La nouvelle Série-Noir: CODEX ALIMENTARIUS = CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII (III)

Plasticul care ne deformează

„Nu îţi ascunde greşelile, transformându-le
în crime.”
Confucius

„Moartea unui om este o tragedie; moartea
unui milion de oameni este o statistică.”
Stalin
 
Citiţi aici partea a doua a articolului
 
 

TERORISMUL 

 
Terorismul reprezintă acea practică de rezolvare prin mijloace violente a divergenţelor dintre grupuri de interese, organizaţii criminale sau indivizi precum şi pentru impunerea unor revendicări politice, economice, religioase, etnice sau de altă natură, urmărindu-se cu preponderenţă înspăimântarea unor colectivităţi de oameni, a opiniei publice, care la rândul lor să execute presiuni asupra autorităţilor şi chiar a guvernului pentru satisfacerea revendicărilor pretinse de grupările sau organizaţiile teroriste.
 
Termenul de terorism provine din latinescul „terror” care înseamnă violenţă fizică, spaimă, teroare provocate deliberat prin acte de violenţă publică, folosirea cu intenţie a unor mijloace capabile să ducă la un pericol comun.
 
Terorismul – Caracteristici
-     Violenţă şi ameninţare cu violenţă
-      Folosirea sistematică şi persistentă a violenţei
Terorismul presupune organizare, planificare, finanţare şi echipament precum şi indivizi pregătiţi pentru realizarea acţiunilor concrete de luptă.
 
Autorii actelor de terorism
-        Vârsta – între 21-31 de ani la membrii, liderii 45-55. Terorismul rămâne o preocupare masculină;
-        Starea civilă – preponderent necăsătoriţi;
-        Mediul de provenienţă – oameni ai locului unde operează;
-        Nivelul de instruire – cel puţin studii medii;
-       Profil psihologic – orientarea lor extremistă porneşte de la convingerea că nu-şi vor putea atinge niciodată ţelurile pe cale legală.
 
Clasificare grupări
-        Mişcările teroriste anarhiste şi de extremă stânga care doresc să promoveze schimbarea socială şi a regimului politic pe cale revoluţionară (Brigada Roşie Italiană, Armata Roşie Japoneză, Fracţiunea Armata Roşie Germană)
-        Mişcări separatiste de eliberare naţională precum şi a minorităţilor naţionale (Organizaţia Bască din Spania, Armata Republicană Irlandeză, mişcările musulmane din ţările arabe, Kurzii din Turcia)
 
Consecinţe
-        să demonstreze incapacitatea guvernelor de a-şi apăra proprii cetăţeni şi misiunile diplomatice acreditate în ţara respectivă;
-        să forţeze guvernele să ia măsuri suplimentare de securitate inclusiv retragerea libertăţilor publice, fapt care ar conduce la reacţii negative din partea populaţiei;
-        să determine cetăţenii statului vizat să exercite presiuni asupra guvernului propriu pentru a înceta acţiunile care atrag acte teroriste.
 
Tipuri de acţiuni teroriste
-        cele cu care teroriştii îşi iau măsuri pentru a scăpa cu viaţă după consumarea atentatului, de exemplu luarea de ostatici;
-        misiunile sinucigaşe ori kamikadze.
 
Metoda kamikadze prezintă două mari pericole
-        apărarea împotriva acestor acţiuni este extrem de dificilă;
-        gravele pierderi umane şi materiale, creează adevărate şocuri emoţionale în rândul populaţiei.”
 

Corelaţi acestea cu cele scrise şi în „Aspecte privind amoralitatea Codex-ului Alimentarius” şi veţi înţelege la ce mă refer.
• Crima de război (este încadrată ca şi Crimă internaţională) =  fapta de încălcare, violare a legilor războiului din timpul unui conflict armat, care cade sub incidenţa dreptului internaţional. Wikipedia
Mai multe informaţii, pe http://facultate.regielive.ro/referate/drept/crimele_de_razboi-60490.html. Cunoscătorii limbii engleze pot studia şi: http://www.duhaime.org/LegalDictionary/W/WarCrimes.aspx.

