă cu mai bine de 15 ani, îngrijorată de faptul că suferă de o boală psihică, Jill   a   cerut   ajutorul   specialiştilor   în   neuropsihologie   de   la   Universitatea California-Irvine. Când a auzit ce susţine femeia, doctorul James McGaugh a fost complet sceptic. Cu timpul însă, după ce Jill a fost supusă zecilor de teste de memorie, echipa sa a concluzionat că femeia posedă o memorie prodigioasă!

Deşi nimeni nu a reuşit să ofere o explicaţie ştiinţifică pentru acest fenomen uluitor, specialiştii sunt încrezători că memoria femeii îi va ajuta măcar să înţeleagă mai bine în ce mod creierul uman stochează informaţiile.

Conform unor teorii, omul îşi foloseşte în mod conştient doar o mică parte a creierului.   Organul   gândirii este cel care coordonează şi controlează   toate funcţiile vegetative  ale  organismului, precum  presiunea sanguină, respiraţia, activitatea organelor interne ş.a.m.d. Informaţiile legate de toate aceste activităţi nu pătrund la nivel activ în partea conştientă a creierului uman, pentru ca acesta să nu se supraîncarce. Şi totuşi, există oameni care,   printr-o metodănecunoscută, enigmatică, reuşesc să controleze până şi acea parte a creierului care se ocupă de funcţiile vegetative. Şi astfel, ni se dovedeşte încă o dată că dezvoltarea capacităţilor noastre intelectuale este, practic, fără limite!

Citiţi şi:
Un destin deosebit de favorabil, care atestă ajutorul miraculos al lui Dumnezeu
ce este oferit celor care merită
Puteri Paranormale. Asul din mâneca serviciilor secrete

yogaesoteric
9 aprilie 2016