Libertatea de a alege

 

În anul 1990, apărea a treia ediţie a unei lucrări de referinţă Free to Choose, de Milton Friedman şi Rose D. Friedman, ale cărei prime două ediţii apăruseră în 1980 şi 1979, publicate sub îngrijirea Houghton Miffin Harcourt Publishing Company. În limba română, a apărut la Editura Publica în 2009, tradusă de Laura Sibinescu şi Monica Sibinescu, cu titlul: Libertatea de a alege: o declaraţie personală.

Milton Friedman este laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976. Din 1970 a elaborat mai multe cercetări ştiinţifice în care a demonstrat importanţa excepţională a libertăţii de asociere, a comerţului liber şi a responsabilităţii individuale. Împreună cu soţia sa, Rose Friedman, a efectuat mai multe studii cu privire la Free to Choose, în care tratează din mai multe unghiuri de vedere, economia de piaţă. Free to Choose – Libertatea de a alege – este apreciată de analiştii cei mai avizaţi drept „o cercetare de referinţă” asupra valorilor economiei moderne.

În studiul de faţă ne propunem o analiză sintetică privind „locul şi rolul libertăţii în relaţiile contractuale ale societăţii contemporane”, încercând să demonstrăm consecinţele grave ale încălcării uneia din condiţiile de validitate ale oricărui contract la nivel naţional sau internaţional. După cum atrag atenţia mai mulţi specialişti în domeniu, „încălcarea liberului consimţământ într-un contract este un act practicat de regimuri politice autoritare”, care urmăresc să-şi impună voinţa, promovând interesele unor grupuri politice şi ale unor cercuri economice prin sfidarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale comunităţilor umane respective. Ceea ce îngrijorează în mod deosebit este faptul că, de regulă, cei care încalcă în mod deliberat liberul consimţământ la încheierea unui contract susţin că acel contract „nul de drept potrivit condiţiilor de validitate, stipulate la nivel naţional şi internaţional” ar fi conform cu „principiile libertăţii contractuale” şi cu exigenţele democraţiei liberale.

«Libertatea contractuală» – cucerire fundamentală a Revoluţiei Franceze

După cum se ştie, în noaptea de 4 august 1789, deputaţii ce formau Adunarea Naţională a Franţei au abolit sistemul feudal şi au adoptat libertatea contractuală. Era o decizie conformă cu idealurile promovării dezideratelor libertăţii în toate domeniile activităţii economice, politice şi sociale.

Principiile libertăţii contractuale guvernează relaţiile economice din procesele dezvoltării lumii moderne, garantând implicarea persoanelor fizice şi juridice în căutarea şi găsirea celor mai bune soluţii în eforturile de atingere a celor mai avansate standarde de progres, nu numai în domeniul respectiv, dar chiar şi în sectoare componente, în competiţia tot mai extinsă în lumea modernă.

În acelaşi timp, s-a constatat că unele persoane interesate au încercat să valorifice „libertatea contractuală”, invadând „averile individuale şi comorile republicii”, iar, prin practicarea preţurilor mărfurilor după bunul lor plac, au determinat creşterea lor „într-o manieră îngrozitoare de dimineaţă până seara” (Jacques Roux, Manifeste des Enrages, remis Convenţiei la 25 iunie 1793; Louis Antoine Saint-Just, Oeuvres completes, precedat de Lire Saint-Just, de Michel Abensour, Paris, Gallimard, Colecţia Folie-Histoire, 2004).

Pe de altă parte, libertatea contractuală a fost încălcată şi în cursul altor procese revoluţionare, cum a fost cel al Revoluţiei Române din 1989, când cercuri politice din interiorul şi exteriorul ţării au dictat încheierea unor contracte prin ignorarea „liberului consimţământ”, care le-ar fi împiedicat atingerea scopurilor de îmbogăţire pe care le urmăreau. Constatăm astfel că „libertatea de a alege” – demonstrată cu argumente imbatabile de Milton Friedman şi Rose D. Friedman – era încălcată atât prin practici imorale ale unor cercuri economice interesate după Revoluţia Franceză, cât şi de practici imorale şi ilegale în alte procese revoluţionare, inclusiv în Revoluţia Română din 1989.