„Încălcarea legilor războiului poate fi făcută de o persoană sau un grup, de militari sau civili. Orice violare a legilor războiului în conflictele militare dintre state sunt considerate crime de război, pe când violările legilor războiului în cadrul conflictelor interne cad sub incidenţa deptului naţional.

Legile războiului sau tradiţii care să reglementeze conflictele au existat de multe secole, iar încălcarea acestor legi a fost pedepsită diferit de-a lungul istoriei. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, comunitatea internaţională a simţit nevoie să sistematizeze numeroasele tradiţii, legi şi reguli încă nescrise în Convenţiile de la Haga. Conceptul modern de crimă de război a fost dezvoltat în timpul Proceselor de la Nürnberg, având ca bază definiţiile din Carta de la Londra cu privire la Tribunalul militar internaţional publicată la 8 august 1945. Pe lângă crimele de război, Carta definea şi crimele împotriva păcii şi crimele împotriva umanităţii.

Articolul 22 al Convenţiei de la Haga din 18 octombrie 1907 stabilea că „Dreptul beligeranţilor de a adopta măsuri de rănire a inamicului nu este nelimitat”.

Comparând toate acestea cu cele precizate de mine în „Aspecte privind amoralitatea Codex-ului Alimentarius” şi coroborându-le cu elementele precizate mai departe se poate contura o idee destul de clară.

• Crima internaţională = denumire data crimelor împotriva păcii internaţionale, crimelor de război si crimelor împotriva umanităţii.

• Crima (asasinatul) economic

Nu am găsit o definiţie completă a acestui tip de crimă, dar acest articol (/moved_content.php?lang=RO&item=4917), http://www.scribd.com/doc/12345563/Perkins-John-Confesiunile-Unui-Asasin-Economic, şi filmul Confesiunile unui fost asasin economic (am găsit pe You Tube doar un fragment tradus, aşa că, într-un viitor apropiat, voi traduce filmul integral şi îl voi încorpora într-unul din articolele viitoare) sper să vă ajute să vă faceţi o idee clară. Trebuie să precizez că acest film, cât şi celelalte sunt revelatoare, de asemenea, pentru a vă clarifica noţiunile privind aproape toate tipurile de crimă menţionate mai sus.

 
Dacă ar fi să facem un rezumat, ce au toate acestea în comun?

La fel ca şi la suspectarea/învinuirea de tentativă de crimă/crimă, la modul general şi simplist vorbind, pentru a stabili dacă anumite crime au fost executate de către un singur suspect sau mai mulţi suspecţi care acţionează împreună sau ca şi complici, se poate evidenţia un tipar de acţiune comun, comparând elementele comune şi analizând următoarele aspecte:

• tipul victimei
• tipul metodei (modus operandi)
• tipul locului
• tipul suspectului

Dacă facem corelaţiile si identificările necesare putem obţine:

• tipul victimei: populaţia acestei planete, sub forma diverselor naţiuni/grupuri de diverse tipuri
• tipul metodei: metode brutale/violente şi insidioase/perverse de lipsire/privare de libertăţi şi drepturi de diverse tipuri, sub diverse forme (din care mare parte le-am enumerat deja mai sus)
• tipul locului (dpdv geografic): planeta Pământ
• tipul suspectului: grupări vizibile sau nu, organizate, extrem de bogate, însetate de putere şi control, etc.

NOTĂ! Iniţial am vrut să comentez în amănunt toate aceste aspecte prezentate mai sus, dar mi-am spus că poate este suficient aşa. Dacă există în continuare neînţelegeri sau neclarităţi, vă rog să mă contactaţi prin intermediul site-ului, la comentarii şi voi răspunde direct pe site, sau în următorul articol.

Acum mai există un aspect.

De ce m-aţi crede pe cuvânt?

