Lev Tolstoi, primul scriitor care a refuzat premiul Nobel
Lev Tolstoi, unul dintre cei mai mari scriitori ai Rusiei și ai lumii, „patriarhul” literaturii epocii de aur, cel care a îmbogățit patrimoniul cultural universal cu opere la fel de actuale azi ca și în urmă cu aproape două secole, este primul scriitor care a refuzat premiul Nobel. Lui Tolstoi îi suntem recunoscători pentru romane precum Anna Karenina și Război si pace și pentru reflecții la care medităm și astăzi, la peste 100 de ani de când el le-a rostit pentru prima dată: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” (fraza de început a romanului Anna Karenina).
Lev Tolstoi s-a născut pe 9 septembrie 1828 în Poiana luminoasă, Iasnaia Poliana, numele original în limba rusă, o moșie de dimensiuni impresionante, ridicată într-o pădure de foioase. Moșia reprezenta o parte din zestrea adusă de mama scriitorului, prințesa Maria Nikolevna, care moare când Lev Tolstoi nu împlinise doi ani.
Tatăl scriitorului, Nikolai Tolstoi, era un conte provenind dintr-o familie de nobili germani, care a risipit mare parte parte a averii familiei. A păstrat însă veniturile provenind din averea soției pentru a asigura un trai decent copiilor săi – dintre care Lev era cel de-al patrulea. Aceasta cu atât mai mult cu cât opțiunile sale politice erau îndreptate împotriva familiei imperiale și, ca urmare, era ținut la distanță de către putere.
După moartea mamei sale, Maria Tolstoi Volkonskaia, Tolstoi este educat acasă, în spiritul obiceiului nobilimii vremii, de dascăli germani și francezi. În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni accesul copiilor la studii. Însă în același an, tatăl lui Lev Tolstoi moare, iar el împreună cu frații săi este dat în grija unei mătuși, contesa Osten-Saken. După moartea acesteia, copiii lui Tolstoi trec sub tutela celei de-a doua surori a tatălui, contesa Iușkova, soție a guvernatorului orașului Kazan (aflat azi în Republica Tatarstan). Copilăria lui Tolstoi a fost așadar marcată de pierderea unor persoane apropiate, dar aceasta nu l-a împiedicat să o evoce cu duioșie și oarecum idealizată în volumul Copilăria, adolescența, tinerețea.
În 1843, Tolstoi se înscrie la secția de limbi răsăritene a Universității din Kazan. Renunță însă în scurt timp și se reorientează spre științe juridice. Viața sa din acea perioadă, o petrecere continuă, nu era compatibilă cu rigoarea mediului academic, astfel încât, peste patru ani, Lev se întoarce acasă fără diplomă, dar cu decizia de a deveni fermier. Nu apucă să pună în practică ideile sale revoluționare privind reorganizarea fermei, pentru că Nicolai, fratele său, îl convinge să intre în armată. Tolstoi va lupta în Războiul Crimeei, experiență care va fi reflectată în volumul Povestiri din Sevastopol. Contele Tolstoi nu rămâne prea mult nici în slujba armelor, pentru că gloria literară începe să se profileze.
Portretul pe care tânărul Tolstoi și-l realizează în jurnal ne înfățișează un tânăr cu o luciditate extremă, capabil să realizeze o radiografie de mare precizie a vieții sale interioare: „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există ceva ce iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios încât dacă ar fi nevoie să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”
După o escapadă în Occident (Franța, Elveția, Germania) în care risipește bună parte din avere, Tolstoi se reîntoarce la moșia sa și înființează o școală. În 1862, la 32 de ani, se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, o tânără de numai 18 ani, fiica unui medic din Moscova. Aceștia sunt anii cei mai senini din viața scriitorului și totodată perioada în care își concepe cele mai apreciate romane ale sale. Război și pace va apărea foileton, între 1865 și 1869, iar succesul cărții este răsunător. Tolstoi a scris romanul cu frenezie, cu „lacrimi și emoție”, după mărturiile apropiaților, iar Sofia și-a sprijinit soțul cum a putut mai bine: a administrat moșia, a avut grijă de copii (cuplul a avut în total doisprezece) și a transcris de șapte ori romanul.