Cum poate fi promovată „libertatea de a alege” în cazul aplicării drepturilor pentru persoanele vârstnice

Meritul celor doi oameni de ştiinţă, Milton Friedman şi Rose D. Friedman, constă şi în faptul că evocă condiţiile apariţiei „primului stat modern care a introdus pe scară relativ extinsă genul de măsuri de asistenţă socială cunoscute în majoritatea societăţilor de azi”.

La începutul anilor 1880, Otto von Bismarck a introdus o schemă de asistenţă socială, inclusiv pentru persoanele vârstnice. „Poate părea paradoxal că un stat esenţialmente autocrat şi aristocrat precum Germania… poate fi promotorul unor măsuri care sunt în general legate de socialism şi de stânga”. Măsurile luate de Bismarck „au condus la descurajarea atracţiei politice exercitate de noii săi oponenţi, social-domocraţii”. Mai mult, cei doi oameni de ştiinţă constată că promotorii aristocraţiei şi socialismului „împărtăşesc credinţa în conducerea centralizată, în conducerea mai degrabă pe bază de comandă decât pe bază de cooperare voluntară (Milton Friedman, Rose D. Friedman, Apariţia statului cu sistem de asistenţă socială, în op. cit., pag. 146).

Cercetările ştiinţifice au pus totodată în evidenţă că Otto von Bismarck a fost influenţat şi de teoriile privind statutul social, dreptatea socială şi alte idei care vizau „încercarea de a împăca dreapta cu stânga”, lansate de tânărul socialist Ferdinand Lasalle, despre care Ludwig Kugelmann spunea că „trădase în realitate partidul, încheind un contract formal cu Bismarck, fără a avea desigur niciun fel de garanţii”.

Opţiunile cancelarului Germaniei au cunoscut dezvoltări ulterioare, mai ales în reglementările adoptate de Marea Britanie (Legea pensiilor pentru vârstă, adoptată în 1908, şi Legea naţională a asigurărilor, adoptată în 1911). Marea Britanie a adoptat un sistem bazat pe contribuţii, „finanţat parţial de angajatori, parţial de angajaţi şi parţial de guvern” (op. cit. pag. 148).

În ultimele decenii, reglementările privind drepturile persoanelor vârstnice au fost în atenţia autorităţilor naţionale şi a unor instituţii şi organisme internaţionale, fiind gestionate atât în sistem de stat, cât şi într-unul privat.

Ce garanţii conferă persoanelor în vârstă modul în care le sunt gestionate drepturile la pensie

Este cunoscut că, în anii 2004-2005, printr-o campanie politică şi mediatică susţinută a unor cercuri bancare puternice, mai mulţi guvernanţi din estul continentului au acceptat cu o uşurinţă greu de calificat „să adopte măsuri legislative prin care să oblige tinerii cu vârste până la 35 de ani să transfere mai multe puncte procentuale din drepturile lor la pensie unor societăţi bancare (de regulă, filiale ale unor bănci străine)” (Pilonul II, „un abuz al guvernanţilor prin care a fost viciat grav liberul consimţământ”, în România, săraca ţară bogată, Editura IRRD, 2016, p. 39).

Potrivit reglementărilor naţionale şi internaţionale în vigoare, stipularea unei asemenea obligaţii într-un act normativ reprezintă „un abuz al guvernanţilor prin care a fost viciat grav liberul consimţământ” al tinerilor respectivi (ibidem).