Există în psihologie o lege a manipulării, numită LEGEA AUTORITĂŢII, despre care un cunoscut adept NLP, Bruno Medicina (http://www.seductierapida.ro/la.html – atenţie acest link este doar cu titlu informativ şi pentru a respecta dreptul autorului; personal, nu încurajez şi nu susţin în nici un fel aspectele menţionate pe acest site; referitor la NLP, programarea neuro-lingvistică, am indicat mai sus nişte link-uri – n. a.), scria (reproduc articolul în întregime pentru o înţelegere clară a fenomenului):

„Să presupunem că, răspunzând unui anunţ din ziar, cineva se oferă voluntar pentru un experiment, care se ţine la Facultatea de Psihologie, despre „efectele pedepsei asupra procesului de învăţare şi a memoriei”.
Coordonatorul experimentului, un profesor de la facultate, îi spune respectivului că va avea un partener, anume pe dvs., şi că dvs. trebuie să vă amintiţi nişte cuvinte pe care le-aţi memorat deja.
În timp ce îl vă leagă de un scaun şi vă ataşează nişte electrozi la piept, coordonatorul îi explică voluntarului că sarcina lui este ca, pentru fiecare răspuns incorect, să vă administreze un şoc electric prin intermediul unui comutator pe care îl are la dispoziţie.
Intensitatea şocurilor va fi din ce în ce mai mare. Voluntarul devine un pic îngrijorat, dar coordonatorul îl linişteşte spunându-i că şocurile, chiar dacă la un moment dat vor fi dureroase, nu vor avea niciun efect permanent.
Şi experimentul începe.
După câteva răspunsuri corecte, o daţi în bară şi partenerul vă sancţionează prompt: 15 V, o mică tresărire, nimic grav.
Urmează alte câteva greşeli: 30 V, 45 V, 60 V…
Şocurile încep să fie dureroase, la 120 V ţipaţi. La 150 V urlaţi de-a binelea şi spuneţi că vreţi să renunţaţi, dar coordonatorul îi cere voluntarului, pe un ton ferm, să continue. La 190 V încercaţi să vă smulgeţi din scaun, de-abia vă puteţi concentra pentru a da un răspuns… 240 V, 255 V, 270 V… Vă rugaţi, loviţi cu picioarele în pereţi de durere, răspundeţi la întâmplare…
Partenerul dvs. e alb la faţă, dar coordonatorul ţipă la el să nu renunţe şi el continuă să apese pe comutator.
Este cumva un coşmar? Facultatea asta de psihologie e chiar o facultate sau o cameră de tortură condusă de psihopaţi?
Experimentul descris anterior nu este imaginar; el a fost făcut în realitate acum 20 de ani, dar scopul lui nu avea nicio legătură cu procesul de învăţare; se urmărea doar să verifice până la ce punct un om obişnuit era capabil să aplice un asemenea tratament unui nevinovat, fără niciun alt motiv decât ordinele unei autorităţi (reprezentate în cazul de faţă de coordonator).
Victima, evident, nu primea niciun şoc electric, ea era un actor angajat de cercetători să simuleze efectele descrise mai sus.
Poate părea de necrezut, dar aproape 70% din cei testaţi (persoane normale şi alese la întâmplare) au urmat ordinele primite, ajungând să administreze şocul maxim de 450 V, în ciuda suferinţei evidente a „victimei”.
Să menţionăm că aceşti voluntari erau perfect conştienţi de durerile care le provocau, experimentul nu le plăcea deloc, vroiau să plece, dar continuau totuşi să apese pe comutator când coordonatorul le cerea s-o facă.
Concluzia experimentului confirmă un aspect ce ne îngheaţă sângele în vine: anume disponibilitatea persoanelor adulte de a urma până la extrem ordinele unei autorităţi.
Legea nr.5 Legea „supunerii faţă de autorităţi”
Se întamplă adesea să subevaluăm forţa lucrurilor evidente: dintre toate comportamentele automatice pe care le analizăm în această serie de articole, acela de a executa ordinele sau de a asculta sfaturile care vin din partea cuiva aflat într-o poziţie de autoritate are forţa cea mai mare.
Ni se pare atât de evident că trebuie să ne supunem unui ordin venit „de sus”, încât acordăm foarte puţină atenţie acestui lucru. Explicaţia?
Explicaţia o constituie adevărata spălare a creierului la care suntem supuşi toată viaţa: acasă trebuie să ne supunem părinţilor, la şcoală – profesorilor, pe stradă – poliţiştilor, la birou – şefului etc.
Ca să nu mai vorbim de educaţia religioasă care ne spune că întotdeauna trebuie să ne supunem lui Dumnezeu.
Este foarte util pentru societate faptul că cetăţenii recunosc o autoritate comun şi că i se supun.
Supunerea este un element de bază în structura vieţii sociale; anarhia nu ar face posibilă nici măcar simpla convieţuire, cu atât mai puţin dezvoltarea societăţii, a comerţului, a ştiinţei etc.