După succesul acestei cărți, între 1875 și 1877, Lev Tolstoi publică în foileton Anna Karenina, „o operă de artă perfectă, o carte absolut deosebită de cele ce se publică în Europa”, spunea Dostoievski.
„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoși, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică și morală. Eram în stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a oprit. Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viața era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei și vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros și fericit, simțeam că nu mai puteam trăi.” Astfel a debutat criza spirituală a scriitorului, care a însemnat un moment de răscruce în existența lui.
Tolstoi caută răspunsuri pentru marile întrebări ale vieții în sfera religioasă, dar cele primite din partea Bisericii nu-l mulțumesc, astfel încât dezvoltă propriile doctrine. Scriitorul considera că abia atunci a ajuns să urmeze calea dreaptă, morală, în conformitate cu Binele. Dar cei din jurul său considerau exact invers. Sofia este îngrozită de dorința scriitorului de a-și dona toată averea, care crescuse considerabil după succesul ultimelor romane. Ajunge până la urmă la un compromis cu soțul ei, care îi cedează drepturile asupra creațiilor sale. Publicarea romanului Învierea (1901), în care Tolstoi își exprimă convingerile religioase, atrage după sine excluderea din sânul Bisericii ortodoxe, dar și o supraveghere strictă din partea serviciilor secrete. Gloria de care se bucura Tolstoi în țară și peste hotare obligă autoritățile statului să acționeze cu prudență.
În 1901, Comitetul Nobel a decis să-i ofere premiul scriitorului rus, care se bucura deja de recunoaștere internațională. Tolstoi însă a fost primul scriitor care a refuzat prestigioasa distincție literară. Printr-o scrisoare, a cerut discret ca numele său să fie șters de pe listă. Presiunea publică pentru ca Nobelul să-i fie acordat lui Tolstoi era destul de mare, astfel încât scriitorul și-a explicat la un moment dat gestul: „În primul rând, mă scapă de grija unei sume atât de mari de bani (100.000 de dolari), care ar aduce numai rele. În al doilea rând, sunt onorat de admirația unor oameni pe care nici măcar nu i-am cunoscut”.
Dacă în lumea întreagă simpatia pentru Tolstoi și opera sa ajunsese la cote amețitoare, în familia sa situația era deplorabilă, iar certurile dintre soți erau deja de notorietate în presă. În 1910, Tolstoi, în vârstă de 82 de ani, fiica sa, Alexandra și medicul scriitorului pleacă într-o lungă călătorie. Nu aveau să ajungă însă prea departe. Se opresc în mica gară din Astapovo (care astăzi îi poartă numele), pentru ca Tolstoi să se odihnească și să-și îngrijească sănătatea. Aceasta a fost însă pentru scriitor ultimul popas.
„Când te gândeşti la moarte, viaţa are mai puţin farmec, dar eşti mai liniştit.”
„Este uimitor cât de completă este iluzia că frumuseţea este bunătate.”
„Libertatea alegerilor e precedată de alegerea libertăţii.”
„Gândim şi spunem: de ce Dumnezeu nu ne-a spus voia Sa prin cuvinte, dar uităm că prin cuvinte, întotdeauna imprecise, neclare, mereu incomplete, vorbesc în imperfecţiunea lor numai oamenii; Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de a transmite adevărul: prin faptul că ne face conştienţi de natura lui.”
„Moralul soldatului rus nu e întemeiat, aşa cum e curajul popoarelor din sud, pe un entuziasm care se aprinde şi se stinge repede; soldatul rus se înflăcărează şi se demoralizează greu. El n-are nevoie de efecte, de strigăte războinice, de cântece şi tobe; dimpotrivă, are nevoie de linişte şi de lipsa oricărei încordări. La un adevărat soldat rus n-o să vedeţi niciodată îngâmfare, bravadă, dorinţa de a se năuci, de a se îmbăta de succes în timpul primejdiei, ci dimpotrivă, modestie, simplitate şi o facultate de a vedea în primejdie altceva decât un pericol pur şi simplu. Acestea sunt trăsăturile distinctive ale caracterului lui.”