„Ingineria financiară” prin care a fost pus în practică acest transfer obligatoriu a constat în parcurgerea a două etape: Mai întâi, determinarea guvernanţilor să oblige prin lege tinerii să dea curs obligaţii de transfer; apoi, să-i pună pe tineri în situaţia să semneze contracte ale căror clauze fuseseră adoptate, în aşa fel încât să-i avantajeze pe bancheri.
Pentru că, prin contractul pregătit de bancheri, tinerii se obligau să transfere o parte din drepturile de pensie anumitor bănci străine, guvernul de la Budapesta a fost pus în situaţia să ceară cetăţenilor care au semnat acele contracte „să refuze să-şi mai transfere drepturile de pensie în sistemul privat (Pilonul II) şi să revină la fondul naţional (Pilonul I)”. Mai mult, guvernul de la Budapesta a decis „să rămână fără pensii de la stat cetăţenii care refuză să-şi transfere pensiile din domeniul privat (Pilonul II) la fondul naţional (Pilonul I)”.

La rândul său, guvernul de la Varşovia a decis să reducă nivelul transferurilor către fondurile de pensii obligatorii (Pilonul II), iar alte guverne au suspendat transferurile obligatorii către acest pilon.

Abordări politice şi diplomatice după renunţarea la sau reducerea contribuţiei la fondurile private de pensii obligatorii

Deciziile unor guverne de a renunţa la transferurile de fonduri în pensiile obligatorii, precum şi de a reduce nivelul acestor transferuri sau de a le suspenda a determinat declanşarea unor demersuri politice şi diplomatice ale unor cercuri bancare pe lângă foruri internaţionale, în încercarea de a opri promovarea unor asemenea decizii.

De pildă, după ce guvernul de la Budapesta şi cel de la Varşovia au adoptat măsuri privind renunţarea la pensiile private sau măsuri de reducere a contribuţiilor către fondurile de pensii obligatorii, iar alte guverne au suspendat asemenea transferuri, pentru a scădea, şi pe această cale, datoria publică, oficialii Uniunii Europene au acceptat ca „deficitul de pensii să fie luat în calcul”.

În decembrie 2010, prim-ministrul polonez Donald Tusk a adus la cunoştinţă că, în urma demersurilor politice şi diplomatice care au avut loc, s-a ajuns la încheierea unei „înţelegeri cu oficialii Comisiei Europene privind modalitatea de calcul a datoriei publice”, urmând ca „deficitul la fondul de pensii să fie luat în calcul”.

Pe această cale, atât Uniunea Europeană, cât şi Fondul Monetar Internaţional, luând în considerare demersurile unor cercuri bancare, au încercat „să tempereze efectul de contagiune spre Est” a măsurilor adoptate de guvernele ungar, polonez şi de alte guverne, de renunţare, reducere sau suspendare a contribuţiilor la fondurile de pensii obligatorii (Pilonul II).

Libertatea de a alege reprezintă singura opţiune corectă

În orice contract încheiat cu implicaţii naţionale sau internaţionale, „libertatea de a alege” înseamnă respectarea liberului consimţământ al tuturor părţilor. Fiind o condiţie fundamentală de validitate a oricărui contract, reglementările în vigoare stipulează în mod expres că „un contract încheiat cu încălcarea acestei condiţii este nul de drept”, iar opţiunea unui guvern să încalce această condiţie, chiar pe calea adoptării unei legi, cum a fost cazul impunerii Pilonului II de pensii, demonstrează că acel guvern „sfidează deliberat cele mai elementare reguli ale statului de drept”.

Libertatea de a alege a fiecărei persoane fizice sau juridice presupune informarea corectă a acelei persoane. De pildă, în cazul alegerii fondurilor de pensii, se impune ca cel ce este pus în situaţia de a face o astfel de opţiune să cunoască nu numai versiunea bancherilor, dar şi a unor specialişti remarcabili, cum este de pildă profesorul de economie Ilie Şerbănescu, care a demonstrat că „pensiile private nu oferă nicio garanţie celui care optează pentru ele”, fapt confirmat în anul 2008, când numeroşi canadieni plângeau pe stradă, deoarece drepturile lor la pensia privată nu le mai erau acordate, deoarece banca unde au depus banii a dat faliment.

De prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, preşedintele Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional (1998-1999)

Citiţi şi:

Comisia Europeană a decis să se înfrupte din banii populaţiei

Liberul arbitru şi decondiţionarea fiinţei umane
 

yogaesoteric
17 aprilie 2018