Supunerea faţă de autorităţi ne scapă de responsabilitatea rezultatelor acţiunilor noastre (gândiţi-vă la răspunsul-şablon al celor acuzaţi de crimă de război: „Eu doar am executat ordine”); în plus, cei aflaţi de obicei într-o poziţie de autoritate (părinţi, medici, judecători, politicieni, experţi…) sunt într-adevăr mai bine pregătiţi decât noi într-un anumit domeniu şi, în mod sigur, toţi am constatat cel puţin o dată că este mai bine să-i ascultăm pe ei, decât să procedăm după capul nostru.
Ca şi în cazul celorlalte legi pe care le-am analizat, problema nu este legea în sine (de obicei pozitivă), ci felul mecanic în care reacţionăm: odată ce am fost educaţi să ne supunem autorităţii, riscăm să ne supunem chiar dacă ordinele acesteia sunt complet absurde (experimentele făcute în locuri unde structura ierarhică este foarte importantă, de exemplu în armată sau într-un spital, au dovedit că un ordin deliberat aberant nu este analizat critic, ci este executat fără discuţie).
Cât de adevărată este autoritatea căreia ne supunem?
Până acum am vorbit de autoritatea reală. Partea proastă este că autoritatea se manifestă mai ales prin simboluri, extrem de uşor de contrafăcut, iar posibilitatile manipulatorului de a va face să credeţi ce vrea el sunt numeroase:
– escrocii de orice nivel au înţeles perfect că, în majoritatea cazurilor, noi ne bazăm pe aparenţe şi nu verificăm ce ni se spune, pentru că ni se pare nepoliticos. De aceea ei ne arată doar simboluri exterioare ale autorităţii, lucru extraordinar de uşor de realizat;
– publicitatea ne bombardează cu tot felul de păreri ale unor „experţi”care garantează calităţile diverselor produse şi nimănui nu-i trece prin cap să controleze dacă sunt, într-adevăr, experţi;
– ziariştii sunt convinşi că pot să comunice orice prostie publicului şi să fie crezuţi, pentru că „este scris în ziar” sau „s-a spus la televizor”
– birocraţii pot să ne ceară tot felul de hârtii şi hârtiuţe, pentru că „aşa este regulamentul”, „acestea sunt ordinele”, sau, mai modern, „aşa e rezultatul de la calculator”.
De multe ori autoritatea invocată poate fi o bazaconie, dar Legea „supunerii fatţă de autorităţi” funcţionează perfect:
–––––––––––––––––––––––
Autoritatea lui John Nobody
Dacă un prieten vă spune că feliile de roşii puse pe chelie stimulează creşterea părului, probabil nici nu-l veţi băga în seamă.
Dar dacă citiţi în ziar că profesorul John Nobody şi echipa lui de la Nowhere University, după zece ani de studiu asupra a 4.500 de persoane, au demonstrat eficienţa feliilor de roşii în tratarea calviţiei, vă repeziţi imediat la piaţă să luaţi roşii, fără să vă întrebaţi vreun moment dacă există un profesor John Nobody şi o universitate Nowhere (vă rog să observaţi câte autorităţi am pus pe masă: un profesor şi echipa lui, o universitate americană, cercetări timp de 10 ani, 4.500 de persoane, articol în ziar…).
–––––––––––––––––––––––
Povestea de mai înainte, cu roşiile, n-are consecinţe majore, dar gândiţi-vă: chiar dacă ar fi fost vorba de o informaţie mai importantă, o controla cineva?
Apropo, un prieten mi-a povestit că, înainte de Revoluţie, erau persoane care credeau că omul cel mai bogat din România era numitul „Cap de locuitor”, pentru că avea nu ştiu câte tone de oţel, de cereale, de cauciuc etc.
În acelaşi context, ştiţi de ce oamenii politici sunt aşa de siguri pe ei când îşi sprijină afirmaţiile cu rezultatele unor statistici (imaginare)?
Deoarece s-a constatat că o astfel de minciună nu poate fi contracarată decât de specialişti, care n-au timp să asculte şi nici chef să intervină atunci când se fac afirmaţiile greşite.
Faceţi un experiment cu prietenii dvs.: începeţi o frază cu „Ultimile statistici arată că…” şi spuneţi apoi prima idioţenie care vă vine în minte. O să vedeţi că foarte puţini au curajul să vă contrazică.
Şi, în fine, să nu uităm că cineva poate fi un expert adevărat, poate să fie cinstit şi de bună credinţă, cu alte cuvinte deţine o autoritate reală, dar asta nu înseamnă că are automat dreptate.
Greşelile experţilor ar umple sute de cărţi…
Cum putem să ne apărăm
Din nefericire, nu există soluţii simple, în afară de acelea pe care vi le-am spus în fiecare articol, adică de a încerca să ţineţi ochii deschişi şi să vă păstraţi independenţa de gândire.
Nu putem pune în discuţie orice autoritate, nici nu putem să controlăm orice ştire sau să verificăm toate informaţiile primite, dar putem încerca să fim puţin atenţi la veridicitatea autorităţilor cu care avem de-a face.
Obişnuinţa de a verifica măcar ceea ce ni se pare ciudat previne multe greşeli grosolane.”