„Cât e totul de misterios pentru oamenii bătrâni şi cât e de limpede totul pentru copii!”
„Dumnezeu nu transmite omului cunoştinţele despre sine prin limbajul uman, prin cuvânt, ci prin limbajul său dumnezeiesc, pe care inima curată a omului îl înţelege pe deplin fără cuvinte.”
„Egoismul, adică să te iubeşti pe tine mai mult decât orice, este cea mai mare rătăcire şi suprema desăvârşire. Este o rătăcire să-ţi iubeşti persoana mai mult decât orice, şi este suprema desăvârşire să iubeşti mai mult decât orice acel principiu spiritual care trăieşte şi se manifestă în tine.”
„De ce ne avântăm înainte, mereu înainte? Pentru că viaţa e descoperire.”
„Scopul vieţii nu e să fii măreţ, bogat, puternic, ci să-ţi păzeşti sufletul.”
„Dacă într-o dispută observi ca omul îşi apără condiţia exterioară, întrerupe imediat discuţia.”
„Sunt totul şi nimic. Sunt totul când am conştiinţa că sunt o fiinţă spirituală, inseparabilă de fiinţa întreagă, şi-mi manifest această conştiinţă prin iubire faţă de întregul a cărui conştiinţă o am, adică faţă de tot ce accept că e viu. Sunt nimic când am conştiinţa că sunt trup, separat de fiinţa întreagă, şi-mi manifest conştiinţa iubirii numai faţă de «eul» meu trupesc, separat de toate.”
„Una dintre cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-şi îmbunătăţească viaţa este părerea că există o ordine, o rânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât în oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formează aparenţa ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduire socială: lucrul oamenilor asupra lor înşişi.”
„Pe lume nu există nimic măreţ, există numai ce e drept şi ce e nedrept. Iar toate sunt la fel de infinit de măreţe sau infinit de mărunte.”
„Oricât ar părea de ciudat, cele mai ferme, inflexibile convingeri sunt cele mai superficiale. Convingerile profunde sunt întotdeauna mobile.”
„Când nu am conştiinţa de sine trăiesc o viaţă animalică; când am conştiinţa de sine şi fac ce hotărăsc cu sufletul, trăiesc o viaţă omenească; când însă am conştiinţa vieţii altor făpturi, iubindu-le, trăiesc o viaţă dumnezeiască.”
„Despre nimic pe lumea asta nu putem spune că există. Tot ce e material se petrece şi trece. Dacă există ceva, e numai ce este imaterial.”
„Oamenii nu înţeleg adevărul şi născocesc sofisme ciudate pentru a-l respinge sau pentru a-şi apăra poziţia, sau pentru a nu accepta că întreaga lor muncă a fost timp pierdut zadarnic şi dăunător.”
„Nu este indicat să ne reprimăm pasiunile, este necesar doar să le împlinim cu mult bun-simţ.”
„Dacă omul caută cu adevărat să trăiască o viaţă mai bună, primul act de la care se va abţine va fi folosirea cărnii, căci… folosirea acesteia este pur şi simplu imorală, întrucât implică săvârşirea unui act contrar moralei, acela de a ucide.”
„E de mirare tăria oamenilor proşti, care nu gândesc. Şi cum ar putea fi altfel? Cel care gândeşte ştie ce complicată este orice afirmaţie inteligentă şi adesea ce îndoielnică este.”
„Simplitate – iată calitatea pe care aş dori s-o am înainte de toate.”
Citiţi şi:
Marii gânditori ruși erau vegetarieni
Putem defini iubirea? Iată cum au definit-o marii gânditori şi artişti…
yogaesoteric
29 ianuarie 2021