Date fiind aceste aspecte:

VĂ ROG SĂ NU MĂ CREDEŢI PE CUVÂNT!

Să nu mă credeţi pe cuvânt în privinţa a ceea ce scriu în acest articol sau în următoarele.

Verificaţi
voi înşivă, cercetaţi mai departe, experimentaţi, analizaţi-vă în mod repetat propriile reacţii, până când veţi putea înţelege ce anume trebuie ajustat în legătură cu diverşii stimuli la care suntem suspuşi în permanenţă, faceţi experienţe cu privire la soluţiile pe care mă voi strădui sa le ofer la sfârşitul unor articole… experimentaţi pe viu!

Nu înghiţiţi informaţiile fără să le analizaţi şi să le „filtraţi”!

Provocaţi-vă mintea şi sufletul să fie şi să rămână vii, să accepte lumea din jur aşa cum este, acţionând non-violent, dar cu fermitate, în cazul aspectelor pe care le simţiţi şi le consideraţi rele, dar şi cu IUBIRE, blândeţe şi compasiune.

Amintiţi-vă că suntem oameni şi nicidecum numere într-o statistică, aşa cum vor „ei” să ne facă!

După cum spunea cineva:

 „Omenii nu se trezesc, pur şi simplu, dimineaţa şi comit genocid. Ei încep prin a se separa de ceilalţi, micşorând statura celor ce aderă la convingeri diferite, în paşi mici, insidioşi. Încep prin a spune: „Noi suntem cei drepţi şi îi vom tolera pe ceilalţi.” Şi cum toleranţa scade în timp, nedreptăţile inevitabile sunt trecute cu vederea. Din acest motiv, James Madison [unul dintre preşedinţii americani: http://ro.wikipedia.org/wiki/James_Madison – n. a.] scria cu înţelepciune: „Este indicat să ne alarmăm la primul experiment asupra libertăţilor noastre!””

Lipsa compasiunii este o problemă în aceste situaţii în care oamenii, cu cât sunt mai mulţi, cu atât tind să fie transformaţi într-o statistică, plină de numere, nu de chipuri umane.

Am redat ca moto acele cuvinte atribuite lui Stalin: „Moartea unui om este o tragedie; moartea unui milion de oameni este o statistică.” Apropo de acest aspect, psihologul Keith Payne ( ) scria în articolul său, „De ce moartea unui milion este o statistică?”:

„Joseph Stalin is reputed to have said that the death of one person is a tragedy; the death of one million is a statistic. And Mother Teresa once said, „If I look at the mass I will never act.” When Stalin and Mother Teresa agree on a point, I sit up and pay attention. It turns out that the human tendency to turn away from mass suffering is well documented. Deborah Small and Paul Slovic have termed this phenomenon the collapse of compassion. It’s not simply that as the number of victims goes up, people’s sympathy levels off. No, when the numbers go up, the amount of sympathy people feel goes perversely down. And with it goes the willingness to donate money or time to help.

But why? […] Recent studies that Daryl Cameron and I conducted shed light on why this might happen. […] In other words, when people see multiple victims, they turn the volume down on their emotions for fear of being overwhelmed.

[…]

The alternative might seem too difficult. It also suggests a way that the collapse of compassion might be prevented. Anything that encourages people to accept their emotions, rather than suppressing them, might reduce the collapse. Scads of studies show that a non-judgmental acceptance of our own emotions can be good for our health. This new research suggests that it might also be good for the health of thousands of victims in Haiti, Chile, Darfur, and beyond.
We stumbled on a final twist that neither the volunteers nor the researchers anticipated. When volunteers were instructed to keep their emotions under control while reading about the victims, they later rated themselves as less moral people. Keeping cool in the face of great suffering has its benefits, but it might cost even more.”

 

Traducere:


„Joseph Stalin este cunoscut că a spus că moartea unei persoane este o tragedie; moartea unui milion este o statistică. Iar Maica Teresa a spus cândva: „Dacă m-aş uita la mulţime, nu aş acţiona niciodată”. Când Stalin şi Maica Teresa sunt de acord asupra unui aspect, mă ridic şi devin atent. Se pare că tendinţa umană de a întoarce capul de la o mulţime în suferinţă este bine documentată. Deborah Small şi Paul Slovic au numit acest fenomen „colapsul compasiunii”. Pur şi simplu, nu este că atunci când numărul victimelor creşte, compasiunea oamenilor atinge cote imense. Nu, când numărul creşte, cantitatea de compasiune pe care o simt oamenii, scade în mod pervers. Şi cu ea, dorinţa de a dărui bani sau timp pentru a ajuta.
Dar de ce?[…] Studii recente pe care Daryl Cameron şi cu mine le-am realizat, aruncă lumină asupra motivului pentru care acest lucru se petrece. […] Cu alte cuvinte, când oamenii văd victime multiple, îşi dau la minim volumul emoţiilor, de teama de a nu fi copleşiţi.

[…]

Alternativa poate părea prea dificilă. De asemenea, [studiile] sugerează o cale de a preveni colapsul compasiunii. Proce încurajează oamenii să îşi accepte emoţiile, mai degrabă decât să şi le suprime, poate reduce colapsul. Mormane de studii arată că o acceptare fără prejudecăţi a propriilor noastre emoţii poate fi bun pentru sănătatea noastră. Aceste noi studii sugerează că poate fi bun, de asemenea, şi pentru sănătatea miilor de victime din Haiti, Chile, Darfur, şi dincolo.
Am dat peste întorsătură finală pe care nici cercetătorii, nici voluntarii nu o anticipaseră. Când voluntarii au fost instruiţi să îşi ţină emoţiile în frâu în timp ce citeau despre victime, mai târziu s-au auto-calificat drept persoane mai puţin morale. A rămâne rece în faţa marii suferinţe are beneficii, dar poate costa chiar mai mult.”

Chiar este cazul să ne temem de propria noastră compasiune?

Odată ce începem să fim mai atenţi în jur şi mai compasivi, începem să înţelegem că toată această planetă este vie, are un suflet şi trebuie respectată ca atare. Şi putem acţiona personal, aşa cum se spune şi în acest filmuleţ:

Acum că am prezentat toate aceste lucruri, întrebarea: „Cum putem contribui la stoparea poluării pe această planetă?” îşi poate afla răspunsul şi în cele ce urmează.

De exemplu, Eckhart Tolle (vezi şi: /moved_content.php?lang=ro&item=6267,  /moved_content.php?item=5237&lang=RO ) spune:

„Are you polluting the world or cleaning up the mess? You are responsible for your inner space; nobody else is, just as you are responsible for the planet. As within, so without: If humans clear inner pollution, then they will also cease to create outer pollution.”

„If you find your here and now intolerable and it makes you unhappy, you have three options: remove yourself from the situation, change it, or accept it totally. If you want to take responsibility for your life, you must choose one of those three options, and you must choose now. Then accept the consequences. No excuses. No negativity. No psychic pollution. Keep your inner space clear.”

Traducere:

„Poluezi lumea sau cureţi mizeria? Eşti responsabil de spaţiul tău interior; nimeni altcineva nu este responsabil, doar tu eşti responsabil pentru această planetă. Precum în interior, aşa în exterior: dacă oamenii şi-ar elimina poluarea interioară, atunci ei ar înceta, de asemenea, să mai genereze poluare în exterior.”

„Dacă găseşti intolerabil faptul că te afli aici şi acum şi te face nefericit, ai trei opţiuni: îndepărtează-te pe tine din situaţie, transform-o, sau accept-o în totalitate. Dacă vrei să îţi asumi responsabilitatea pentru viaţa ta, trebuie să alegi una dintre aceste trei opţiuni şi trebuie să alegi acum. Apoi acceptă consecinţele. Fără scuze. Fără negativism. Fără poluare psihică. Păstrează-ţi spaţiul interior curat.”

Bun. Ne curăţăm/purificăm pe noi în interior, dar cum putem face ca emoţiile noastre bune şi cunoaşterea noastră bună, adevărul nostru să fie propagate peste tot în lume aproape instantaneu şi să contribuie la purificarea lumii?
 
Ei bine, există cel puţin două medii de propagare, la nivel planetar, uluitoare: conştiinţa planetară şi… şi… şi…

şi APA!

Despre Teoria Câmpurilor Morfice am mai vorbit („Aspecte privind amoralitatea Codex-ului Alimentarius”, despre Conştiinţa Planetară puteţi citi aici: /moved_content.php?lang=RO&item=5528, /moved_content.php?lang=RO&item=3791 )

Dar despre APĂ puteţi vizionaţi imaginile şi filmul de mai jos.

Apa este sângele Pământului, iar următoarele imagini reflectă foarte frumos acest aspect:

Vedeţi ce „îmbujorată” („albăstrită”) la faţă este planeta noastră?

Aceasta deoarece apa ajunge peste tot, precum sângele în corpul uman. La fel ca sângele poate propaga boala, urâciunea, răutatea, ura, indiferenţa, mizeria, deprimarea, pesimismul, răul. Dar şi sănătatea, frumuseţea, bunătatea, pasiunea benefică, IUBIREA, curăţenia, bucuria, entuziasmul, optimismul, BINELE…

Vrem să ne răspândim ideile bune la nivel planetar? Putem să o facem binecuvântând apa, izvoarele, râurile, mările, oceanele… totul. Binecuvântândplaneta şi pe locuitorii ei. Putem să ne încredinţăm gândurile bune şi iubireaapei şi planetei, să le mulţumim, încredinţându-le recunoştinţa şi iertarea  pe care vrem să le dăruim celor care ne-au ajutat sau au greşit faţă de noi şi, chiar şi fără ajutor, toate acestea îşi vor găsi, prin rezonanţă, calea către împlinire.

Putem chiar să ne începem ziua cu binecuvântări şi gânduri frumoase, pline de iubire,  iertare şi recunoştinţă(faţă de DUMNEZEU) dăruite şi/sau încredinţate Apei şi planetei Pământ, precum şi locuitorilor acestei planete, fără discriminare.

Mai departe, fiecare, în funcţie de inventivitate şi aspiraţie, poate născoci o mulţime de jocuri şi metode de a GÂNDI această planetă atât de frumos pe cât merită.

(va urma)
 
 

Citiţi şi:

Interviu cu John Perkins, fost asasin economic: «Trebuie să cerem corporaţiilor să facă lumea mai bună»  
MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA

 

 

yogaesoteric

30 iulie 2010